Tag: Îmi place

Cimitirul. Da, ăla de care vorbește toată lumea.

Cimitirul-Telespan1

 

Dacă ar trebui să îmi scriu acum testamentul, n-aș cere să mă-îngroape în cimitirul domnului Bellu și nici într-al lui Pere Lachaise. Ci în al lui Adrian Teleșspan.

Să m-apuc acum să dau citatele care mi-au plăcut in Cimitirul, ar trebui să fiu nebună, ca tre’ să transcriu toată cartea pe facebook.

E porno cartea. E harcoreanu’ grav. Doar că eu nu mă refer la partea cu sexul. Mă refer la partea cand te penetreaza Teleșpan în inimă și rămâi ușor trăznită, întrebându-te, “Mă, ăsta nu era gay? Ce dracu’ caută atât de adânc în inima  mea hetero? ”

Și da, cartea asta avea nevoie de sex și multe cuvinte vulgare. Daca nu ar fi fost așa, riscam să mergem toate / toți prin metrou, bocind cu muci, întrebându-ne existențial ce căutăm în viețile noastre.

Am un sfat pentru bărbații dornici de sex de celălalt fel, incapabili să pună problema corect. Cumpărați-i iubitei voastre cartea asta. Are Teleșpan o literatură în el, de or să vină fetele de bună voie, de la piață, cu trei legături de mărar, două de pătrunjel și cinci kilograme de lubrifiant :“hai iubi, că din ce zice băiatul ăsta, parca nu sună rău deloc”.

Cititi cartea asta, dacă vă simțiti rău. Sau dacă vă simțiti bine. Dacă v-ați săturat de viață. Sau dacă v-ați săturat de viața voastră. Trăiți în Cimitir, o vreme. Vă jur, toate firmele de pompe funebre vă vor stârni zâmbete, ulterior. Și o să vă vină să înjurați des. Doar de amuzament. Ca să fiți, și voi, cool ca scriitorul.

Acum, toate cimitirele pe lângă care trec, mă aruncă invariabil într-o stare de bine. Pentru că omul a reușit imposibilul: a globalizat Săpânța.

Eu o am în dublu exemplar. Unul nou și frumos, că poate cine-știe, apuc să-i cer autograf și unul mototolit, de la citit in cadă, pe budă, în metrou, în pat, sub pat, pe lustră, și cu rânduri întregi subliniate, apăsat cu pixul. Pentru că o fi scris el despre morți, dar cartea asta te ajută să fii viu. Pentru că râzi, plângi, te apucă diverse pofte, îți potolește, tot ea, alte pofte și te ține legat de ea.

Și niște alte chestii, pe care nu le voi menționa, în speranța de a-mi păstra aura de doamnă. 

 

Elevul meu preferat – Recenzie

a0ad86__elevul_dima_si_mai_bun

La mine devenise o tradiție să detest lucruri înainte să le încerc. Și să le mai și judec în necunoștință de cauză. Semn clar de prostie. Între timp, să zicem că m-am mai deșteptat și am început să văd lucrurile altfel. Vara asta, deși susținusem sus și tare că nu doresc să citesc nimic scris de Mihail Drumeș (nu mai știu de unde decizia) , într-o după-amiază leneșă de vară, am pescuit Invitația la vals din bibliotecă și m-am apucat, așa într-o doară, să o citesc. Am abandonat lectura pentru că mă cam plictisea. Și totuși m-a prins cumva. Pentru că în aceeași după-amiază, am ajuns pe o pătură, pe iarbă, la soare, cu un alt exemplar al aceleiași cărți, pescuit din biblioteca bunicii și m-am încăpățânat să o termin. Spun cu mâna pe inimă: nu mi-a plăcut deloc. M-a prins, e scrisă superb,  dar povestea mi s-a părut la vremea aceea, o telenovelă. Și nu mă omor deloc după așa ceva.

Cum mai nou îmi trăiesc viața ori circular, ori în funcție de anotimp, iarna asta, am ajuns la Elev. Am citit o pagină, încă o pagină și când m-am trezit, o terminasem. Ce-i drept, eu mi-am cam ratat adolescența. Dar am recuperat-o cu vârf și îndesat, din cele 461 de pagini în care am trăit, suferit, m-am bucurat și m-am îndrăgostit fulgerător și fără scăpare, de Dima. Uneori simțeam că vorbește în numele meu, alteori simțeam că vorbește cu  mine.  E teribil acest băiat, vă spun.

M-au bucurat nespus paragrafele care relatau cu lux de amanunte moartea regelui Carol și nu din pricina evenimentului ci datorită faptului că mereu mi-am dorit să îmi povestească cineva exact ce s-a simțit cu o ocazie importantă, în țara noastră. Nu atât ziaristic, cât uman. M-a încântat faptul că acțiunea romanului are loc în perioada interbelică și faptul că e de o politețe retro pe care eu nu am mai găsit-o în alte cărți. Manierele, hainele, locurile, atitudinile, obiceiurile vremii mi-au dat o stare atat de draguță și diafană, că nici nu are rost să încerc să o explic. Apoi, la fel m-au bucurat paragrafele despre război, imaginile din București-ul vechi și numeroasele referințe și trimiteri la alte cărți, pe care, din fericire, le-am citit și eu. (Chiar ma întreba cineva dacă eu cred că citind toate cărțile la care se face referire în alte cărți, putem ajunge să citim tot ce s-a scris. Nu mai știu ce-am răspuns atunci (probabil că un DA, Dimesc, entuziast si nerealist). Între timp am găsit răspunsul: tot ce s-a scris, nu, n-o să reușim. Dar tot ce s-a scris bun, da, e posibil.)

M-a înfiorat inteligența și rafinamentul eroului cărții și am redevenit adolescentă, împreună cu el si cu colegii lui. Consider această carte cea mai frumoasă poveste despre vise și ambiții, despre iubiri cum nu pot fi decât cele adolescentine: veșnice, naive și autentice.

Am învățat un lucru important, lucru pentru care am avut mulți profesori, de la care însă nu am reușit să înțeleg ce am înțeles din această lectură. Uneori, indiferent cine are dreptate, trebuie să știi să renunți. Pentru că dacă nu renunți la momentul potrivit, ca la poker, riști să pierzi totul și chiar să rămâi îndatorat. Cum spunea dragul meu terapeut: viața e logică, oamenii în schimb nu sunt. Și astfel, uneori trebuie să punem echilibru în tot ceea ce facem și să ne gândim foarte bine la consecințele faptelor noastre. Nu neapărat din pricini moraliste cât din punct de vedere al câștigurilor noastre personale.

Un alt lucru care mi se pare demn de menționat este faptul că succesul îmbată și reușește să ia mințile chiar și celor mai buni. Deci, lecție de viitor, oricât succes ai avea, trebuie să fii întotdeauna precaut. Nu mereu dreptatea e cea care câștigă. În acest caz, renunțând la puțin, Dima ar fi putut să câștige totul. După părerea mea, aroganța pe care o dobândești odată cu succesul este cel mai puternic inamic. Cred ca sunt rari oamenii care reușesc însă, să nu se lase luați de val atunci când numele lor e lipit admirativ de buzele tuturor. Pentru asta trebuie să fii într-adevăr mai integru ca integritatea însăși.

Și-am ajuns la partea fără perdea. Dima este un adolescent foarte descurcăreț, care reușește  să se controleze foarte bine, îmbină cu succes îndeplinirea îndatoririlor școlare cu îndeplinirea propriilor nevoi. Și când spun asta mă gândesc atat la școală în paralel cu ARPET-ul lui, cât și la triada Lidia – prima femeie (ușoară) din viața lui, Grete – bucătăreasa veselă și dezinhibată, cu care nu ezită să se culce doar din rațiuni gimnastice și Lotte, iubirea care ajunge să îl anestezieze emoțional, prin falsa ei dispariție.  Dima le are pe toate. E frumos, inteligent, bogat, entuziast, muncitor, serios, amant înflacărat, apărător al dreptății și cu toate acestea, paradoxal, el nu reușește. Și când spun că nu reușește, nu mă refer la situația lui materială, care, cu ajutorul părinților înflorește așa cum era și de așteptat prin prisma posibilităților lui. Eu îl consider un ratat emoțional. La acest lucru contribuie bineînțeles și influența tatălui, de care cu bună știință se ferea la București înainte de Pasul cel Mare. Și ăsta e încă un lucru care mi-a plăcut. Inexplicabila (aparent) lui fugă de tatăl său, care ar fi putut să îi rezolve toate problemele cu ușurință. E de admirat această dorință a personajului de a ieși din umbra tatălui său, ministru plenipotențiar și a-i demonstra lui și lumii întregi ce barbat destoinic a educat. E pe de-o parte mândria tânărului mascul dornic de afirmare și pe de alta, dorința de a-și răsplăti părinții pentru situația înaltă de care se bucură.

Finalul neașteptat dar foarte realist, mi-a lăsat un gust amar, pentru că speram ca măcar în cărți să găsesc dragostea și adolescența perfecte. Însa nu. Încă o dată am ajuns la concluzia știută: ceea ce nu e trăit la timpul lui este pentru totdeauna pierdut iar regretele sunt inutile, atat in (unele) cărți cât și în realitate.

Există iubiri care te consumă atât de tare, încât numai după o sinucidere, fie ea și ratată, te mai poți recupera. Cumva, exact la ca calculatoare, ca să ieși dintr-o situație complicată și ca să poți să te recompui și să mergi mai departe după ce sufletul ți s-a dezintegrat, e nevoie de un restart. De cele mai multe ori restart-ul e reprezentat de un drum lung și anevoios, la capătul căruia, dacă ai noroc, te regasești pe tine însuți în varianta ta cea mai bună.(Dacă nu ai noroc, te regăsesști precum Șoimaru, cu limba atîrnînd de-un cot, spânzurat în podul casei.) Spre deosebire însă de calculatoare, inima nu mai funcționează la fel și după restart și orice program i-a afectat în mod negativ softul, este evitat cu obstinație. Pur și simplu, nu mai poate rula, deși în cotinuare pare potrivit.

Vorba lui Gălbează: “Volens, nolens, agheasmus Gregorius bibet.”

 

Elevul Dima dintr-a șaptea

Mihail Drumeș

Editura Art, 2009

461 pagini

Imagine de aici.

Oșanu’ și copiii

WP_20131119_006Mergeam eu cam obosită acum vreo săptămână prin Oșan, când trosc – în fața ochilor îmi apare mirajul. Sahara style, cu tot tacâmul. Oază în mijloc, frumos așa, să încurce clentu’, să nu care-cumva să rateze momentul. Un munteeeee de bomboane de pom. Colorate în toate culorile, cu toate aromele posibile și imposibile, cu marțipan (my oh my, marțipaaan) chiar și cu jeleu (nu, nu mai sunt în liceu). Vai, fandacsia era gata. Da’ până să fie, poc, un cuțit numit rațiune îmi străpunge capul. Stai, mă nene așa, când dracu’ s-a făcut decembrie? Scot telefonul, ma uit – noiembrie, mă uit la bomboanele de pom, mă extrag din balta de bale în care mă aflam și purced la îndesarea sus-numitelor, într-o pungă, ignorând rațiuni și alți demoni. M-am oprit ochiometric la un kil.

Când am ieșit, mâncând, mă gândeam, cum mă frate, să vinzi bomboane de pom cu o lună înainte? Cui să-i scriu o scrisoare de mulțumire?

Și uite așa am ajuns acasă cântând Let it snow, de acasă se uitau toți ai mei  la mine (inclusiv perușul), ca la o scăpată de la nebuni.

Și azi mi-am dat seama care e targetul. Azi, Printesa m-a luminat. Șoșia, cântă deja ” O baaa fuuboooo”. Și au mai apărut o grămadă de mămici care mărturisesc aelași lucru. Copiii știu că vine ! Noi, ăștia care am uitat să creștem, ne încadrăm perfect în targetul Oșanului.

Deci, dacă vă întrebați de ce sunt deja decorațiuni și bomboane de pom, și moși crăciuni și jucarii, prin magazine, să știți că pentru noi sunt. Aștia care am rămas copii și fani Crăciun, care nu vomităm când vin sărbătorile, care preferăm să fim “mainstream” și să ne păstrăm bucuria aia sinceră, pe care o aveam pe vremea când eram ca Șoșia și ca Ica și ca toți ceilalți copii care așteaptă Craciunul. Fără să ne pese de strategii de marketing, ca Moș Craciun nu există și imaginea lui așa cum o știm, a fost inventată de Coca-Cola (chiar, ce bună e Cola iarna, asezonată cu camioanele alea ale lor !) și alte spoilere de-astea grincești.

Abia aștept să ascult Poveste de Crăciun când afară ninge!

 

P.S. Când am văzut data când am primit cadou discul cu “Poveste de Craciun”, era să leșin. Douăzeci de aaaani? WTF. Când? Eu unde am fost? Și de ce-mi amintesc așa de clar iarna când l-am primit, de parcă ar fi fost ieri?

Dona Juana, cartea care m-a avut

 

381996_285420831579249_1729763555_n

Mie-mi place de Lorena pentru că e frumoasă și vorbește urât. Când o enervează ceva, așa cum ar trebui să reacționeze orice om normal, are la îndemână o basculantă, plină de organe dătătoare de liniște celui care i-a invadat teritoriul cu mizerii. Dar, cum spuneam, mie îmi place de ea pentru că e frumoasă.

Când am solicitat să primesc de ziua mea, romanul ei – Dona Juana, habar n-aveam la ce să mă aștept. Am citit repede cartea. Pe la 6 dimineața am pus-o la loc în raft (lângă una de Emil Brumaru) și m-am culcat. Și am visat tot felul de chestii Bizarre.

Mie nu-mi place să compun comentarii literare. Mi-e foarte silă de “ce-a vrut să spună autorul”, pentru că singurul caz în care știi ce-a vrut să spună autorul, e acela când autorul ești tu. Poate de-asta am avut note mici la română. Am refuzat mereu să iau la analizat cuvânt-cu cuvânt-cu virgulă-cu punct, în încercarea de a-l descifra pe autor și am preferat mereu să analizez “ce simt eu după ce am citit această carte”.

Iar eu după această carte am simțit că am nevoie de mai multă libertate, pentru că am gasit-o în carte, întinsă lasciv, pe douăsutecinzeci de pagini și mi-am dorit-o și pentru mine. Dar îmi doresc libertatea din final. Final pe care las tuturor plăcerea sa-l descopere singuri.

Dona Juana (care nu e Lorena în toate ipostazele, dar poate fi în unele) e un personaj care îți dă peste cap credința că oamenii din cluburi de travesti sunt exclusiv superficiali. Îți dă cu rasismul în cap, îți crește temperatura uneori în așa hal de-ți vine să arunci naibii cartea și să pui în aplicare minim una dintre scene și îți ține un discurs moralizator, printre rânduri, așa de subtil, că la sfârșit te întrebi “cum am stat oare să mi țină asta așa o morală, fără să mă împotrivesc”? Mai ales, când singură spune Dona Juana  că “tinde să urască băbăciunile predicatoare”.

Uneori am vrut să fiu prietenă cu personajul, alteori n-am înțeles de ce mama-dracului a ales să se zbată în loc să o ia pe calea ușoară a renunțării și întotdeauna mi-a plăcut simplitatea cu care personajul îți dă peste ochi cu “this is me, love me or hate me” ca oricum de ignorat nu vei reuși.

M-a enervat la culme partea când universul eroinei începe să se descompună. Probabil “asta a vrut autorul” sa spună. Că omul trebuie să fie atât de liber cât dorește, cu orice risc, pentru a se descopri pe sine, dar că libertatea nu e întodeauna sinonimă cu fericirea.

Deși e etichetat ca “roman erotic” eu îl consider un roman de “dragoste în alte feluri”. Dragoste de sine, de prieteni, de oameni. Dragoste care nu întotdeauna are sex atașat.

Dacă m-ar întreba cineva (și m-au întrebat destui oameni) de ce să citească Dona Juana, aș răspunde că uneori, trebuie să ne scoatem capul din cur și să înțelegem că nu e obligatoriu sa fim toți la fel, să ne bucure pe toți aceleași lucruri și că nimeni nu are dreptul de a considera alți oameni mai prejos, doar pentru că sunt altfel. Eu, care nu întreb pe nimeni ce să citesc, pentru că citesc doar ce mi se năzare, cred ca mi-a prins bine să-mi zguduie cineva ideile preconcepute despre oameni și relațiile dintre ei.

Îmi plac replicile acide, amuzante uneori, amare alteori, pentru că sunt dovada inteligenței personajului care pare frivol dar pe care eu una l-am perceput ca fiind sensibil și cât se poate de uman. (Uite cum vorbesc eu ca bunica, despre un roman erotic !!)

Da, recunosc. M-am identificat și eu o dată cu personajul: “Întotdeauna am crezut că mă voi sinucide la 30 de ani, când voi constata primele semne de bătrânețe. Surpriză! Nu remarc în mine însămi nimic care să semene a senectute: nici fizic, nici psihic. Pe măsură ce anii se adună, eu mă imaturizez.”

Iar capitolul meu preferat, da știu, sunt banală, a fost Whisky in a Jar. 🙂

 

Șoseaua Cățelu – cartea care m-a stresat

Nu vreau să-i scriu o odă Alinei. În primul rând pentru că n-are nevoie. În al doilea, pentru că nu mi-ar da voie. Așa că o să scriu ce-am înțeles eu că “a vrut să zică autorul”. Ca la școală.
Eram într-o zi la birou și intră o colegă de-ale mele, prietenă cu mine, răvășită toată și mă întreabă: “Ai citit Șoseaua Cățelu 42?” N-o citisem. Mi-am continuat treaba și am uitat cu desăvârșire și de Sosea și de Cățel. Văd, pe urmă, la doamna Tache pe blog, o scrisoare către o tanti care a scris o carte. Iar Șoseaua, iar Cățelu. Mă gândem că dacă mai văd o singură referire la cartea asta, înnebunesc. Ajung acasă în altă seară. Sor-mea citea ceva, benoclată toată in calculator. Aș fi vrut să îmi văd de ale mele dar mă întreabă: “Auzi, ai citit Șoseaua…” n-a mai apucat să termine, că mi-a sărit muștarul. “Frate e o conspirație mondială, v-a lovit pe toți Nedelea în freză cu cartea ei? Ați terminat toți autorii din literatura universală și rămăsese Șoseaua necitită? Nici d-a dracu’ n-o citesc. ” Și gata. Cam asta a fost.
Uitasem cu desăvârșire de chestiile astea, când, într-o zi, uitându-mă pe elefant.ro cu colegul meu de birou, hop, iar dau de Nedelea. Și văd tipa de pe copertă. Zic, hai mă, că acu’ nu mă mai bate nimeni la cap și e mișto coperta, hai s-o luăm.
Tot în ziua aia, pe facebook, scrisese ea ceva amuzant, cineva din lista mea comentase și i-am spus că gata, mâine o citesc.
N-a fost a doua zi, a fost a treia, când Nedelea mi-a provocat o criză de gelozie. Nu pe scris, nu pe carte. Am ajuns acasa cu “documentul”, deja mă gândeam că ori o sa-mi placă, ori o arunc prin geam, și hop, prietenul meu vede fața de pe copertă și îl apuca un interes brusc pentru literatura. N-am zis nimic, deh, încurajez lectura. Dar deja doamna Nedelea îmi cucerise toate cunoștințele.
Pe mine m-a cucerit mai tehnologic asa, prin facebook. E țăcănită rau și nu se ferește să spună direct ce gândește.
Și apoi am citit cartea. În trei ore, într-o vineri după-amiază, după ce abia îmi pierdusem jobul.
Începe abrupt să povestească exact coșmarul meu cel mai mare, să nu moară mama cu mine în pat. Și apoi, după asta, ar fi fost greu să nu o iubesc. Pentru că e sinceră și directă, povestește lejer întamplările din viața ei. Întâmplări care indignează, supăra, enervează, amuză, întristează. Totul e relatat cu o relaxare care te face să te întrebi: asta nu e sănătoasă? Sau își bate joc de mine? Te ia cu ea printr-un București gri și infect. Te obligă să vrei să o ții de mână, dar nu te lasă să o compătimești, sau să îți fie milă. N-apuci. Te face cu capul și cu nervii cu un tupeu de-ți vine să o întrebi: mai ai multe? După primul capitol am făcut o pauză, să-mi pun un playlist cu Albano si Romina Power. Și-apoi am vrut s-o bat, s-o bat pe mă-sa, s-o bat pe adevărata mă-sa. Pe urmă am răsuflat ușurată că a plecat acasă după cina cu italienii. Și-am zis, gata, acu’ o ia pe calea cea bună. Și-a luat-o pe dracu’. E și sadică Alinuța. Exact ca-n bancuri. Când răsufli ușurat, că gata, de asta a scăpat, zbag una în freză cu tigaia. Parcă o și auzeam cum râde ca vrăjitoarea în timp ce mie mi se scula părul în cap de ce citeam.
Nu mă apuc să povestesc acum cartea, nu vreau să stric plăcerea nimănui. Eu am citit-o și am înțeles de ce mi-a fost atât de recomandată. pentru că Alina, în unele capitole, întâmplări, sunt eu. Pentru că avem multe lucruri în comun. Ce nu aveam în comun, deloc, e atitudinea de învingătoare, pe care eu am luat-o de la ea, așa cum iei uneori gripa, dintr-o răsuflare. E puterea de a accepta ceea ce ți se întâmplă sau ceea ce ți s-a întâmplat, fără să îți smulgi părul din cap, fără să devii prea cinică sau prea sensibilă. Pur și simplu să te ridici de fiecare dată, să te scuturi și să mergi mai departe. Am citit niște păreri, că ce povestește Nedelea s-a mai întâmplat cu multe femei și nu e nimic special în asta. Și orfani mulți sunt pe Pământ, ce dracu’ e așa special la ăia ai lui Victor Hugo?
Cred că ce e special la Nedelea e că tot ea, după ce îți arată cum se intră în rahat, îți arată și cum se iese cu grație. Și asta, zic eu, e ceva. Mai ceva decât orice carte de auto-ajutorare. Plus că e și amuzantă. Mie nu-mi place să învăț de la oameni lipsiți de simțul umorului. Iar autoironia e dovada că un om are mintea brici.
Unii oameni se lasă doborâți de greutăți. Nedelea nu doar că nu s-a lăsat doborâtă, dar a mai și schimbat dictonul ăla cu “orice șut în cur e un pas înainte” cu “dacă viața îmi dă un șut în cur, eu îi dau două, si tot eu râd mai bine, că râd ultima”.
Hai la întâlnire Nedelea. Am vorbit cu mă-ta si te lasă. Mă lasă și pe mine mă-sa lu’ sor-mea. Și-o să-ți dau cadou, cartea ta. Ca să ai motiv să mai râzi o dată.
poză

 

Dependență

Pe mine mă cheama Cristina și sunt dependentă. A fost o dată ca niciodată. Încă mai e.  Lucram la o firmă importantă din București și mă simțeam, cum altfel, foarte importantă. În realitate aveam un job mărunt, si orizonturi mici. Citeam, în schimb, multe bloguri. Pe unul dintre ele am găsit un link către un site cu obiecte hand made. Am intrat pe link pentru că era însotit de un text simpatic și pentru că era prima oară cînd vedeam o solicitare de la autorul blogului respectiv (destul de controversat, de altfel). Primul lucru care mi-a sărit in ochi a fost o geantă roz, cu pisici.

Image

Nu mă omoram eu cu obiectele “handmade” , dar geanta asta parcă era făcuta pentru mine. I-am dat un mail tipei, am întrebat-o cât costă și cînd ne putem vedea, și așa, în aceeași zi, am cunoscut-o pe Andreea. Ne-am întâlnit la Mec. Ea era îmbracată scandalos, îmi amintesc doar blugii scurți cu dresuri groase în dungi, negru cu roșu, în timp ce eu eram îmbrăcată ca o piți corporatistă, nici nu vreau să îmi amintesc ce purtam. Am mers să fumăm o țigară în Cișmigiu. A fost prima dată când am ieșit în pauza de masă și am stat plecată o oră.  Și apoi mi-am mai cumpărat o geantă.

308340_236506163066992_1527995210_n

Am mai stat vreo oră, în Londophone, la a doua întâlnire cu a doua geantă. Am băut un ceai și gata, a devenit prietena mea. E de înțeles. Mereu vrei să fii prieten cu dealer-ul. Cum altfel îți poți procura doza mai ușor? Au urmat multe alte obiecte: eșarfe, cutii de bijuterii, cercei, pandantive, un tablou pe care mi l-a oferit direct de pe perete, cadou, când m-am extaziat în fața lui mai ceva ca la Luvru și multe alte obiecte de care nu îmi mai amintesc pentru că le-am dat cadou.

pizap.com13834012479441

Și-au mai urmat multe, multe zile de discuții în beci, un loc foarte dubios unde am fost, pe rând ofiteri de Gestapo. Și am aflat cam tot ce se putea afla una despre cealaltă și s-a decis, așa, fără vreo intervenție, fără semnarea vreunui tratat, că vom rămâne friends forever. Awwww. Ce drăguț, nu?

Da, ar fi, dacă ea n-ar avea oroare de drăgălășenii din astea. Pentru că ea e o roakeriță deloc pisicoasă, obiectivă si logică. Super organizată pentru o persoană atât de creativă. Știți că pictorii sunt boemi, da? E, ea e și boemă dar și al naibii de strictă și organizată. Și perfecționistă. Cumpărați un singur obiect de le ea. Dacă găsiți doar o linie trasă altfel decât perfect, căutați-mă să îmi arătați si mie. Altfel n-o să vă cred !

Da, sunt dependentă de Creatiile MyNeverland. Și mă tratez. Îmi cumpăr cât mai multe !

Și sunt dependentă și de prieteni buni ! Și mă tratez: încerc să îi văd cât mai des !

Dez from Jazzadezz

Un pui de girafa simpatic

Cateodata, cand te mai saturi sa faci dragoste in pat precum Chirila, iti mai vine sa faci dragoste si din priviri. Si atunci ai nevoie de cadru. Nu de pat, ca am stabilit deja ca nu acolo se petrece actiunea.

Si atunci, te-mbraci frumos, asa, sa aiba vazul ce dezgoli si te duci de mana cu obiectul dorintei sa va bucurati urechile, ochi in ochi.

Noi de exemplu, am ales concertul lui Dez din Jazzadezz, sambata trecuta in Fri Kultur. Si a fost o incantare. Pe langa faptul ca muzica live e cel mai frumos tip de muzica, dupa parerea mea, o voce clara, inalta care iti canta despre dragoste in toate pozitiile ei din inima si creier, e tot ce mai ai nevoie.

Unde mai pui ca aceeasi voce blanda, atunci cand cere apa sau chitaristului “aseaza-te pe masuta, vrei?” vadeste clare influente mamesti, de unde te prinzi ca posesoarea nu e doar frumoasa si sexy-insinuant pe scena dar mai e si mama !! la ea acasa.

Si peste toate asta, aceeasi iubita-mama-si-solista mai are si o rochie care-ti muta temporar interesul vizual pentru partener 🙂

Pentru urechi mai avem: muzicuta, insotita de domn talentat in a o utiliza, chitarist cu look de Kurt Cobain mult mai zdravan la bibilica si inca una bucata chitarist care s-a alaturat la bis, ca sa fie treaba-treaba.

la urmatorul lor concert, palmele mele se vor bate din nou, una de cealalta, admirativ.

O mostra:

https://www.youtube.com/watch?v=o03fv5WhhGc

Am fost la Miserupia si mi se rupe !

1385915_542302635855666_1949083695_n

Sufletul. Bine, incerc sa nu fiu prea sentimentala, ca umplu tastatura de muci, si nu e frumos. Dar oh my God! Nu am cum.

Sa fiu sincera, ma asteptam de la Lorena Lupu la ceva misto. I-am citit ultima carte, am fost la lansare, ii urmaresc proiectele. Fan cuminte care sunt. De ce am facut toate astea? Pentru ca imi place de ea. imi place efortul ei de a fi cineva din punct de vedere artistic, imi place ca nu depune acest efort in van si imi place ca are nerv si tupeul de a spune lucrurilor pe nume.

Si sa ma intorc la oita mea. Spectacolul din seara asta. La care am fost cu dragul si scumpul meu iubit. Am ajuns, ne-am asezat pe o bancuta si am asteptat sa inceapa show-ul. Ce n-am asteptat insa, a fost sa fim si noi in el.Live. Ma rog, nu eu. Eu sunt fata serioasa. El… ma rog, mai discutam pe tema asta. Cabana cu trei ciupercute, hm?

Mi se pare genial cum a reusit sa ne “bage in filmul ei” si sa imi faca intai inima sa-mi bata in stomac si apoi sa imi umple ochii de lacrimi. (cu clientul e alta poveste, discutam cu un facalet in mana (eu !)coordonatele geografice pe care le-am aflat azi ! :)) ).

Si apoi, nu stiu cum dracu’, m-a facut sa rad… E ceva femeia asta …. de speriat. S-a jucat cu sentimentele noastre de parca modela plastilina! M-am infuriat (rau), m-am intristat (si mai rau) , m-am amuzat (pe alocuri amar) si m-am uitat in ochii ei sa vad ce imi spun. Si stiti ce mi-au spus? Ca ar trebui sa fim mai oameni. Ca ar trebui sa gandim naibii inainte sa aruncam cu pietre, ca ar trebui sa ne iubim mai mult, sa ne intelegem mai clar si sa facem efortul de a intra in realitatea omului pe care ne pregatim sa il ghilotinam, inainte de a o face !

Nu vreau sa povestesc nimic. Nu are rost. N-ar intelege nimeni nimic din ce povestesc eu. Vreau insa sa afle cat mai multa lume, sa mearga cat mai multa lume la acest spectacol care SPUNE ceva. Striga, razand fortat, ca suntem o societate si o lume plina de orori. pe care ne face maxima placere sa le ascundem sub pres. De ce? “Ca sa nu fim vulgari”. Suntem vulgari, prin rautate !

Si inca ceva, mamelor din lumea intreaga: folositi prezervativ sau folositi-va inima. Vedeti ce generoasa sunt? Va las sa alegeti !

Foto de aici: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=542302635855666&set=t.698353138&type=3&theater

 

Leapsa

alice_in_wonderland_poster_4

Draga de Greta stiind ca imi place introspectia si mai ales pentru ca am informat-o ca-mi place sa ma joc Leapsa, mi-a pasat una. Asadar:

1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (dar într-un film? dar într-un cântec?)

Carte: Alice in Tara Minunilor cred ca e castigatoarea (am avut ceva de furca pana sa ma hotarasc, pentru ca mi-as dori sa traiesc in ataaat de multe carti) si bineinteles, mi-ar placea sa fiu Alice. Chiar mi s-a parut un drum initiatic destul de complex, desi este redat intr-o maniera cat se poate de copilareasca.

Film: Acum, pentru ca tocmai am terminat de citit Sarbatoarea continua, mi-ar placea sa petrec o vreme in Parisul acelor ani, inconjurata de toti cei care compuneau grupul prin care se invartea Hemingway, deci in Midnight in Paris ar fi numai bine.

2. Dacă ai putea să-ţi alegi prenumele, care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?

Mi-ar placea foarte mult sa ma numesc Ana. Ceeee numeee siiiiimpluuuu ! Si daca as fi baiat mi-ar placea foarte-foarte mult sa ma numesc Mihai. Si tin sa mentionez ca imi plac aceste doua nume independent de faptul ca pe prietena mea din copilarie o cheama Ana si pe iubitul meu Mihai 🙂

3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru un an şi de ce?

Mi-ar placea sa traiesc in Franta. Pentru ca iubesc tot ceea ce tine de aceasta tara: limba, istoria, cultura, peisajele, orasele, metroul din Paris….si simt ca as fi foarte fericita acolo.

4. Care e visul cel mai neobişnuit ce l-ai avut şi ţi-l aminteşti?

Am visat de mai multe ori ca sunt intr-un cimitir, la o inmormantare, noaptea, si ca vad un mormant de pamant langa un mausoleu si un brad inalt. Mormantul are gradinita, si mai multe persoane iau parte la aceasta inmormantare, insa nu reusesc niciodata sa vad nici a cui e inmormantarea si nici cine sunt persoanele care plang.

5. Povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi că eşti un animal.

🙂 Mi-ar placea sa fiu pisica. Si sa am o stapana foarte-foarte mamoasa si iubitoare. Ziua s-ar petrece asa: m-as trezi, as manca un soricel (Aurica) apoi as bea putin lapte, mi-as face toaleta, si apoi as dormi toata ziua, visand soareci si torcand, in bratele stapanei mele, mangaiata de ea. Aventuros, nu-i asa?

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană şi de ce ai ales-o?

Mi-ar placea foarte mult sa fiu vreo 5 ani Helena Bohnam Carter. De ce? Pai cum de ce? Ca sa pot beneficia de toate secretele talentului lui Tim Burton si sa fiu foarte buna prietena cu Johnny Depp.

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ţi-ar fi primele gânduri şi ce ai face prima dată?

As rescrie cartea lui Hector Malot. Glumesc. Cred ca as incepe sa plang pentru ca nu sunt langa mine oamenii pe care ii iubesc foarte-foarte mult, si mai ales Iepurasul. Si apoi as gasi o cale sa ma duc sa-l vanez :))

Cine doreste poate prelua leapsa.

Mai bine il sari decat sa il ocolesti

images

M-am obisnuit, si spun asta cu o oarecare tristete, cu lucrurile simple, din punct de vedere intelectual. Nu ma mai arunc, asa cum o faceam altadata, sa citesc o carte sau sa vad un film “deep” , cu mesaj. Mi se pare ca trec printr-o perioada in care nu am nevoie de alte existentiale adaugate celor care ma bantuie oricum. Si pe fondul acestei stari de refuz partial de a mai baga la cap ceva cu adevarat “miscator”, am decis aseara, intr-un moment de ignoranta pura, sa vad filmul “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Fara sa citesc prea mult despre ce este vorba in prealabil. Desigur, auzisem si eu in copilarie de acest succes imens al cinematografiei, dar ma gandeam ca un lucru supraexpus acum 38 de ani – pentru ca filmul este realizat in 1975- nu are cu ce sa ma socheze acum, in conditiile nenumaratelor schimbari ale societatii si chiar a evolutiei acesteia. Ignoranta, zic. Bun. Si ma apuc sa privesc minunea. Tot ce stiam despre acest film era ca in el joaca Jack Nicholson si ca actiunea se petrece intr-un spital de boli mintale. Ca o paranteza asa, Jack Nicholson este unul dintre actorii pe care ii uram cu patima in adolescenta din cauza magnetismului de care dispune omul. Mi se parea si mi se pare si acum ca are o privire atat de iscoditoare, incat sparge orice bariera si se uita la mine ca o pisica la un soarece care de fapt nici nu vroia prea tare cascavalul. Ma rog, ma sperie omul. Acum mai putin, pentru ca il apreciez din multe puncte de vedere. Trebuie sa recunosc insa ca e un actor minunat si ca in tinerete era un barbat misto care exact ca si un vin, a devenit mai savuros odata cu trecerea timpului.

Ceea ce m-a surprins la acest film de la bun inceput a fost distributia de exceptie, faptul ca fiecare actor are trasaturi distincte de om bolnav mintal, faptul ca fiecare element al filmului a fost imbinat cu o asemenea virtuozitate incat pur si simplu simti ca nu mai e nimic de adaugat.  Si faptul ca debuteaza ca un film usurel si dragut.  Initial am crezut ca tema este reprezentata de imblanzirea lui Nicholson prin intermediul cine-stie-carei metode nu-foarte-traumatizante de catre asistenta sefa. Pana aproape de final am urmarit filmul cu placere, Nicholson din violator si infractor devine un personaj foarte simpatic (desi egoist) care incearca totusi sa faca ceva (mult mai mult decat personalul medical) pentru colegii lui de suferinta, este un omulet desi excentric si tupeist, foarte plin de viata si de pareri, de personalitate, de idei. Si insist pe ideea asta, pentru ca am descoperit sau cel putin asta cred, ca tema filmului este de fapt patul procustian in care suntem asezati de societate si de care nimeni nu scapa. Pe de o parte tind sa cred ca este vorba de o metafora pentru o societate totalitarista, dar din pacate constat pe pielea mea ca desi comunismul a cazut, lungi ecouri se aud pana astazi in inimile compatriotilor nostri, unii dintre ei gata sa te sfartece oricand la cel mai mic gest de “nesupunere”. Nesupunere la ce? La propria lor vointa, desigur.

Nu ma apuc sa povestesc acest film, pentru ca ori l-ati vazut, ori puteti gasi povestirea completa cu spoilere cu tot pe Wikipedia.

Dar ceea ce m-a socat a fost ca am resimtit finalul acestui film ca pe un ciocan in stomac: mi s-a incetinit respiratia atunci cand Billy Boy s-a sinucis si  mi s-a taiat de tot atunci cand am vazut cum un personaj plin de viata, charismatic, simpatic, golan si derbedeu dar intr-un mod in care nu te poti abtine sa nu il placi, inteligent si plin de personalitate, de idei poznase si de afectiune fata de semenii lui este transformat in leguma pentru vina de a fi vrut sa ofere niste fericire unor oameni privati in mod abuziv de ea. Mi s-a parut atat de incorrect, de nedrept si de urat incat am simtit cum intreaga mea fiinta s-a revoltat fata de intamplarile prezentate.

Si am ramas intrebandu-ma: oare nu suntem si noi niste McMurphy mai mici? Oare nu asta incearca societatea sa faca? Sa ne inchida gura, sa ne bage in niste dosare frumos etichetate, sa ne “educe” astfel incat sa ne “aliniem normelor “? Oare nu din acest motiv in fiecare zi cand vin la birou vad oameni tristi, fete schimonosite de furie, de ura, de lehamite, convinse insa ca “asta e calea”?

De ce sau de cand au devenit zambetul si veselia, total incompatibile cu eficienta si harnicia?  De cand daca zambesti si esti vesel, automat inseamna ca nu ai nici o problema, ca viata e frumoasa doar pentru tine si ca exista cineva care netezeste gropile din asfalt si presara flori pe drumul tau zilnic? De ce trebuie si este imperativ sa fim panicati, stresati, sa ne plangem non-stop si sa ne dam cu capul de pereti pentru cele mai mici fleacuri pentru ca lumea sa ne creada ca facem, totusi, tot ceea ce ne sta in putinta pentru a face totul bine?

Eu recomand acest film persoanelor cu o buna stapanire de sine si cu toti nervii la locul lor. Daca totusi treceti printr-o perioada ciudata si decideti sa vedeti acest film, sa nu ziceti ca nu ati fost avertizati, asa ca mine.