Tag: Bezna Minții

Borderline

Borderline

iubire

Motorul a mai tremurat o singură dată și s-a oprit. Perfect. Suntem în mijlocul Nicăieriului. Întuneric, ploaie, frig. Și pe lângă toate astea, i-am și spus că nu îmi place ideea să plecăm de nebuni la Viena cu mașina asta. Mașina mea, ce-i drept. Dar știa foarte bine că nu va rezista. Acum suntem undeva prin Ungaria. Unde, nu știu. Tot ce pot vedea sunt niște lumini în depărtare. Poate e un oraș. Poate orașul are gară. Doamne ! Ce-a fost în mintea mea să plec așa?  Sunt așa de nervoasă. Dar nu, nu pot spune nimic, pentru că Domnul „Știu eu mai bine” se va enerva cumplit. Și chiar nu pot îndura pe lângă ploaie și frig și noroiul altor certuri. Dar sunt așa de furioasă. Niciodată nu mă ascultă, mereu face doar cum vrea el, mereu crede că știe mai bine. Și eu? EU unde sunt oare pe harta lucrurilor pe care el „le stie”? Câteodată mă gândesc că nu sunt decât un alt bun, rechiziționat pentru a-l face pe el să „arate mai bine”. În societate desigur. Pentru că asta contează. Să fim „bine vazuți”. Dar deja gândesc prea mult.

–           Haide să mergem pe jos până la luminile acelea care se văd în zare ! spun cu glasul moale, lipsit de convingere.

–           Da? Prin ploaie și noroi? Bună idee, ce să zic. Chiar crezi că o să merg așa până acolo?

–           Bine și atunci? Vrei să stăm aici până se oprește ploaia? E frig.

–           Ia haina mea.

Din nou tăcere. Știu de ce tace. Tace pentru că a dat greș. Și nu ar recunoaște asta în ruptul capului. Decât să recunoască asta și să căutăm împreună o soluție, preferă să stăm așa, în frig, degeaba, până o să îi vina lui o idee genială care să ne ajute să mergem mai departe. Pentru că nici nu poate fi vorba să ne întoarcem. Nu. El nu se întoarce, el nu renunță. Și stăm așa, în mașină, cu ploaia curgând pe lângă noi. Toată lumea se întreabă de ce nu ne despărțim. Ce caută împreună doi oameni care au atât de multe certuri și neînțelegeri. Ce să spun lumii? Că deși ne certăm nu există nici o altă privire în lume în care să mă scufund? Că niciodată doi ochi nu m-au privit cu atâta dragoste încât să simt că mă îmbracă într-o aură cu valențe de armură? Că oriunde aș fi și oricât de supărată pe el, el este totuși, casa mea? Casa sufletului meu care a rătăcit nebun prin lume până când l-a găsit pe el? Cum să fac „lumea” să înțeleagă că el e singurul loc din lume unde sunt fericită și că orice ceartă cu el e doar un motiv de cunoaștere și nu de ură? Că el îmi deschide ușa către mine însămi, doar prin el și certurile noastre îmi descopăr limitele, ce vreau și ce îmi place pe cealaltă lume, lumea care nu e el. Unii oameni se întreabă cum o fi pe „lumea ailaltă”. Eu deja  trăiesc între două lumi. Lumea de afară, cea care are întrebări și judecăți și păreri și cealaltă lume, lumea mea și a lui. Lumea care ia naștere atunci când noi doi ne privim și totul în jurul nostru începe să se destrame în zgomot de sticlă spartă. Dar chiar și acel zgomot e înfundat, departe de noi.

Mă întreb ce se va alege de noi, de dragostea noastră, mă întreb dacă oare nu ne-am cunoscut și în alte vieți și dacă acest curent electric dintre noi nu e decât expresia unei iubiri care a trecut prin  timp și s-a tot reincarnat în alte și alte inimi.

Ploaia cade mai departe în jurul nostru. El stă lângă mine, supărat, nervos, întrebându-se probabil la ce mă gândesc, de am căzut așa pe gânduri. Mereu vrea să știe ce e în capul meu. Iar mie mi-e greu să îi spun, chiar și lui, că mi-e frica, atat de frică să nu fie totul doar o închipuire de-a mea. Să mă trezesc într-o zi și să aflu că sunt închisă într-una dintre camerele doctorului Frankl și că toată această poveste de dragoste are loc în gândurile mele zdruncinate de boală. Spre el mergeam atunci când motorul mașinii mele a hotărât să cedeze. Spre cel mai cunoscut medic psihiatru din sanatoriul din Viena.

–           Haide, mergem.

–           Unde? întreb eu nedumerită.

–           Luăm trenul. Trebuie să fie o nenorocită de gară în orașul acela care se vede în zare.

Nici nu am observat că, între timp, ploaia s-a oprit. Cobor din mașină și mă apropii de el. Continuând să tac, încep să merg liniștită, cu mâna în mâna lui. Aș merge oriunde cu el. El e motorul care îmi mișcă viața.

După o jumătate de oră de mers picioarele mă dor îngrozitor, dar am ajuns.

–           Hallo, sprechen sie deutsch? Wir brauchen zwei ticketen nach Vien.

Îl aud ca prin vis. În gară e agitație. Zumzet de oameni, chiar și la această oră târzie din noapte. Mă ia de mână și ne îndreptăm spre tren. Urcăm, găsim compartimentul și intrăm. În fața noastră, un domn, distins, cu pălărie și bărba de Moș Crăciun, ne salută în franceză. Are ochii albaștri, privire blajină de bunic și meșterește ceva la un aparat fotografic. Ne așezam în fața lui.

–           Aș vrea să dorm puțin. Dormi și tu, ești obosită.

–           Bine, răspund moale și mă întind lângă el.

Își încolăcește brațele în jurul meu, protector, și adoarme. Nu pot să dorm. Mă gândesc la toate ce vor veni. Mă întreb dacă e bine să mergem la doctor, dacă într-adevăr sunt bolnavă, dacă e de folos toată această zbatere a lui … ușor, alunec în vis.

Trenul goneşte în noapte purtând cu el oameni, vise şi planuri.

 

Coana Leonida

IMG_1513

Am văzut și eu ca tot omul, seara asta un film. Ce-i drept, cu o ușoară intârziere de 31 de ani, dar l-am văzut. Despre E.T. vorbesc. Gata? V-ați minunat destul? Bine. Că mi-am dat seama de ce m-a ferit ăl de sus să-l văd mai devreme. Nu eram pregătită emoțional. Măi oameni, nu e posibil să chinui un biet extraterestru un film întreg, fără să-l duci undeva, să vezi ce are la plămâni. Că ceva, are sigur. Voi ați auzit cum hârâie? Nu-i normal! Păi să fi fost copilul ăla, Elliot, aceeași zodie cu mine, în primele 15 minute ale filmului îl ducea la un spital, să-i faca o radiografie și imediat la un logoped, să vadă ce-i cu vorbitul, că nu se poate așa.

Sau să fi fost eu acolo, măcar, că nu plec niciodată de-acasă fară gentuța cu multe pastile. Am de toate. Pentru că niciodata nu știi unde și ce ți se poate întâmpla.

Plus că trebuie să fii informat. Pe mine, de exemplu, dacă mă doare tâmpla, imediat îmi dau seama că poate fi un accident vascular. Si dacă tușesc mai tare, cine îmi poate garanta mie, că de la ultima radiografie de-acum 3 luni n-am făcut un cancer de toată frumusețea? Cine?

Plus ca acum, si dentistul te poate omorî. Am auzit mai demult de un caz, cu o doamnă, căreia i s-a făcut anestezie totală, a făcut stop-cardio respirator si a murit. De unde știu eu că nu fac si eu vreun accident vascular de la anestezia aia in gingie? Știu? Nu știu, că n-am de unde. Dentistul meu zice că e imposibil, dar  poți să-i mai crezi pe medicii din ziua de azi?

Nu înțeleg cum supraviețuiesc mamele cu copii. Eu clar nu fac până nu se inventeaza niște clopote mari, antiseptice, in care să țin copiii. Dacă Doamne-Ferește îi scapă un pufulete pe jos și copil fiind, se repede să-l mănance până ajung eu la el să dezinfectez pufuletele?

Și sângele? Sângele după părerea mea, trebuie să stea doar acolo unde îi e locul ! În corp, neatins de privirea omului. Iar cei care lesină, să facă bine să aștepte până la spital. Ce-i asta, să leșini așa, dezorganizat?

Viață grea domnule, viață grea !

“Omul, bunăoară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata: ei! și după aia, din fandacsie cade in ipohondrie.”
(“Conul Leonida față cu reacțiunea”).

Colectia de cretini toamna-iarna 2013

Teatrul_Odeon

LE: Ca poate nu se intelege: din cauza spectatorilor nu mai vreau la teatru “conventional” nu a actorilor sau a pieselor !

S-a gandit sora-mea sa ne faca o bucurie, stiindu-ne amatori de teatru. Si astfel seara aceasta am mers, toti trei la Gaitele, la Odeon.

Nu o sa spun despre piesa prea mult. Nu am ce, nu sunt critic de teatru sau actrita, nu am terminat UNATC-ul, valentele de actrita m-au parasit de pe vremea cand jucam teatru ca sa obtin ceva de la ai mei.

O sa spun insa, cu riscul de a parea superficiala, ca eu personal am decis sa nu ma mai obosesc sa merg vreodata la vreun teatru “clasic” din gama Odeon, National, Nottara, Teatrul Mic et comp. Imi pare rau de unii actori, cu accentul pe unii, pentru ca ceilalti, de care nu imi pare rau, joaca atat de fals si prost incat valentele mele din copilarie mi se par un real talent. Serios, daca eu, care nu am studii de profil ci sunt un biet si simplu spectator, nu te cred atunci cand joci ceva, dupa parerea mea, nu eu ar trebui sa stau acasa, ci tu, draga actor depasit de propria meserie.

Chiar am citit o carte pe tema asta – Animal pe moarte de Philip Roth  – care trateaza (si) subiectul decaderii actorului de succes. Vine un timp cand ar trebui sa-ti scoti nepotii in parc, draga actor si sa-i lasi si pe-astia tineri sa faca ceva. Pentru ca in ultima vreme am tot vazut oameni tineri, talentati, obligati sa joce prin tot felul de locuri cu alta destinatie decat teatrul, deoarece, nu-i asa, scenele mari sunt ocupate. De “monstrii sacri ai teatrului”. Nu zic, sunt unii actori din generatiile mai vechi care merita statuie si pentru care as da oricand bani, timp si aplauze. Dar repet: unii, nu toti.

Piesa asta per total mi-a placut (in cele din urma).

Dar nu piesa m-a umplut de cele mai spumegatoare spume din Calea Lactee cat dragii, scumpii si nemaipomenitii nostri vecini de scaune.  Eu nu pot si nu vreau sa inteleg vreodata, de ce se intarzie la teatru.

Sunt actorii aia curve platite? Nu sunt.

Ne da noua dreptul suma platita pentru bilet sa-i tratam pe oamenii astia ca pe niste sclavi personali platiti sa joace fix cand decide Maria Sa spectatorul sa-si miste fizicul sacrosanct in sala? Nu ne da.

Afla oare oamenii astia de piesa de teatru cu cinci minute inainte sa incepa? N-as crede nici asta.

Ce varianta ne ramane? Ah da. Cei care intarzie la un spectacol, de teatru, de circ, de stand-up de ce mama dracu produc niste oameni pe o scena, nu se respecta nici pe ei, nici pe ceilalti spectatori dar mai ales pe actori.

Si inca ceva. Sunt de acord ca platiti actorii sa “va joace” pentru ca asa sunteti voi, numai Papi si Regi si Regine si meritati, manca-v-ar mama (la propriu, la cina !) dar EU personal n-am nici un grad de rudenie cu ma-ta, spectator nesimtit, care sa-ti permita sa iti bati joc de TIMPUL si BANII mei ( eu = orice spectator cu bun simt care stie ca trebuie sa ajunga putin INAINTE sa inceapa piesa) .

Vad ca mai nou oricum TOATE piesele incep mai tarziu decat ora anuntata pe bilet pentru ca s-or fi saturat si oamenii din teatru sa joace peste zgomot de haine fosnind, primate susotind samd.

Seara asta telefonul a sunat de 7 ori. O singura data a fost cel din piesa. Celelalte? Dupa cum va puteti lesne inchipui erau ale agentilor de la bursa de pe Wall Street veniti sa se delecteze cu un spectacol de teatru romanesc. Eu altfel nu-mi explic de ce nu-ti poti inchide telefonul timp de 140 de minute. Sau poate te cauta ma-ta sa-ti faca educatie, si atunci da, inteleg, tine-l deschis si fugi repde acasa cand te suna. Poate ii iese azi ce nu i-a iesit cand erai copil.

La film? Popcorn. La teatru? Sticksuri, bineinteles. Pentru ca de fapt de-aia mergem la teatru, ca sa ne simtim ca acasa, in canapea, rontaind ceva bun. Pentru ca pe vita incaltata din stanga mea mai aveam putin sa o ucid din priviri la fiecare fosnit absolut deranjant, facut cand se pregatea sa mai rumege o mana de sticksuri. Draga, ca sa stii, tuturor ne era foame. Noua de cultura, tie ca un biet animal ce esti, de mancare.

Incerc sa depasesc faptul ca  la replica unui actor “ne ai ingrijit pe toti cu boala ta”  o superba fiinta cu cap usor s-a gasit sa comenteze din spatele nostru “poate ne-ai ingrijorat”. Nu, draga mea inculta, n-a gresit, asa se vorbea pe timpurile alea. Nu, draga, relaxeaza-te, n-astepta actorul sa-i faci tu lectia la gramatica, se astepta sa vii tu cu ea facuta  la materia “in ce perioada de timp are loc actiunea”, desi era cam usor de ghicit, dupa costume.

La sfarsit, cireada vesela din sala s-a indreptat aproape calcandu-se in picioare, spre iesire. Daca ar fi fost cutremur,              n-apucam sa mor onorabil, strivita de bucati de istorie denumite Odeon, ci de vreo vita grabita sa iasa ea prima.

Nu mai zic nimic de comentariile din sala, in timpul piesei, de parca aia de pe scena erau asaaa, niste oameni care o “ardeau” si ei p-acolo.

Concluzia e ca seara asta am reusit sa impusc doi iepuri dintr-o lovitura: am fost si la teatru si la gradina zoologica. Doar ca mi-as fi dorit sa nu vad chiar de atat de-aproape animalele.

 

 

Melancolii comuniste

dus

Dupa jdemii de pps-uri, ppt-uri, articole pe tema ” ce bine si frumos era in comunism cand ne distram toti calarind o caseta video” si dupa jdemii de comentarii pe tema “era mai bine inainte” – desi inainte lipseau la apel ba caldura, ba apa calda, ba mancarea, primarul nostru drag s-a gandit sa ia masuri. Si poc, a izbit cu bagheta magica si apa calda a disparut intre 22 si 5. Acum sa ne bucuram. Probabil e doar prima dintre masurile luate pentru a satisface melancoliile cetatenilor pentru vechiul regim.
Eu am totusi cateva existentiale.
Am auzit de la “ai mai mari ca mine” ca pe vremea aia si tv ul era cu portia. Propun sa implementeze dl Primar si aceasta masura. Garantat, intr un an de “doua ore de tv si alea doar pe posturile nationale”, se curata tara de pitipoance wannabe asistente tv ca si de cocalarii care il au drept idol pe fratiwer Velea.
Mai departe, propun rationalizarea mancarii ca si-asa e plina de e-uri si poate asa, antementionatele pitipoance se apuca sa planteze si ele ceva d-ale gurii. Ogoare nemuncite exista, deci front de lucru, cum ar veni, avem, Slava Domnului.
Si daca pana acum, 70% dintre concetateni nu se spalau, presimt o crestere vertiginoasa a procentului, odata cu masurile neocomuniste adoptate recent.
Da. Io-s una din aia de se spala dupa ora 22. Una din aia care lucreaza si plateste taxe de 9 ani.
Si de banii aia, chiar vreau caldura cand e frig afara si apa calda cand vrea muschii mei sa se spele!

de unde am aflat: http://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-15764761-bucurestenii-raman-fara-apa-calda-timpul-noptii-intre-orele-22-00-05-00-primaria-vina-elcen.htm

Detest animalele – ghiveci de pareri despre “detoate”

Zilele astea am primit atatea acuzatii ca sunt “prea sensibila” incat sincer cred ca voi pica in extrema cealalta, voi lua frumos un topor si imi voi face dreptate.

Rosia Montana: pe de-o parte nu locuiesc eu acolo, nu-mi toarna mie nimeni cianura pe pantofi deci, nu as avea de ce sa ma afecteze. Pe de alta parte guvernantii nostri nu numai ca ne iau de curve, dar ne mai pun si sa-i platim. Si asta chiar e enervant. Ca protesteaza doar hipsteri (poate imi explica si mie cineva exact ce e in neregula cu a fi adeptul unui stil de viata, imbracaminte samd.) ca nu o sa asculte nimeni de proteste, ca de ce protesteaza cu sticle, ca e verde, ca-i albastra, ca e Rosie ca Montana, Romania asta a inceput sa puta. A rautate, a nepasare, a “lasa ba, da-o dracu de natura, ca se face ea bine dupa ce o imbolnavim noi de cancer”. Nimic nu ne convine. Daca protestam – de ce protestam. Daca NU protestam – ne meritam soarta pentru ca n-am protestat la timp….E prea greu pentru mintea mea. Si in timp ce noi credem ca se schimba ceva, astia isi fac in continuare vile, vacante si isi trimit copii la studii in Pulinezia de Vest pe banii nostri.

Cainii comunitari: initial, cand am auzit stirea cu copilul…mi-a venit sa “furca si topoarele si sa omoram caini”. Dar am tacut. Mie mi-e frica de caini. Dar frica de-aia patologica, de uneori o iau razna si mi-e frica si de un pechinez fara dinti. Deci problema e la mine. Uneori. Alteori, se intampla ca vineri dimineata: 7 dimineata, pe strada mea o haita de 10 caini latratori (bineinteles ca acum toti idiotii ii iau la suturi si astia tabara fix pe cate-un crestin nevinovat ca mine) eu in intarziere, adica exact ca de obicei. Duios Autobuzul trecea. Si in fix o secunda am decis sa fug dupa el. Si cainii dupa mine. Si am sarit in autobuz la momentul oportun. Dar pentru ca autobuzul nu a protestat ca eu am fugit dupa el, n-am protestat nici eu ca au fugit cainii dupa mine. Pentru ca sunt caini si e evident pentru orice om normal ca atunci cand vad “ceva” fugind, cainii fug dupa acel ceva. Nu m-am enervat. M-am gandit “uite domne ce frumos m-am imbracat astazi, ca fug si cainii dupa mine. ce caini fashionisti” . Dar mi-a fost frica, frica de tremuram toata, mi se zbatea o vena la gat si mi se uscase gura. Si as fi preferat sa nu fie pe strada acei caini.
Problema mea este insa ca nu as vrea nici sa moara. Pentru ca am preferat sa tac si sa ma gandesc si am ajuns la concluzia ca nu cainii sunt de vina. E ca si cum l-as eutanasia eu pe Kiri-Kiri de cate ori ma musca furios ca ii bag mana in colivie sa ii pun de mancare. Si Kiri-Kiri e foarte rau si agresiv …e ca un caine. Roade saptamanal un os, am sa atasez si o imagine graitoare.

264452_1412071182341598_1980673994_n

Azi am fost la curte. Ai mei au 13 caini. Biensur ca maidanezi. Dintre acesti caini, 11 sunt masculi, doua sunt castrate si inca una e curva regimentului, care naste  de doua ori pe an. Azi am avut onoarea sa-i cunosc noua productie. 5 la numar. N-am apucat sa le fac poze, fiind ocupata sa-l smotocesc pe Cracanel cu toata seriozitatea. Ah, da. Si de cainii astia mi-e frica. Nu de pui, ci de aia mari. Dar tot nu i-as omori. Nu le-as omori nici pe “proastele care ii hranesc langa bloc”. Initial as fi facut-o. Dar m-a pocnit un val de amintiri in care personajele principale eram eu si prietenele mele pe cand aveam 7-8 ani si a fatat o catea de la bloc. Si fiecare aveam catelul ei. Pe catelul meu il chema Lola. Lola l-a chemat si cand a constatat tot muieretul de la bloc evidenta. CA CAteaua mea e caine. Si in fiecare seara ma rugam de mama sa ma lase sa il iau in casa si la Dumnezeu sa nu vina hingherii. Intre timp, Lola s-a facut mare si s-a aciuat la o scara vecina unde niste doamne il hraneau cu spor. Si Lola a devenit nu agresiv ci o fiara pe patru labe. Pe mine, ce-i drept, nu m-a muscat niciodata. Pe oamenii care treceau pe strada (orice om, copil, etc) ii ataca furios in fiecare zi. Primarul Basescu i-a daunat grav sanatatii.

Mi-e frica rau de tot de caini. Dar nu ma bucur sa-i vad morti. Vreau sa fiu libera sa ma plimb cu bicicleta, dar fara sa moara cineva pentru plimbarea mea de seara.

Si sa zicem ca scapam de caini. Eu am alta problema in viata. Bunica. Sper sa-i cada un pian in cap cu prima ocazie. Sa fi plecat mama cu fictivul meu copil de patru ani in parc si sa se intoarca acasa cu fictivul meu copil de patru ani mort…aveam dubla inmormantare iar eu acuzatie de crima. De care as fi scapat usor pe motiv de legitima aparare fata de un criminal din culpa. Sunt curioasa daca “mama lu’ Ionut” o va mai trimite pe bunica cea oligofrena in parc, cu copilul number Eins. Poate ca da, daca va dori sa aiba soarta copilului number Zwei. Da, Dumnezeu sa il ierte pe copilasul ala. Era mic si nevinovat si mi s-a urcat sangele la cap si lacrimile in ochi atunci cand am auzit cum a murit. Dar eu totusi, nu pricep cum pleci cu copilul in parc si ala se poate indeparta de tine atat de mult. Nu pricep, mai ales pentru ca am fost si eu cu copiii prietenelor mele in parc. Si…eu nu sunt mama si nici bunica, si nici Hitler, dar copiii aia cu care am fost eu in parc n-au plecat la Pitesti in timp ce eu imi faceam horoscopul pe banca.

Poate ar fi mai bine daca tot avem timp sa ne futem si sa nastem copii sa ne facem timp si de stat cu ei. Zic si eu. Sau sa-i ducem la cresa, gradinita, tarc special amenajat…ceva…orice, numai sa nu ii mai lasam cu bunici si bone incompetente si retardate in parc. Nu mai zic ce cred despre aparitia javrei de bunica la tv ca m-acuzati de ura de rasa. Am avut si eu inmormantari in familie (Slava Domnului, nu copii) dar eu am fost devastata si suferinda multe luni dupa. In nici un caz nu imi ardea de aparitii televizate. Si am avut si un caz de omor din culpa in familie, si pe cuvant ca dupa, desi il uram pe criminal, n-as fi avut chef / putere sa ma duc la Maruta in emisiune sa pis ochii pe canapeaua aia. Asa ca daca iese cineva sa protesteze impotriva javrei de bunica, sa ma chemati si pe mine ca vin. Cu pietre si fara sticla.

Aaand last but not least ziceam in titlu ca urasc animalele. Dar n-am precizat pe care. Sa va explic: vineri am avut o “conversatie” emailistica, cu o “doamna” care pe langa faptul ca este foarte urata este si incredibil de rea. Si pe langa acestea, mai e si proasta. Tanti in discutie mi-a explicat metaforic despre mine ca sunt o incompetenta care face o munca de cacat, pe cand ea este o mare doamna cu atributii si competente de analist la NASA, chestii evaluate si recunoscute international….de catre ea. Si ma intreb de vineri (da, sunt idioata, n-am depasit momentul) de ce se intreaba unele femei proaste, rele si urate de ce le fut in gura barbatii de le baga in depresii si de ce oare nu stau langa ele nici macar cainii, sau de ce oare copiii lor sunt niste brute violente stil Imparatul Mustelor. Pai uite de-asta: pentru ca sunteti urate, proaste si rele. Evident ca nimeni nu vrea sa stea langa asa ceva. Si fix la asta faceam referire in titlu. La animalele care isi spun oameni dar pe care cainii le-au “facut, la nivel de PR”. Macar aia au ochii blanzi si nu musca neagresati.

Concluzia e ca eu n-am ajuns la nici o concluzie radicala. NU imi convine proiectul de la Rosia Montana (cine vrea sa stie de ce, sa ma contacteze ca-i explic), NU vreau sa moara toti cainii dar VREAU sa dispara de pe strazi (cui nu-i convine, ma lasa rece), NU imi convine ca exista bunici proaste, PROTESTEZ impotriva oamenilor rai si prosti (care invariabil sunt si urati).
Noapte buna !

Deci pentru cine bat, de fapt clopotele alea?

clopote-clopotul

Timpul se transforma in guma de mestecat in cele trei zile in care ai de ingropat un om drag. Se intinde, se lateste, se face balon si explodeaza uneori in lacrimi, in furie, in neputinta, in frustrare. Te uiti ca boul pe masa din fata ta, te uiti la corpul rece si te intrebi: ce-i asta? Care e sensul? De ce sa il am si apoi sa il pierd? Unde se duce? Se plimba oare prin camera, chiar acum, studiind reactiile oamenilor veniti sa-si ia ramas bun?

Si te doare. Dar nu e o durere definibila. E o durere surda, proasta, care te umple de adrenalina, pentru ca propriul tau organism realizeaza ca e prea mult pentru bietul tau creier. Si alergi  de colo-colo…”ai cumparat batiste? dar farfurii? prosoape? la cat vine popa sa citeasca stalpii ? a , la 6? in zona noastra e altfel”….In fiecare zona e altfel, in fiecare suflet e altfel. La fiecare inmormantare de pe aici se aduna un card de babe cu maini noduroase, ale caror picioare fac radacini langa mort, “la priveghi”.

Fiecare ruptura e altfel. Si toate sunt la fel. Ai o singura certitudine in viata. Ca vei muri. Si o singura temere. Ca vei muri. Si cine imi spune ca nu se teme de moarte…n-a simtit-o niciodata luandu-l tandru in brate. Paralizezi de frica. De frica incontrolabila de necunoscut, pentru ca, nu-i asa? “nimeni nu s-a intors de acolo sa ne spuna cum e”.

As putea scrie o carte: “Inmormantarile la romani: datini imbecile”.

Cu mai multe sequel-uri: “Vorbe de duh pe care nimeni nu ar trebui sa le auda la o inmormantare” ; “Inmormantarea cu fanfara: do’s and dont’s” (am fost si la o din-asta, da)….si as putea continua la nesfarsit cu variatiuni pe tema.

Si la fiecare inmormantare la care particip, de la mine din familie sau de aiurea, nu pot sa nu remarc. Egoismul. E amuzant, daca reusesti sa te detasezi…fiecare plange din egoism si de frica de propria moarte.

Nu va rasculati cu furci ca va explic de ce cred asta: ca daca e mort, nu mai simte, deci mortul e ok. Asa ca …ce ramane? Pai dorul. Al cui dor? Al nostru. Deci…vrem-nu vrem, singurii pe care ii plangem la inmormantari nu sunt mortii ci… noi insine, Propriile noatre dureri si frici. Aud de fiecare data “nu mai plange” la inmormantare.

Pe buneee? Serios, adica, eu nu-l mai vad pe omul ala toata viata mea, nu o sa mai am niciodata ocazia sa il mangai, sa il intreb, sa ii povestesc, sa il pup, sa il tin de mana, sa rad cu el, sa plang cu el si singura rezolutie de cacat oferita de babele de pe marginea santului e NU PLANGE? La inmormantare? Popor de oameni incuiati cu lacatul si aruncata cheia, pana si Fizz a zis-o corect: daca nu acum, atunci cand?

Si vine si mai naucitoare, explicatia: ii ingreunezi drumul. Care drum? Ca dricul trece pe strada. Cel mult primaria poate sa il ingreuneze (si aici, la noi in Romanica, poti avea chiar ocazia de nemaintalnit sa mai pierzi o data pierdutul daca soferul da intr-o groapa).

Mie imi trebuie niste inmormantari decente. La care fiecare sa planga, dar sa nu jeleasca, sa nu urle cat il doare, ca stim si noi cat doare. Imi doresc niste inmormantari la care sa nu se mai abuzeze de circ. E unul, Globus, nu trebuie sa avem de fiecare data cate unul ambulant.

Ma tampesc iremediabil cand vad/ aud atitudini ale compatriotilor mei. Imi vine sa ii dau cu capul de coltul sicriului si sa ii intreb, acum te simti mai bine? Esti TU in centrul atentiei. Esti ok?

Si culmea e ca niciodata nu sunt cei intr-adevar afectati de situatie protagonistii circului. NU. Mereu sunt unii care au treaba tangential cu mortul. NU o data am vazut vecine de peste drum jelind mai abitir decat copilul mortului.

Mi-amintesc cum povestea taica-miu ca la inmormantare la bunica (maica-sa deci) a venit o baba si a inceput sa urle si sa jelesca zicand ca ar vrea sa se duca cu ea (cu bunica-mea, da). Iar tata, desi rapus de durere, insa nu cretinizat, a sesizat umorul involuntar al situatiei si a comentat “pai daca incercam cred ca va putem face loc langa ea, in sicriu”.

Pana la urma nu reusesc niciodata sa imi dau seama: pentru cine bat, de fapt clopotele? As indrazni sa zic…pentru noi.

 

P.S.: Sa ma ierte domnul Hemingway ca i-am copiat cu nerusinare titlul. Chiar acum ma apuc de cartea dumnealui, ca sa ma ierte !

P.S.2: Scriind, m-am gandit la toti cei care au trecut, ca si mine, prin situatia asta. Si stiu ca e greu si ca e urat, si stiu si ca ei vor intelege, daca restul nu.

Cioburile aduc fericire

broken_glass__by_maladresse

LE: Ca sa nu ma mai intrebati de ce ma plang. Cum m-am plans, cum m-am umplut de fericire. Au efect intarziat cioburile alea. 🙂

Aduc pa dracu’. Am spart ieri un pahar in timp ce spalam vasele si in juma’ de ora am ars mancarea. Si sa vedeti fericirea naibii cand mananci pui carbonizat. Mastarsefa si-a dat cu stangu’ in dreptu’.

Banii n-aduc nici aia fericirea, am constatat eu intr-o superba zi de mai, cand, avand bani in buzunar (ceea ce o raritate, recunosc) aveam si-o stare de i-as fi dat pe toti pe funie roz si sapun Dove. Ca sa alunece mai bine si sa raman cu pielea gatului hidratata.

Vad in fiecare zi zeci si sute de cretinatati de ma lasa cu gura cascata. Cateodata ma amuza, cateodata imi vine sa dau cu toata vesela de pamant (ca doar aduce fericire). Si da, ma plang. Cui nu-i convine, sa-si ia norul roz, si sa dispara dintre tunetele mele.

Azi vad din autobuz “Copilarie eterna”, reclama la nustiuce eveniment pentru copii cu ocazia zilei de 1 Iunie. Nu stiu cum sunt altii, dar eu cand aud de “copilarie eterna” ma gandesc ori la un copil care a murit, si asadar a ramas copil forever, ori la un om retardat mintal, ceea ce iar nu-mi suna a fericire la pachet. Copilaria e copilarie, nu zic, o fi ea superba, dar si restul vietii ar putea fi la fel, daca nu am fi cretini.

Si in timp ce scriu asta, mananc niste turta dulce cu scortisoara, ca sa alimentez copilul din mine. Nu embrionul, copilul ala ca al alora de la OCS. Si exprimarea cu eterna de mai sus, in continuare mi se pare ciudata.

Plus ca eterna mi se pare ca suna bine doar pe “pamblicile” alea de la coroanele de flori. As vrea sa povestesc intr-o zi cum m-am dus io mare organizatoare de inmormantari sa cumpar doua coroane de flori pentru bunica din dotare. Bunica usor decedata (la 93 de ani si a murit in somn, asta da bafta zilele astea). Si ii zic tigancii de la florarie ce sa scrie pe “pamblica”. Si tiganca imi zice senina sa scriu eu, ca ea nu stie. Sa scrie. Si cica de ce am simtul umorului macabru. Din obisnuinta, as zice. Am scris, ca doar nu era sa las “pamblicile goale” si s-o trimit pe bunica pe lumea ailalta fara un regret etern. (hai ca v-am si povestit pana la urma).

Mda. Hai ca am rezolvat-o si pe asta. Cioburile n-aduc fericirea, banii nici atat, iar turta dulce trece prin stomac.

Stiti bancul ala cu fiecare scrie despre ce n-are?

 

Imagine de aici: http://maladresse.deviantart.com/art/broken-glass-53709080

Best (blow) Jobs

quiringh_gerritsz_van_brekelenkam,_mestesugar

Ma apuc si eu intr-o zi ca orice om gospodar cu job unde se freaca menta, sa sondez piata in cautare de loc de munca activator de spirit patriotic. Stiti voi, genul ala de loc unde, ca sa ajungi, te trezesti dimineata cu o ora mai devreme, te gatesti ca pentru o zi in care sigur semnezi contractul vietii cu Bill Gates, bei cafeaua in timp ce cu o mana asculti muzica si cu cealalta butonezi Stumble Upon, eventual tragi si o yoga mica in timp ce mananci un mic dejun atat de sanatos de ti-ar cere sfaturi si Olivia Steer. .

Ca-ti permiti. Ca te scoli devreme ca sa ajungi intr-un loc misto, unde o sa faci niste chestii care-ti plac si vei fi platit pe masura efortului.

Unde oamenii raspund la sau initiaza acest obicei ancestral, neinteles de actualii mei colegi, de a saluta, ZAMBIND daca se poate.

Unde petreci 9 ore dintre care una este cea in care mananci linistit pranzul in timp ce citesti ziarul, pe o banca in parc (daca e vara). Pentru ca da, comunismul a cazut, sclavagismul s-a abolit si ce sa vezi, exista oameni de tip “Sefi” care nu vomita invective daca indraznesti sa parasesti sfantul altar al jobului in TIMPUL TAU GARANTAT DE LEGE.

Dar sa nu mai divaghez pe tema asta, pentru ca e clar ca locul asta exista si e situat la urmatoarea usa pe stanga dupa Neverland. Da, exact, usa aia dintre Tara Minunilor si Oz.

Si intru si selectez doar orasul. mandra si frumoasa Capitala. (Sper sa se vada ironia, ca n-am de gand s-o bolduiesc). Si gasesc:

– Sandwich Artist la Subway care din ce am dedus eu din descrierea extrem de pompoasa e ala care-ti face sandvisuri la Subway (n-am nimic cu meseria in sine, dar pe bune, ce-i cu denumirea???)

– Colaborator part time – detalii la nr 07xx.xxx.xxx (si atat! ce descriere de post, economie de caractere bibicule ca sa scrii mult e greu)

– patrusutesaptescincidemilioane de mii de oferte de videochat

– alte  patrusutesaptescincidemilioane de oferte de post de director. Pe bune? Au murit agentiile de head hunting?

 

Nu mai insist ca nu are rost. Ideea e ca am gasit in aproximativ 2000 de oferte si una cu un text digerabil, Nu pentru Tara Minunilor, dar macar cat pentru Lumea Sofiei.

 

Imagine de aici: http://www.cotidianul.ro/colectia-elie-safra-cucereste-colectionarii-la-new-york-136310/