Tag: De văzut

Colectia de cretini toamna-iarna 2013

Teatrul_Odeon

LE: Ca poate nu se intelege: din cauza spectatorilor nu mai vreau la teatru “conventional” nu a actorilor sau a pieselor !

S-a gandit sora-mea sa ne faca o bucurie, stiindu-ne amatori de teatru. Si astfel seara aceasta am mers, toti trei la Gaitele, la Odeon.

Nu o sa spun despre piesa prea mult. Nu am ce, nu sunt critic de teatru sau actrita, nu am terminat UNATC-ul, valentele de actrita m-au parasit de pe vremea cand jucam teatru ca sa obtin ceva de la ai mei.

O sa spun insa, cu riscul de a parea superficiala, ca eu personal am decis sa nu ma mai obosesc sa merg vreodata la vreun teatru “clasic” din gama Odeon, National, Nottara, Teatrul Mic et comp. Imi pare rau de unii actori, cu accentul pe unii, pentru ca ceilalti, de care nu imi pare rau, joaca atat de fals si prost incat valentele mele din copilarie mi se par un real talent. Serios, daca eu, care nu am studii de profil ci sunt un biet si simplu spectator, nu te cred atunci cand joci ceva, dupa parerea mea, nu eu ar trebui sa stau acasa, ci tu, draga actor depasit de propria meserie.

Chiar am citit o carte pe tema asta – Animal pe moarte de Philip Roth  – care trateaza (si) subiectul decaderii actorului de succes. Vine un timp cand ar trebui sa-ti scoti nepotii in parc, draga actor si sa-i lasi si pe-astia tineri sa faca ceva. Pentru ca in ultima vreme am tot vazut oameni tineri, talentati, obligati sa joce prin tot felul de locuri cu alta destinatie decat teatrul, deoarece, nu-i asa, scenele mari sunt ocupate. De “monstrii sacri ai teatrului”. Nu zic, sunt unii actori din generatiile mai vechi care merita statuie si pentru care as da oricand bani, timp si aplauze. Dar repet: unii, nu toti.

Piesa asta per total mi-a placut (in cele din urma).

Dar nu piesa m-a umplut de cele mai spumegatoare spume din Calea Lactee cat dragii, scumpii si nemaipomenitii nostri vecini de scaune.  Eu nu pot si nu vreau sa inteleg vreodata, de ce se intarzie la teatru.

Sunt actorii aia curve platite? Nu sunt.

Ne da noua dreptul suma platita pentru bilet sa-i tratam pe oamenii astia ca pe niste sclavi personali platiti sa joace fix cand decide Maria Sa spectatorul sa-si miste fizicul sacrosanct in sala? Nu ne da.

Afla oare oamenii astia de piesa de teatru cu cinci minute inainte sa incepa? N-as crede nici asta.

Ce varianta ne ramane? Ah da. Cei care intarzie la un spectacol, de teatru, de circ, de stand-up de ce mama dracu produc niste oameni pe o scena, nu se respecta nici pe ei, nici pe ceilalti spectatori dar mai ales pe actori.

Si inca ceva. Sunt de acord ca platiti actorii sa “va joace” pentru ca asa sunteti voi, numai Papi si Regi si Regine si meritati, manca-v-ar mama (la propriu, la cina !) dar EU personal n-am nici un grad de rudenie cu ma-ta, spectator nesimtit, care sa-ti permita sa iti bati joc de TIMPUL si BANII mei ( eu = orice spectator cu bun simt care stie ca trebuie sa ajunga putin INAINTE sa inceapa piesa) .

Vad ca mai nou oricum TOATE piesele incep mai tarziu decat ora anuntata pe bilet pentru ca s-or fi saturat si oamenii din teatru sa joace peste zgomot de haine fosnind, primate susotind samd.

Seara asta telefonul a sunat de 7 ori. O singura data a fost cel din piesa. Celelalte? Dupa cum va puteti lesne inchipui erau ale agentilor de la bursa de pe Wall Street veniti sa se delecteze cu un spectacol de teatru romanesc. Eu altfel nu-mi explic de ce nu-ti poti inchide telefonul timp de 140 de minute. Sau poate te cauta ma-ta sa-ti faca educatie, si atunci da, inteleg, tine-l deschis si fugi repde acasa cand te suna. Poate ii iese azi ce nu i-a iesit cand erai copil.

La film? Popcorn. La teatru? Sticksuri, bineinteles. Pentru ca de fapt de-aia mergem la teatru, ca sa ne simtim ca acasa, in canapea, rontaind ceva bun. Pentru ca pe vita incaltata din stanga mea mai aveam putin sa o ucid din priviri la fiecare fosnit absolut deranjant, facut cand se pregatea sa mai rumege o mana de sticksuri. Draga, ca sa stii, tuturor ne era foame. Noua de cultura, tie ca un biet animal ce esti, de mancare.

Incerc sa depasesc faptul ca  la replica unui actor “ne ai ingrijit pe toti cu boala ta”  o superba fiinta cu cap usor s-a gasit sa comenteze din spatele nostru “poate ne-ai ingrijorat”. Nu, draga mea inculta, n-a gresit, asa se vorbea pe timpurile alea. Nu, draga, relaxeaza-te, n-astepta actorul sa-i faci tu lectia la gramatica, se astepta sa vii tu cu ea facuta  la materia “in ce perioada de timp are loc actiunea”, desi era cam usor de ghicit, dupa costume.

La sfarsit, cireada vesela din sala s-a indreptat aproape calcandu-se in picioare, spre iesire. Daca ar fi fost cutremur,              n-apucam sa mor onorabil, strivita de bucati de istorie denumite Odeon, ci de vreo vita grabita sa iasa ea prima.

Nu mai zic nimic de comentariile din sala, in timpul piesei, de parca aia de pe scena erau asaaa, niste oameni care o “ardeau” si ei p-acolo.

Concluzia e ca seara asta am reusit sa impusc doi iepuri dintr-o lovitura: am fost si la teatru si la gradina zoologica. Doar ca mi-as fi dorit sa nu vad chiar de atat de-aproape animalele.

 

 

Am fost la Miserupia si mi se rupe !

1385915_542302635855666_1949083695_n

Sufletul. Bine, incerc sa nu fiu prea sentimentala, ca umplu tastatura de muci, si nu e frumos. Dar oh my God! Nu am cum.

Sa fiu sincera, ma asteptam de la Lorena Lupu la ceva misto. I-am citit ultima carte, am fost la lansare, ii urmaresc proiectele. Fan cuminte care sunt. De ce am facut toate astea? Pentru ca imi place de ea. imi place efortul ei de a fi cineva din punct de vedere artistic, imi place ca nu depune acest efort in van si imi place ca are nerv si tupeul de a spune lucrurilor pe nume.

Si sa ma intorc la oita mea. Spectacolul din seara asta. La care am fost cu dragul si scumpul meu iubit. Am ajuns, ne-am asezat pe o bancuta si am asteptat sa inceapa show-ul. Ce n-am asteptat insa, a fost sa fim si noi in el.Live. Ma rog, nu eu. Eu sunt fata serioasa. El… ma rog, mai discutam pe tema asta. Cabana cu trei ciupercute, hm?

Mi se pare genial cum a reusit sa ne “bage in filmul ei” si sa imi faca intai inima sa-mi bata in stomac si apoi sa imi umple ochii de lacrimi. (cu clientul e alta poveste, discutam cu un facalet in mana (eu !)coordonatele geografice pe care le-am aflat azi ! :)) ).

Si apoi, nu stiu cum dracu’, m-a facut sa rad… E ceva femeia asta …. de speriat. S-a jucat cu sentimentele noastre de parca modela plastilina! M-am infuriat (rau), m-am intristat (si mai rau) , m-am amuzat (pe alocuri amar) si m-am uitat in ochii ei sa vad ce imi spun. Si stiti ce mi-au spus? Ca ar trebui sa fim mai oameni. Ca ar trebui sa gandim naibii inainte sa aruncam cu pietre, ca ar trebui sa ne iubim mai mult, sa ne intelegem mai clar si sa facem efortul de a intra in realitatea omului pe care ne pregatim sa il ghilotinam, inainte de a o face !

Nu vreau sa povestesc nimic. Nu are rost. N-ar intelege nimeni nimic din ce povestesc eu. Vreau insa sa afle cat mai multa lume, sa mearga cat mai multa lume la acest spectacol care SPUNE ceva. Striga, razand fortat, ca suntem o societate si o lume plina de orori. pe care ne face maxima placere sa le ascundem sub pres. De ce? “Ca sa nu fim vulgari”. Suntem vulgari, prin rautate !

Si inca ceva, mamelor din lumea intreaga: folositi prezervativ sau folositi-va inima. Vedeti ce generoasa sunt? Va las sa alegeti !

Foto de aici: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=542302635855666&set=t.698353138&type=3&theater

 

Mai bine il sari decat sa il ocolesti

images

M-am obisnuit, si spun asta cu o oarecare tristete, cu lucrurile simple, din punct de vedere intelectual. Nu ma mai arunc, asa cum o faceam altadata, sa citesc o carte sau sa vad un film “deep” , cu mesaj. Mi se pare ca trec printr-o perioada in care nu am nevoie de alte existentiale adaugate celor care ma bantuie oricum. Si pe fondul acestei stari de refuz partial de a mai baga la cap ceva cu adevarat “miscator”, am decis aseara, intr-un moment de ignoranta pura, sa vad filmul “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Fara sa citesc prea mult despre ce este vorba in prealabil. Desigur, auzisem si eu in copilarie de acest succes imens al cinematografiei, dar ma gandeam ca un lucru supraexpus acum 38 de ani – pentru ca filmul este realizat in 1975- nu are cu ce sa ma socheze acum, in conditiile nenumaratelor schimbari ale societatii si chiar a evolutiei acesteia. Ignoranta, zic. Bun. Si ma apuc sa privesc minunea. Tot ce stiam despre acest film era ca in el joaca Jack Nicholson si ca actiunea se petrece intr-un spital de boli mintale. Ca o paranteza asa, Jack Nicholson este unul dintre actorii pe care ii uram cu patima in adolescenta din cauza magnetismului de care dispune omul. Mi se parea si mi se pare si acum ca are o privire atat de iscoditoare, incat sparge orice bariera si se uita la mine ca o pisica la un soarece care de fapt nici nu vroia prea tare cascavalul. Ma rog, ma sperie omul. Acum mai putin, pentru ca il apreciez din multe puncte de vedere. Trebuie sa recunosc insa ca e un actor minunat si ca in tinerete era un barbat misto care exact ca si un vin, a devenit mai savuros odata cu trecerea timpului.

Ceea ce m-a surprins la acest film de la bun inceput a fost distributia de exceptie, faptul ca fiecare actor are trasaturi distincte de om bolnav mintal, faptul ca fiecare element al filmului a fost imbinat cu o asemenea virtuozitate incat pur si simplu simti ca nu mai e nimic de adaugat.  Si faptul ca debuteaza ca un film usurel si dragut.  Initial am crezut ca tema este reprezentata de imblanzirea lui Nicholson prin intermediul cine-stie-carei metode nu-foarte-traumatizante de catre asistenta sefa. Pana aproape de final am urmarit filmul cu placere, Nicholson din violator si infractor devine un personaj foarte simpatic (desi egoist) care incearca totusi sa faca ceva (mult mai mult decat personalul medical) pentru colegii lui de suferinta, este un omulet desi excentric si tupeist, foarte plin de viata si de pareri, de personalitate, de idei. Si insist pe ideea asta, pentru ca am descoperit sau cel putin asta cred, ca tema filmului este de fapt patul procustian in care suntem asezati de societate si de care nimeni nu scapa. Pe de o parte tind sa cred ca este vorba de o metafora pentru o societate totalitarista, dar din pacate constat pe pielea mea ca desi comunismul a cazut, lungi ecouri se aud pana astazi in inimile compatriotilor nostri, unii dintre ei gata sa te sfartece oricand la cel mai mic gest de “nesupunere”. Nesupunere la ce? La propria lor vointa, desigur.

Nu ma apuc sa povestesc acest film, pentru ca ori l-ati vazut, ori puteti gasi povestirea completa cu spoilere cu tot pe Wikipedia.

Dar ceea ce m-a socat a fost ca am resimtit finalul acestui film ca pe un ciocan in stomac: mi s-a incetinit respiratia atunci cand Billy Boy s-a sinucis si  mi s-a taiat de tot atunci cand am vazut cum un personaj plin de viata, charismatic, simpatic, golan si derbedeu dar intr-un mod in care nu te poti abtine sa nu il placi, inteligent si plin de personalitate, de idei poznase si de afectiune fata de semenii lui este transformat in leguma pentru vina de a fi vrut sa ofere niste fericire unor oameni privati in mod abuziv de ea. Mi s-a parut atat de incorrect, de nedrept si de urat incat am simtit cum intreaga mea fiinta s-a revoltat fata de intamplarile prezentate.

Si am ramas intrebandu-ma: oare nu suntem si noi niste McMurphy mai mici? Oare nu asta incearca societatea sa faca? Sa ne inchida gura, sa ne bage in niste dosare frumos etichetate, sa ne “educe” astfel incat sa ne “aliniem normelor “? Oare nu din acest motiv in fiecare zi cand vin la birou vad oameni tristi, fete schimonosite de furie, de ura, de lehamite, convinse insa ca “asta e calea”?

De ce sau de cand au devenit zambetul si veselia, total incompatibile cu eficienta si harnicia?  De cand daca zambesti si esti vesel, automat inseamna ca nu ai nici o problema, ca viata e frumoasa doar pentru tine si ca exista cineva care netezeste gropile din asfalt si presara flori pe drumul tau zilnic? De ce trebuie si este imperativ sa fim panicati, stresati, sa ne plangem non-stop si sa ne dam cu capul de pereti pentru cele mai mici fleacuri pentru ca lumea sa ne creada ca facem, totusi, tot ceea ce ne sta in putinta pentru a face totul bine?

Eu recomand acest film persoanelor cu o buna stapanire de sine si cu toti nervii la locul lor. Daca totusi treceti printr-o perioada ciudata si decideti sa vedeti acest film, sa nu ziceti ca nu ati fost avertizati, asa ca mine.