Tag: De Amour

Elevul meu preferat – Recenzie

a0ad86__elevul_dima_si_mai_bun

La mine devenise o tradiție să detest lucruri înainte să le încerc. Și să le mai și judec în necunoștință de cauză. Semn clar de prostie. Între timp, să zicem că m-am mai deșteptat și am început să văd lucrurile altfel. Vara asta, deși susținusem sus și tare că nu doresc să citesc nimic scris de Mihail Drumeș (nu mai știu de unde decizia) , într-o după-amiază leneșă de vară, am pescuit Invitația la vals din bibliotecă și m-am apucat, așa într-o doară, să o citesc. Am abandonat lectura pentru că mă cam plictisea. Și totuși m-a prins cumva. Pentru că în aceeași după-amiază, am ajuns pe o pătură, pe iarbă, la soare, cu un alt exemplar al aceleiași cărți, pescuit din biblioteca bunicii și m-am încăpățânat să o termin. Spun cu mâna pe inimă: nu mi-a plăcut deloc. M-a prins, e scrisă superb,  dar povestea mi s-a părut la vremea aceea, o telenovelă. Și nu mă omor deloc după așa ceva.

Cum mai nou îmi trăiesc viața ori circular, ori în funcție de anotimp, iarna asta, am ajuns la Elev. Am citit o pagină, încă o pagină și când m-am trezit, o terminasem. Ce-i drept, eu mi-am cam ratat adolescența. Dar am recuperat-o cu vârf și îndesat, din cele 461 de pagini în care am trăit, suferit, m-am bucurat și m-am îndrăgostit fulgerător și fără scăpare, de Dima. Uneori simțeam că vorbește în numele meu, alteori simțeam că vorbește cu  mine.  E teribil acest băiat, vă spun.

M-au bucurat nespus paragrafele care relatau cu lux de amanunte moartea regelui Carol și nu din pricina evenimentului ci datorită faptului că mereu mi-am dorit să îmi povestească cineva exact ce s-a simțit cu o ocazie importantă, în țara noastră. Nu atât ziaristic, cât uman. M-a încântat faptul că acțiunea romanului are loc în perioada interbelică și faptul că e de o politețe retro pe care eu nu am mai găsit-o în alte cărți. Manierele, hainele, locurile, atitudinile, obiceiurile vremii mi-au dat o stare atat de draguță și diafană, că nici nu are rost să încerc să o explic. Apoi, la fel m-au bucurat paragrafele despre război, imaginile din București-ul vechi și numeroasele referințe și trimiteri la alte cărți, pe care, din fericire, le-am citit și eu. (Chiar ma întreba cineva dacă eu cred că citind toate cărțile la care se face referire în alte cărți, putem ajunge să citim tot ce s-a scris. Nu mai știu ce-am răspuns atunci (probabil că un DA, Dimesc, entuziast si nerealist). Între timp am găsit răspunsul: tot ce s-a scris, nu, n-o să reușim. Dar tot ce s-a scris bun, da, e posibil.)

M-a înfiorat inteligența și rafinamentul eroului cărții și am redevenit adolescentă, împreună cu el si cu colegii lui. Consider această carte cea mai frumoasă poveste despre vise și ambiții, despre iubiri cum nu pot fi decât cele adolescentine: veșnice, naive și autentice.

Am învățat un lucru important, lucru pentru care am avut mulți profesori, de la care însă nu am reușit să înțeleg ce am înțeles din această lectură. Uneori, indiferent cine are dreptate, trebuie să știi să renunți. Pentru că dacă nu renunți la momentul potrivit, ca la poker, riști să pierzi totul și chiar să rămâi îndatorat. Cum spunea dragul meu terapeut: viața e logică, oamenii în schimb nu sunt. Și astfel, uneori trebuie să punem echilibru în tot ceea ce facem și să ne gândim foarte bine la consecințele faptelor noastre. Nu neapărat din pricini moraliste cât din punct de vedere al câștigurilor noastre personale.

Un alt lucru care mi se pare demn de menționat este faptul că succesul îmbată și reușește să ia mințile chiar și celor mai buni. Deci, lecție de viitor, oricât succes ai avea, trebuie să fii întotdeauna precaut. Nu mereu dreptatea e cea care câștigă. În acest caz, renunțând la puțin, Dima ar fi putut să câștige totul. După părerea mea, aroganța pe care o dobândești odată cu succesul este cel mai puternic inamic. Cred ca sunt rari oamenii care reușesc însă, să nu se lase luați de val atunci când numele lor e lipit admirativ de buzele tuturor. Pentru asta trebuie să fii într-adevăr mai integru ca integritatea însăși.

Și-am ajuns la partea fără perdea. Dima este un adolescent foarte descurcăreț, care reușește  să se controleze foarte bine, îmbină cu succes îndeplinirea îndatoririlor școlare cu îndeplinirea propriilor nevoi. Și când spun asta mă gândesc atat la școală în paralel cu ARPET-ul lui, cât și la triada Lidia – prima femeie (ușoară) din viața lui, Grete – bucătăreasa veselă și dezinhibată, cu care nu ezită să se culce doar din rațiuni gimnastice și Lotte, iubirea care ajunge să îl anestezieze emoțional, prin falsa ei dispariție.  Dima le are pe toate. E frumos, inteligent, bogat, entuziast, muncitor, serios, amant înflacărat, apărător al dreptății și cu toate acestea, paradoxal, el nu reușește. Și când spun că nu reușește, nu mă refer la situația lui materială, care, cu ajutorul părinților înflorește așa cum era și de așteptat prin prisma posibilităților lui. Eu îl consider un ratat emoțional. La acest lucru contribuie bineînțeles și influența tatălui, de care cu bună știință se ferea la București înainte de Pasul cel Mare. Și ăsta e încă un lucru care mi-a plăcut. Inexplicabila (aparent) lui fugă de tatăl său, care ar fi putut să îi rezolve toate problemele cu ușurință. E de admirat această dorință a personajului de a ieși din umbra tatălui său, ministru plenipotențiar și a-i demonstra lui și lumii întregi ce barbat destoinic a educat. E pe de-o parte mândria tânărului mascul dornic de afirmare și pe de alta, dorința de a-și răsplăti părinții pentru situația înaltă de care se bucură.

Finalul neașteptat dar foarte realist, mi-a lăsat un gust amar, pentru că speram ca măcar în cărți să găsesc dragostea și adolescența perfecte. Însa nu. Încă o dată am ajuns la concluzia știută: ceea ce nu e trăit la timpul lui este pentru totdeauna pierdut iar regretele sunt inutile, atat in (unele) cărți cât și în realitate.

Există iubiri care te consumă atât de tare, încât numai după o sinucidere, fie ea și ratată, te mai poți recupera. Cumva, exact la ca calculatoare, ca să ieși dintr-o situație complicată și ca să poți să te recompui și să mergi mai departe după ce sufletul ți s-a dezintegrat, e nevoie de un restart. De cele mai multe ori restart-ul e reprezentat de un drum lung și anevoios, la capătul căruia, dacă ai noroc, te regasești pe tine însuți în varianta ta cea mai bună.(Dacă nu ai noroc, te regăsesști precum Șoimaru, cu limba atîrnînd de-un cot, spânzurat în podul casei.) Spre deosebire însă de calculatoare, inima nu mai funcționează la fel și după restart și orice program i-a afectat în mod negativ softul, este evitat cu obstinație. Pur și simplu, nu mai poate rula, deși în cotinuare pare potrivit.

Vorba lui Gălbează: “Volens, nolens, agheasmus Gregorius bibet.”

 

Elevul Dima dintr-a șaptea

Mihail Drumeș

Editura Art, 2009

461 pagini

Imagine de aici.

Borderline

Borderline

iubire

Motorul a mai tremurat o singură dată și s-a oprit. Perfect. Suntem în mijlocul Nicăieriului. Întuneric, ploaie, frig. Și pe lângă toate astea, i-am și spus că nu îmi place ideea să plecăm de nebuni la Viena cu mașina asta. Mașina mea, ce-i drept. Dar știa foarte bine că nu va rezista. Acum suntem undeva prin Ungaria. Unde, nu știu. Tot ce pot vedea sunt niște lumini în depărtare. Poate e un oraș. Poate orașul are gară. Doamne ! Ce-a fost în mintea mea să plec așa?  Sunt așa de nervoasă. Dar nu, nu pot spune nimic, pentru că Domnul „Știu eu mai bine” se va enerva cumplit. Și chiar nu pot îndura pe lângă ploaie și frig și noroiul altor certuri. Dar sunt așa de furioasă. Niciodată nu mă ascultă, mereu face doar cum vrea el, mereu crede că știe mai bine. Și eu? EU unde sunt oare pe harta lucrurilor pe care el „le stie”? Câteodată mă gândesc că nu sunt decât un alt bun, rechiziționat pentru a-l face pe el să „arate mai bine”. În societate desigur. Pentru că asta contează. Să fim „bine vazuți”. Dar deja gândesc prea mult.

–           Haide să mergem pe jos până la luminile acelea care se văd în zare ! spun cu glasul moale, lipsit de convingere.

–           Da? Prin ploaie și noroi? Bună idee, ce să zic. Chiar crezi că o să merg așa până acolo?

–           Bine și atunci? Vrei să stăm aici până se oprește ploaia? E frig.

–           Ia haina mea.

Din nou tăcere. Știu de ce tace. Tace pentru că a dat greș. Și nu ar recunoaște asta în ruptul capului. Decât să recunoască asta și să căutăm împreună o soluție, preferă să stăm așa, în frig, degeaba, până o să îi vina lui o idee genială care să ne ajute să mergem mai departe. Pentru că nici nu poate fi vorba să ne întoarcem. Nu. El nu se întoarce, el nu renunță. Și stăm așa, în mașină, cu ploaia curgând pe lângă noi. Toată lumea se întreabă de ce nu ne despărțim. Ce caută împreună doi oameni care au atât de multe certuri și neînțelegeri. Ce să spun lumii? Că deși ne certăm nu există nici o altă privire în lume în care să mă scufund? Că niciodată doi ochi nu m-au privit cu atâta dragoste încât să simt că mă îmbracă într-o aură cu valențe de armură? Că oriunde aș fi și oricât de supărată pe el, el este totuși, casa mea? Casa sufletului meu care a rătăcit nebun prin lume până când l-a găsit pe el? Cum să fac „lumea” să înțeleagă că el e singurul loc din lume unde sunt fericită și că orice ceartă cu el e doar un motiv de cunoaștere și nu de ură? Că el îmi deschide ușa către mine însămi, doar prin el și certurile noastre îmi descopăr limitele, ce vreau și ce îmi place pe cealaltă lume, lumea care nu e el. Unii oameni se întreabă cum o fi pe „lumea ailaltă”. Eu deja  trăiesc între două lumi. Lumea de afară, cea care are întrebări și judecăți și păreri și cealaltă lume, lumea mea și a lui. Lumea care ia naștere atunci când noi doi ne privim și totul în jurul nostru începe să se destrame în zgomot de sticlă spartă. Dar chiar și acel zgomot e înfundat, departe de noi.

Mă întreb ce se va alege de noi, de dragostea noastră, mă întreb dacă oare nu ne-am cunoscut și în alte vieți și dacă acest curent electric dintre noi nu e decât expresia unei iubiri care a trecut prin  timp și s-a tot reincarnat în alte și alte inimi.

Ploaia cade mai departe în jurul nostru. El stă lângă mine, supărat, nervos, întrebându-se probabil la ce mă gândesc, de am căzut așa pe gânduri. Mereu vrea să știe ce e în capul meu. Iar mie mi-e greu să îi spun, chiar și lui, că mi-e frica, atat de frică să nu fie totul doar o închipuire de-a mea. Să mă trezesc într-o zi și să aflu că sunt închisă într-una dintre camerele doctorului Frankl și că toată această poveste de dragoste are loc în gândurile mele zdruncinate de boală. Spre el mergeam atunci când motorul mașinii mele a hotărât să cedeze. Spre cel mai cunoscut medic psihiatru din sanatoriul din Viena.

–           Haide, mergem.

–           Unde? întreb eu nedumerită.

–           Luăm trenul. Trebuie să fie o nenorocită de gară în orașul acela care se vede în zare.

Nici nu am observat că, între timp, ploaia s-a oprit. Cobor din mașină și mă apropii de el. Continuând să tac, încep să merg liniștită, cu mâna în mâna lui. Aș merge oriunde cu el. El e motorul care îmi mișcă viața.

După o jumătate de oră de mers picioarele mă dor îngrozitor, dar am ajuns.

–           Hallo, sprechen sie deutsch? Wir brauchen zwei ticketen nach Vien.

Îl aud ca prin vis. În gară e agitație. Zumzet de oameni, chiar și la această oră târzie din noapte. Mă ia de mână și ne îndreptăm spre tren. Urcăm, găsim compartimentul și intrăm. În fața noastră, un domn, distins, cu pălărie și bărba de Moș Crăciun, ne salută în franceză. Are ochii albaștri, privire blajină de bunic și meșterește ceva la un aparat fotografic. Ne așezam în fața lui.

–           Aș vrea să dorm puțin. Dormi și tu, ești obosită.

–           Bine, răspund moale și mă întind lângă el.

Își încolăcește brațele în jurul meu, protector, și adoarme. Nu pot să dorm. Mă gândesc la toate ce vor veni. Mă întreb dacă e bine să mergem la doctor, dacă într-adevăr sunt bolnavă, dacă e de folos toată această zbatere a lui … ușor, alunec în vis.

Trenul goneşte în noapte purtând cu el oameni, vise şi planuri.

 

Nu ma parasi

o_femeie_din_curtea_de_arges_a_fost_omorata_de_fiica_ei_cu_170_de_lovituri_de_cutit_149669_11485500

Era a doua oara consecutiv cand o enerva pe ziua de azi. Oare chiar nu putea sa inteleaga? De ce nu vroia sa accepte evidenta? Gresea mereu, incerca sa ii submineze autoritatea, incerca sa o faca sa dea inapoi sau sa renunte la ea insasi, pentru a putea fi cu el. Asta nu putea continua la nesfarsit. Va avea o discutie cu el, ultima, chiar astazi.

Jane Kingston se gandea la toate acestea instalata confortabil la volanul masinii sale, gonind  cu peste 100 km/ h pe autostrada ce lega orasul in care lucra de cel in care locuia. Dick, sotul ei, era deja acasa. Pentru a pune si mai multe paie pe foc, gandea ea, o sunase deja sa o intrebe daca doreste sa manance ceva anume si sa o intrebe daca era nevoie sa mai cumpere ceva de la magazin.

De ce? De ce trebuie sa faca mereu asta? Sa fie atat de dragut pentru a ma face pe mine sa par o proasta, sa fie el mereu “ala bun” in timp ce eu ajung mereu “aia rea”.

Asa era de la inceputul relatiei. El mereu cel afectuos, si plin mereu de ganduri si vorbe bune, de sfaturi, mereu visator si cu capul in nori, vesel de parca ar fi castigat deja la loterie. Iar ea? Ea se gandea mereu la facturi, la cum sa castige cat mai multi bani, la cum sa avanseze din punct de vedere social, pentru ca lui nu ii pasa de toate astea. Dupa parerea ei, el era un hippie ratacit cine-stie-cum in timpurile noastre, in timp ce ea trebuia sa munceasca de doua ori mai mult pentru a-i propulsa pe amandoi pe scara sociala. Ea tintea spre varf, lui ii placea unde erau. In timp ce ea visa masini scumpe si vacante de lux, el isi dorea macar un weekend cu cortul, la munte, departe de dead-line-uri si de telefoane, alaturi de ea.

Cu fiecare kilometru parcurs simtea cum devine tot mai nervoasa. Simtea cum relatia lor atarna din ce in ce mai greu de gatul ei, ca o piatra de moara, gata sa o arunce si sa o scufunde in adancurile mediocritatii. Iar ea nu era mediocra. O, nu ! Orice, dar nu mediocra.

Prea nervoasa ca sa isi mai caute cheile, apasa cu nervii intinsi la maxim soneria interfonului. Usa se deschise imediat, semn ca el o astepta narabdator.

Urcand scarile auzea cum Dick descuie usa, il vazu asteptand in prag si luandu-si inima in dinti trecu pe langa el si intra in casa.

–       Hei, salut.

–       Iubito, mi-a fost dor de tine, vino sa te sarut! Esti bine? Pari suparata.

–       Vrei sa nu ma mai stresezi de cum intru pe usa? Lasa-ma macar sa-mi dau dracului pantofii jos.

Deloc descurajat, Dick avansa spre ea cu gandul sa o ia in brate.

–       Tu chiar nu intelegi, nu? Am nevoie de spatiu. Cand vin acasa, cand mananc, cand respir, cand lucrez.

–       Iubito, ce se intampla cu tine? Jane …esti bine?

–       Mmm ce? Da mai, sunt bine, doar lasa-ma naibii in pace.

Trecu din sufragerie in dormitor, aruncandu-si hainele in mod intentionat pe unde apuca. Stia ca asta il va scoate din minti. Si Exact asta isi dorea. O cearta, sau nu, mai bine un scandal, orice, un tipat indignat, si de restul se va ocupa ea. Avea metodele de a enerva chiar si un inger si singura metoda de a se simti mai bine intr-o zi ca asta era sa ii faca pe altii sa se simta cel putin la fel de mizerabil. Mai ales pe el. El care nu inceta sa o agaseze cu dragostea lui netarmurita si deosebit de stupida si enervanta.

Dragoste, dragoste, dragoste. Oare cand va intelege omul asta ca dragostea dureaza 3 ani ca in romanul lui ala..francezul ala. Ma rog, nu mai tine minte, la cat de incarcata ii e memoria de dead-line-uri si idei de promotii si sloganuri.

Si ea iubea, si stia ce inseamna sa iubesti. Isi iubea munca cu o ferocitate de nedescris si ura ca cineva sa se interpuna intre ea si obiectul dorintei ei: succesul.

Dick aparu in usa:

–       Am facut mancarea ta preferata, sper sa iti placa. Haide, te schimbi si tu si vii sa mancam?

Se saturase, de 3 ani omul asta nu inceta sa o agaseze cu dulcegariile lui, iar ea nu se putea abtine sa nu-l chinuie ca pe un vierme ce era. Cu cat era el mai dragastos cu atata devenea ea mai sadica. Jocul continua iar el parea mereu sa se intoarca dupa mai mult.

–       Stii tu care e mancarea mea preferata? Ma mir.

–       Iubito, adori spaghetele cu somon. Iar ai venit suparata de la birou? Haide, vino sa mancam si sa imi povestesti ce se mai intampla pe acolo si cine imi supara iar fata.

–       Nu mi-e foame, am mancat ceva pe drum.

–       Pai ti-am zis ca gatesc.

–       Asa, si? Trebuia sa mor de foame numai ca sa-ti proslavesc tie spaghetele? Du-te la Master Chef daca vrei sa iti aprecieze cineva talentele culinare si pe mine lasa-ma naibii sa ma relaxez doua minute.

–       Jane, te rog, nu incepe, pur si simplu nu mai suport sa ne certam

–       Daca nu ai mai suporta, nu te ai mai comporta ca o primadona ranita ori de cate ori n-am eu chef de porcariile tale cu iz de telenovela.

–       Nu inteleg de ce te porti asa, parca nici macar nu m-ai iubi.

–       Te iubesc, dar fara siropuri. In loc de masa pusa mai bine ma asteptai cu patul facut. Dar se pare ca preferi sa ma ingrasi in loc sa ma futi. Asa ca poti sa mananci linistit cat timp eu voi face o baie.

Jane disparu in baie, lasand in urma un Dick dezamagit. Gandurile continuara sa o framante chiar si sub apa fierbinte. De ce in loc sa vrea, ca orice alt barbat sex, fotbal si bere, se incapataneaza sa vina cu faze de Sandra Brown. De ce?

Dupa cateva batai usoare in usa, Dick intra cu o sticla de ulei de masaj in mana.

–       M-am gandit sa te rasfat putin astazi.

–       Te-ai gandit si ieri. La ceva util nu te poti gandi, sau eu sunt unica activitate din lista ta de activitati? Nici la baie n-am loc de tine. Chiar nu te mai inteleg. Si avem discutia asta de ceva ani deja. Mai ia-ti un job daca actualul nu te oboseste destul incat mai ai chef de romantisme din astea rasuflate.

–       Ok. Cand iesi din baie vreau sa vorbim.

–       Da? Despre ce? Ti-ai gasit deja alt job?

–       Nu. Mi-am gasit o femeie care chiar e femeie, nu cub de gheata. Si astazi ma mut. La ea.

Dick iesi trantind usa. Pe gresie zacea sparta sticla de ulei. Jane ramase cu ochii atintiti pe usa. Inca socata de auzul vestii refuza pentru moment sa analizeze evenimentul. Se intinse la loc in spuma parfumata si incerca sa se relaxeze. Dar nu putea. Brusc toate gandurile ei legate de job si bani, de facturi si dead-line-uri, disparura. Incepu sa isi aminteasca ziua in care se cunoscusera. Incerca sa citeasca  “De la idee la succes” ,intinsa pe spate pe o patura, in parc. O minge strabatuse patura in acelasi timp in care un ras sanatos se apropia de ea. A simtit ca se indragosteste de omul acesta inca dinainte sa il vada. Rasul acela, veselia si caldura din el. S-a intors pe burta si privindu-l in ochi i-a spus “Buna, eu sunt Jane!” Ramasesera impreuna chiar de atunci , si la inceput ii placuse la nebunie cum o alinta, cum o adora si o facea sa se simta cea mai iubita femeie de pe pamant. Si acum se muta la alta? Simti cum sangele incepe sa ii fiarba. Panica urca usor prin venele ei, ii era frica. Cum sa o paraseasca? Se mai certasera si in trecut, mai avusesera probleme. Dar sa o paraseasca, pentru altcineva? Si planurile ei? Si viata ei ea ce avea sa faca?  Atata timp pierdut si acum pleaca sa rasfete pe altcineva? De ce? Chiar il iubea. Avea un loc bine trasat in viata ei. Urma sa ii faca si un copil, dar nu acum, peste cativa ani cand lucrurile se vor mai linisti la munca. Chiar nu intelegea de ce acest om nu mai are rabdare. Dar frica o facu sa nu mai zaboveasca in baie. Iesi plina de spuma, uda, isi infasura un prosop in jurul corpului si se indrepta spre dormitor. Dick isi strangea hainele.

–       Chiar pleci?

–       Da, plec.

–       De ce?

–       Pentru ca nu mai suport. Nu te mai suport. Nu mai pot sa stau langa tine si sa ma respingi mereu, sunt om, am sentimente, nu sunt de fier.

–       Nici eu nu sunt de fier.

–       Nu, ai dreptate, esti de gheata.

–       Dar te iubesc.

–       Da? Si cum faci asta? Respingand orice forma de apropiere? Facand sex ca o masina de cusut ? Mancand sandvisuri reci din benzinarii in timp ce eu te astept cu mancarea ta preferata? Nu vezi ca mi-ai taiat orice cale de apropiere? Pentru tine conteaza doar munca, laptopul, dead-line-ul, promotia. Astea-s cuvinte de dragoste pentru tine. Iar eu ca un prost tot stau si astept si sper, si imi doresc sa vii intr-o zi, ca inainte, sa te apropii de mine si sa ma mangai. Sa ma intrebi cum mi-a fost ziua.

–       Daca pleci, ma sinucid.

–       Nu, nu te sinucizi. Te iubesti prea mult ca sa faci asta si in plus, ce ar zice seful tau? Dead-line-urile tale?

–       Bine, atunci te omor.

–       Nu merge, continua Dick sarcastic. Din puscarie tot n-ai sa poti lucra. Mai bine lasa-ma sa plec si ramai cu iubirea vietii tale, munca. Sunt sigur ca daca te asezi la laptopul tau drag vei gasi ceva de facut.

Jane se arunca furioasa asupra lui lovindu-l cu pumnii si picioarle. Lacrimile ii curgeau siroaie pe fata:

–       Nu pleci, nu vreau sa pleci, eu ce fac? La mine te-ai gandit? Cand ma sufoci cu toate cacaturile tale romantice? Te urasc dar a naibii sa fiu daca te las sa pleci si sa imi distrugi planurile.

Dick o arunca pe pat si o imobiliza:

–       Ti-am spus ca iesirile tale violente nu rezolva nimic. Sunt mai puternic decat tine. Si m-am saturat sa imi traiesc viata ca un robot integrat in “planurile tale”. Nu observi ca vorbesti doar la singular? Daca m-ai iubi ar fi vorba de planurile noastre … Calmeaza-te. Plec. Nu plec la alta, plec la mine. Am spus alta doar ca sa te fac sa ma asculti. Am nevoie de o pauza. Vreau sa te gandesti ce e de facut. Asa nu mai pot continua.

–       Atunci pleaca dracului odata din casa mea, si sa nu te mai intorci.

Dick se ridica si se intoarse sa continue sa faca bagajele. Insa asezandu-si tricourile isi dadu seama ca nu va putea pleca niciodata de langa ea, sau de langa acele haine. Un cutit de bucatarie cu lama de 12 centimetri isi facea loc in corpul lui, prin vena de deasupra claviculei. Cu ochii impaienjeniti se intoarse catre Jane si cazu pe spate in mormanul de haine.

De ce e bine sa nu-ti asculti instinctul

IMG_1387

 

 

In principiu si pe scurt: ca sa nu mori.

Romantat si dezvoltat:

Oamenii, printre multe alte instincte, il poseda si pe cel de autoconservare. Oamenii in general. Exista insa si cazuri care contrazic regula.

Eu ma numar cu succes printre ei. Nu zic acum ca imi lipseste cu desavarsire, dar sa zicem ca e comparabil cu al unei gaini. Adica spre deosebire de oamenii care gandesc pe termen lung si vad nenumaratele cai prin care si-o pot lua in bot, eu sunt genul gaina, care vede primejdia doar daca se afla in unghiul in care o poate vedea: la 3 milisecunde de ea.

Evident ca nu mai pot evita nimic, si atunci cad in starea de paralizie in care “aia e” devine mod de viata.

De cand fac terapie, am descoperit ca omul este inzestrat cu puterea magica de a gandi. Inca nu o stapanesc asa cum trebuie, dar invat.

Si mai am revelatii din cand in cand. Aproape zilnic. Cea de azi: nu te opri niciodata. De ce? Pentru ca daca te opresi, poti la fel de bine sa iti scrii un epitaf si sa ti pregatesti inmormantarea.

Eu in general am avut o viata haotica si tumultuoasa. Nu zic nedistractiva pentru ca din fericire am simtul umorului si reusesc inca sa vad partea amuzanta din orice. Inclusiv din inmormantari. Pare macabru, dar nu e. E un mod de a supravietui.

Anul trecut insa, si da, ma refer la 2012, a fost insa de departe cel mai ciudat an de cand ma stiu pe pamant. Nu pot sa spun ca mi-a mers rau, pe principiul “bine macar ca n-a murit nimeni” insa nici nu pot spune ca mi-a mers bine. Am avut atatea zbateri interioare, incat acum, privind in urma, sunt mandra de mine ca inca sunt in viata, si profund recunoscatoare celor care au ajutat la acest lucru.

Dar sa ma intorc la “nu te opri niciodata”.

In clipe de restriste, cand depresia e cocotata pe tine mai ceva ca marca de scrisoare, ai tendinta morbida de a nu face nimic. De a sta si a vegeta in propria mizerie, departe de lumea pe care daca ai privi-o in ochi ti-ar spune pe muteste “you’re soooo fucked up that you need a new word for fucked up”.Si nu vrei asta. Iti plangi tu de mila destul cat sa nu mai vrei sa se organizeze si mitiguri special pentru asta.

Asa ca singura solutie e sa strangi tare din dinti si sa faci lucruri. Multe, multe lucruri. Eu anul trecut am fost in Austria, Slovenia, Italia, Croatia, Germania, am fost la catarat la sala si la munte, am fost la mare, in cluburi, la lansari de carte, la filme, la restaurante, la baruri, la festivalul de film german, la prieteni in vizita, la munca, m-am plimbat cu bicicleta, am citit, am fost la concert la Leonard Cohen in Verona si la Linkin Park in Bucuresti, am vazut filme, am scris, am alergat, am fost la sala de fitness,uneori pana la epuizare, am fost la snowboard, am fost la cimitir, am gradinarit, am plans, am tipat, am fost la un curs de germana, am lucrat 6 luni doar in franceza si engleza, am ras mecanic uneori, am ras de-a binelea alteori, cand ceva era foarte-foarte-foarte amuzant.

Da. Am facut multe lucruri. Dar le-am facut amortita, intr-o stare de semiparalizie mentala, dusa de mana de oameni care ma iubesc, “obligata” de aceiasi oameni si de faptul ca o parte mica si rationala din mine imi spunea “nu-i mai dezamagi”.

Am facut tot ce am scris mai sus impotriva mea, impotriva instinctelor si nevoilor mele de a sta izolata, inchisa in casa, singura.

Si la ce mi a ajutat? Atunci? La absolut nimic. Ma simteam oricum oribil indiferent de ce faceam. Dar acum? Acum ma uit in spate la anul trecut, si mi-au ramas doar activitatile de mai sus. Si zambesc multumita ca datorita fortei mele si a oamenilor mei dragi nu am incetat. Ce mi-ar fi ramas daca nu faceam nimic? Exact. Nimic. Plus o imensa frustrare ca mi-am pierdut inutil un an din viata.

Multumesc, mai oameni dragi ca m-ati scos din rahat , dar multumesc in primul rand mai draga “mie”, care am luptat si inca lupt cu instincte proaste, cu ganduri negre, cu griji inutile, cu situatii urate cu stari de vid.

Indiferent de stare, indiferent de chef si de instinct. Faceti lucruri. Acceptati toate invitatiile, nu stati in casa. Vorbiti cu oameni buni si frumosi , lasati-i sa va intinda o mana atunci cand nu mai vedeti marginea gropii pe fundul careia ati vrea sa ramaneti, departe de efortul de a evolua. Ca da, e greu sa evoluezi si sa faci ceva pentru tine. Mai usor ca asta e sa te nasti a doua oara.

Adoptie

viena-1

Exista pe lume doi oameni. El, m-a invatat sa vad apusul de soare. Ea, m-a invatat sa ma bucur de culori. El, m-a invatat despre cum sa ma comport in relatiile cu barbatii. Ea, m-a invatat cum sa ma comport in relatiile cu barbatii. Amandoi, in moduri diferite, fiecare completand cu atentie golul care lipsea din puzzle-ul inimii mele. El, m-a invatat sa ma uit pe harti. Ea m-a invatat sa simt freamatul oraselor. El, mi-a aratat muntele. Ea, m-a invatat despre mare si aricii ei. El, mi-a dat muzica. Ea, mi-a dat filmele. Amandoi mi-au dat cartile. Si m-au invatat sa fiu buna, sa fiu amuzanta, sa fiu rabdatoare. M-au invatat sa imi iubesc tara, prin dorul lor de ea si prin eternal lor reintoarcere. M-au invatat gustul mancarii si de ce pestele se mananca cu vin alb. M-au invatat ca nimic nu e mai frumos decat o oala cu fasole batuta, la o masa mica, intr-o bucatarie mare, inconjurat de oameni dragi. Mi-au aratat cum e sa stai in palma cuiva si nimic rau sa nu te atinga. Cum sa iesi din depresie, cum sa pui degetul pe harta si sa te indrepti inspre “acolo”.
Ah, dar cate nu m-au invatat! M-au invatat mai ales sa cred. Sa cred ca se poate, ca e bine, ca viata e frumoasa, ca cerul e albastru si iarba verde si pasarile canta pe cer. Atata timp cat iubesti. Si nu trebuie sa iubesti un barbat. Ci ochi si flori si buze si morminte, dupa cum spunea Blaga. Poetul.
Nu cred ca se poate multumi in cuvinte cu asa ceva. Cred ca singurul fel in care se poate multumi pentru asta, e faptul ca datorita lor, azi sunt un om intreg. La cap, mai ales.