Tag: Amintiri

Dacă n-aș fuma

59821_1561268562259_1462249_n

Sigur m-aș apuca acum. Citeam zilele trecute în Orbitor că fiecare om are în el cadavrele oamenilor care a fost. Și cred că nimic nu poate sintetiza mai bine de atât ceea ce simt acum. Am aflat că a murit un om. Nu mai vorbisem cu el de fix 10 ani. Nu mai știam de el decât că e bine, că e puțin trist, dar bine, sănătos, liniștit. Și aflu că a murit subit. I-a făcut inima poc și gata.

Problema nu e că avem în noi foștii noi ci că acei foști nu-s chiar morți. Pentru că aceea care eram atunci când l-am cunoscut s-a revoltat, s-a chircit de durere și s-a trezit să-mi povestească, să-mi aducă aminte de acest om, vânător. Om vânător care avea grijă de cele mai frumoase păduri din lunca Dunării. Împreună cu cățelul Nero, această altă fantomă care a venit să mă salute. Când l-am cunoscut eu pe omul ăsta bun, care ar fi fost frumos să mai trăiască, el m-a dus cu căruța la Dunăre, împreună cu copiii lui, a avut grijă să nu mă înec, a făcut pe malul râului un grătar și m-a chemat să-mi dea să mănânc porumb copt și pastramă de oaie cu mămăligă, mi-a dat să beau vin bun, roșu, de țară, m-a învățat că nu trebuie să îmi fie frică de șerpi și de insecte și că pot să merg desculță prin pădurea de lângă apă. Mi-a spus povești despre Dunăre, așa cum nu mi-a spus nimeni și m-a fermecat ca un tată bun ce era. Ca un om bun și glumeț. Unde se duc oamenii când se duc? Sper că în locuri mai frumoase. Sper că undeva unde o să ne întâlnim toți. Sper că nu așa se termină pentru că dacă asta e tot ce e, ar fi foarte trist.

Să fii bine oriunde ești, om bun!

Oșanu’ și copiii

WP_20131119_006Mergeam eu cam obosită acum vreo săptămână prin Oșan, când trosc – în fața ochilor îmi apare mirajul. Sahara style, cu tot tacâmul. Oază în mijloc, frumos așa, să încurce clentu’, să nu care-cumva să rateze momentul. Un munteeeee de bomboane de pom. Colorate în toate culorile, cu toate aromele posibile și imposibile, cu marțipan (my oh my, marțipaaan) chiar și cu jeleu (nu, nu mai sunt în liceu). Vai, fandacsia era gata. Da’ până să fie, poc, un cuțit numit rațiune îmi străpunge capul. Stai, mă nene așa, când dracu’ s-a făcut decembrie? Scot telefonul, ma uit – noiembrie, mă uit la bomboanele de pom, mă extrag din balta de bale în care mă aflam și purced la îndesarea sus-numitelor, într-o pungă, ignorând rațiuni și alți demoni. M-am oprit ochiometric la un kil.

Când am ieșit, mâncând, mă gândeam, cum mă frate, să vinzi bomboane de pom cu o lună înainte? Cui să-i scriu o scrisoare de mulțumire?

Și uite așa am ajuns acasă cântând Let it snow, de acasă se uitau toți ai mei  la mine (inclusiv perușul), ca la o scăpată de la nebuni.

Și azi mi-am dat seama care e targetul. Azi, Printesa m-a luminat. Șoșia, cântă deja ” O baaa fuuboooo”. Și au mai apărut o grămadă de mămici care mărturisesc aelași lucru. Copiii știu că vine ! Noi, ăștia care am uitat să creștem, ne încadrăm perfect în targetul Oșanului.

Deci, dacă vă întrebați de ce sunt deja decorațiuni și bomboane de pom, și moși crăciuni și jucarii, prin magazine, să știți că pentru noi sunt. Aștia care am rămas copii și fani Crăciun, care nu vomităm când vin sărbătorile, care preferăm să fim “mainstream” și să ne păstrăm bucuria aia sinceră, pe care o aveam pe vremea când eram ca Șoșia și ca Ica și ca toți ceilalți copii care așteaptă Craciunul. Fără să ne pese de strategii de marketing, ca Moș Craciun nu există și imaginea lui așa cum o știm, a fost inventată de Coca-Cola (chiar, ce bună e Cola iarna, asezonată cu camioanele alea ale lor !) și alte spoilere de-astea grincești.

Abia aștept să ascult Poveste de Crăciun când afară ninge!

 

P.S. Când am văzut data când am primit cadou discul cu “Poveste de Craciun”, era să leșin. Douăzeci de aaaani? WTF. Când? Eu unde am fost? Și de ce-mi amintesc așa de clar iarna când l-am primit, de parcă ar fi fost ieri?

Separarea anotimpurilor in stat

anotimpuri 101

Hai sa nu va spun ca ma enerveaza jalea asta care ne cuprinde ori de cate ori se schimba anotimpul.

Hai sa va spun de ce pe mine nu ma cuprinde jalea.

Primavara:

Totul inverzeste, etc. Stiti, compunerea din clasa a doua. Mie imi place pentru ca mereu-mereu mi se pare ca e sansa unui nou inceput. Chiar daca iarna nu mi-a dat cu fail, tot imi plac inceputurile.

Imi plac fetele, imbracate super-chic, de pe strazi. Imi place aerul curat (da, stiu, poluare bla-bla – mie mi se pare curat). Imi place sa port esarfe flusturatece, sa merg in paduri in care mai exista petice de zapada si semnul intrepatrunderii anotimpurilor. Acolo e de parca primavara si iarna ar fi doi amanti care si-au incheiat socotelile si mai stau o vreme de vorba.

Imi plac toate cantecele cu si despre primavara, concertele si evenimentele de primavara. Imi plac florile, obiceiurile cu Martisor.

Imi place ca e mai usor sa hoinaresti prin oras. Imi place sa mananc salate verzi, cepe verzi, verdeturi verzi, ok ati prins ideea.

Si imi place Rapsodii de Primavara. Asa erau primaverile mele cand eram mica: cu petice de pamant uscat langa gard, cu mii de gaze ale caror vieti le urmaream ca pe cele mai tari reality show-uri, Cu cenusa scoasa pentru ultima oara afara, cu aerisit de garderoba si asternuturi. Dar aeriseala mare, un fel de Let’s do it Romania, dar mai mic. Cu ferestre mici deschise larg s aintre in case soarele si vantul, cu soare cu dinti, cu gandacii Domnului (pe care imi e rusine sa spun cat ii terorizam), cu bunica cu tulpan, cu limonada si foietaj la patiseria din colt, cu mic dejun in curte, cu ou-fiert-moale in suport vintage, de lemn. Cu ceai de ierburi culese de propriile mele manute (si atunci tot crenvursti aveam pe post de degetute).

Mi-e dor de primaverile trecute exact cum imi e de cele care vor veni !

Vara:

E cald, e bine. E mare, e munte – lejer nu cu tot dulapul pe tine. Sunt nopti lungi, de dragoste sau de distractii, sau oricum, dar treaz sa fii (adica sa nu dormi : ). E vacanta ! (urasc termenul “concediu”). Si daca ai putin noroc: sunt vacante in alte tari, sunt locuri noi si frumoase, sunt haine lejere, pot fi batai cu apa in centrul Salzburgului, poate fi Gradina Zoo din Viena, poate fi Toscana, poate fi Provence. Poate  fi ceva super-exotic. Poate fi orice. E vara !  Mai pot fi si toate locurile frumoase de pe la noi. Eu cand ma gandesc la vara sunt precum catelul ala din reclama de la Germanos “Plimbare?” 🙂

Ah, e si strand, sunt festivaluri de film in aer liber, sunt terase umbroase si ascunse, de care nu stie multa lume, unde te simti ca in gradina bunicii.

Si iar ma intorc la verile copilariei mele. Imi aduc aminte distinct un moment repetitiv, al fiecarei zile de vara a copilariei mele: momentul acela din dupa-amiaza, cand in loc sa dormi, cum ar fi trebuit, esti inca afara si te joci (chiftelute de namol, my preciouss), si e ATAT de cald de parca timpul insusi a incremenit si copilaria a stat pe loc, si esti doar un copil fericit, prin vara.

Si pe langa acel moment imi mai amintesc: pepeni si pepenoaice, piersici care te manjesc din cap pana in picioare, cateii din curte care te alerga sa te curete de antementionatele smiersici, cocosul ! , iarba, soarele care te mangaie (bine, mai nou cu gaurile din stratul de ozon te mangaie cam sadic), cosit de napi, cosasii dintre napii de cosit, tata obosit si asudat venind dintre napi, cu coasa, PLIN de muscaturi de tantari (sau tata care tocmai fusese cina tantarilor :)) ) , omizile, dragele mele omizi gadilicioase si pufoase, cireseee !, cirese a doua oara, cirese INCA o data (Doamne cat le iubesc), visine, patura pusa la umbra cu carte (de cele mai multe ori cititul se petrece intre reprize de motait).

Of verile mele dragi. Cele care ati fost si cele care veti fi !

Toamna:

Eu nu pot sta, pur si simplu, in casa, imbracata bezmetic, cu tot felul de chestii una peste alta, ca Gavroche, cu fes pe cap si cu botosi in picioare, cu o cana de ceai, mazgalind tampenii intr-un caiet si uitandu-ma pe geam. Imi trebuie toamna. Eu dupa toata agitatia din vara am nevoie de o vreme care sa ma tina inchisa in casa si sa ma oblige sa ma odihnesc. Sa dorm, sa ma uit la filme, sa citesc, sa ma giugiulesc printre perne, paturi , paturici , pilote si pilotzele, sa ma incalzesc fara foc, sa gatesc chestii bune si simpatice, sa fac un triliard de feluri de ceai, Sa citesc. Ah, am mai spus? Mai spun ! As face asta non-stop (bine, uneori mi se ia si mie de citit, dar ma tine putin si mi se intampla rar).

Imi plac florile de toamna, culorile de toamna, imi plac umbrelele traznite sau traznite prin eleganta excesiva si cizmele de cauciuc, imi plac pelerinele de ploaie colorate, imi place ca trebuie sa devii inventiv pentru a ramane vesel 🙂 . Cum ar veni, trebuie sa inveti sa te distrezi pe tine insuti.

Imi plac perele, merele, gutuile, panerele (da, Demonstene, is you who am I talking about !), imi plac strugurii si “culesurile”. De vii, de porumb, de de-toate.

Toamnele-Doamnele de cand eram eu mica, erau chiar asa. Ca si cum in fiecare an, dupa ce sturlubateca vara pleca, venea in vizita matusa severa care verifica daca am unghiile taiate scurt, parul strans ordonat, daca am mancat “cu vitamine”, daca am haine adecvate. Toamnele de atunci erau cu primele focuri in soba, cu primul dardait serios, cu schimbatul hainelor, cu muulte cumparaturi: de rechizite, de haine, de saci de cartofi, ardei, gogosari si tot ce se mai gasea prin piata.

Cel mai frumoas, toamna, era ca tata imi facea felinar din dovleac. Noi nu aveam dovleac “pe rotund” ca americanii, ci “pe lung”, ca noi. Intotdeauna felinarele mele ma priveau cu fete lungi, si intotdeauna ma miram cum lumanarile care ma faceau sa ma gandesc doar la inmormantari si cimitir reuseau sa ma fericeasca  ATAT de mult asezate in alt context.

Iarna:

Snowboard.

Bine. Desi cei care practica n-au nevoie de motive in plus, sa dezvolt totusi, pentru ca pana acum trei ani, iarna imi placea din alte motive.

Salopeta mea rosie de cand eram mica. Sentimentul ca avand multa-multa zpada in jur  sunt protejata de o fortareata alba. Sentimentul de foarte-curat-ca-in-reclamele-la-Ariel.  Sania (my preciouss !) pe care o am si acum! Patinoar, ceai cu rom, vin fiert cu mar si scortisoara, soba, motanul lui tati lafait pe mine sau masandu-mi stomacul cu labutele (din fata). Mar copt pe soba de teracota.

Cele doua ceainice de metal de pe soba de la bunica din deal (pentru cunoscatori: da, am rebotezat femeia, ca mi-e lene sa explic de 1000 de ori gradul de rudenie). Singurul ceainic de metal de la cealalta bunica, din vale. Drumul intre cele doua bunici, prin zapada, cu fularul legat peste nas, pe sub stalpul de electricitate pe care il vedeam ca pe o bolta cand eram mica.

Sarbatorile. Craciunul. A fost este si va ramane pentru mine Craciun. Eu stiu ca nu mai e cool sa iti placa, dar mie imi place si imi va placea intotdeauna o ocazie de a fi fericit (mai fericit ca de obicei) alaturi de prieteni si familie, oameni de zapada.

Batai cu bulgari, brad, cadouri, snowboard, frig afara cald inauntru. Senzatia aia cosy ca toata lumea e happy si iubitoare. Peregrinarile tale prin casele prietenilor, si ale lor prin casa ta.

Ziua mea de nastere asezata fix in mijlocul iernii.

 

Da. Imi place clima temperat-continentala de tranzitie. E singura human friendly dupa parerea mea. Intai mica si frumoasa, apoi mai mare, sexy si nerusinata, pe urma cucoana gospodina si  inteleapta si in final cucoana usor senila in a funky way ! :))

Si daca nu te ai distrat in ultimele patru anotimpuri, guess what! mai vin patru :))) !

Imagine preluată de aici: http://www.elena-calapereanu-art.ro/anotimpurile-p-75.html

Detest animalele – ghiveci de pareri despre “detoate”

Zilele astea am primit atatea acuzatii ca sunt “prea sensibila” incat sincer cred ca voi pica in extrema cealalta, voi lua frumos un topor si imi voi face dreptate.

Rosia Montana: pe de-o parte nu locuiesc eu acolo, nu-mi toarna mie nimeni cianura pe pantofi deci, nu as avea de ce sa ma afecteze. Pe de alta parte guvernantii nostri nu numai ca ne iau de curve, dar ne mai pun si sa-i platim. Si asta chiar e enervant. Ca protesteaza doar hipsteri (poate imi explica si mie cineva exact ce e in neregula cu a fi adeptul unui stil de viata, imbracaminte samd.) ca nu o sa asculte nimeni de proteste, ca de ce protesteaza cu sticle, ca e verde, ca-i albastra, ca e Rosie ca Montana, Romania asta a inceput sa puta. A rautate, a nepasare, a “lasa ba, da-o dracu de natura, ca se face ea bine dupa ce o imbolnavim noi de cancer”. Nimic nu ne convine. Daca protestam – de ce protestam. Daca NU protestam – ne meritam soarta pentru ca n-am protestat la timp….E prea greu pentru mintea mea. Si in timp ce noi credem ca se schimba ceva, astia isi fac in continuare vile, vacante si isi trimit copii la studii in Pulinezia de Vest pe banii nostri.

Cainii comunitari: initial, cand am auzit stirea cu copilul…mi-a venit sa “furca si topoarele si sa omoram caini”. Dar am tacut. Mie mi-e frica de caini. Dar frica de-aia patologica, de uneori o iau razna si mi-e frica si de un pechinez fara dinti. Deci problema e la mine. Uneori. Alteori, se intampla ca vineri dimineata: 7 dimineata, pe strada mea o haita de 10 caini latratori (bineinteles ca acum toti idiotii ii iau la suturi si astia tabara fix pe cate-un crestin nevinovat ca mine) eu in intarziere, adica exact ca de obicei. Duios Autobuzul trecea. Si in fix o secunda am decis sa fug dupa el. Si cainii dupa mine. Si am sarit in autobuz la momentul oportun. Dar pentru ca autobuzul nu a protestat ca eu am fugit dupa el, n-am protestat nici eu ca au fugit cainii dupa mine. Pentru ca sunt caini si e evident pentru orice om normal ca atunci cand vad “ceva” fugind, cainii fug dupa acel ceva. Nu m-am enervat. M-am gandit “uite domne ce frumos m-am imbracat astazi, ca fug si cainii dupa mine. ce caini fashionisti” . Dar mi-a fost frica, frica de tremuram toata, mi se zbatea o vena la gat si mi se uscase gura. Si as fi preferat sa nu fie pe strada acei caini.
Problema mea este insa ca nu as vrea nici sa moara. Pentru ca am preferat sa tac si sa ma gandesc si am ajuns la concluzia ca nu cainii sunt de vina. E ca si cum l-as eutanasia eu pe Kiri-Kiri de cate ori ma musca furios ca ii bag mana in colivie sa ii pun de mancare. Si Kiri-Kiri e foarte rau si agresiv …e ca un caine. Roade saptamanal un os, am sa atasez si o imagine graitoare.

264452_1412071182341598_1980673994_n

Azi am fost la curte. Ai mei au 13 caini. Biensur ca maidanezi. Dintre acesti caini, 11 sunt masculi, doua sunt castrate si inca una e curva regimentului, care naste  de doua ori pe an. Azi am avut onoarea sa-i cunosc noua productie. 5 la numar. N-am apucat sa le fac poze, fiind ocupata sa-l smotocesc pe Cracanel cu toata seriozitatea. Ah, da. Si de cainii astia mi-e frica. Nu de pui, ci de aia mari. Dar tot nu i-as omori. Nu le-as omori nici pe “proastele care ii hranesc langa bloc”. Initial as fi facut-o. Dar m-a pocnit un val de amintiri in care personajele principale eram eu si prietenele mele pe cand aveam 7-8 ani si a fatat o catea de la bloc. Si fiecare aveam catelul ei. Pe catelul meu il chema Lola. Lola l-a chemat si cand a constatat tot muieretul de la bloc evidenta. CA CAteaua mea e caine. Si in fiecare seara ma rugam de mama sa ma lase sa il iau in casa si la Dumnezeu sa nu vina hingherii. Intre timp, Lola s-a facut mare si s-a aciuat la o scara vecina unde niste doamne il hraneau cu spor. Si Lola a devenit nu agresiv ci o fiara pe patru labe. Pe mine, ce-i drept, nu m-a muscat niciodata. Pe oamenii care treceau pe strada (orice om, copil, etc) ii ataca furios in fiecare zi. Primarul Basescu i-a daunat grav sanatatii.

Mi-e frica rau de tot de caini. Dar nu ma bucur sa-i vad morti. Vreau sa fiu libera sa ma plimb cu bicicleta, dar fara sa moara cineva pentru plimbarea mea de seara.

Si sa zicem ca scapam de caini. Eu am alta problema in viata. Bunica. Sper sa-i cada un pian in cap cu prima ocazie. Sa fi plecat mama cu fictivul meu copil de patru ani in parc si sa se intoarca acasa cu fictivul meu copil de patru ani mort…aveam dubla inmormantare iar eu acuzatie de crima. De care as fi scapat usor pe motiv de legitima aparare fata de un criminal din culpa. Sunt curioasa daca “mama lu’ Ionut” o va mai trimite pe bunica cea oligofrena in parc, cu copilul number Eins. Poate ca da, daca va dori sa aiba soarta copilului number Zwei. Da, Dumnezeu sa il ierte pe copilasul ala. Era mic si nevinovat si mi s-a urcat sangele la cap si lacrimile in ochi atunci cand am auzit cum a murit. Dar eu totusi, nu pricep cum pleci cu copilul in parc si ala se poate indeparta de tine atat de mult. Nu pricep, mai ales pentru ca am fost si eu cu copiii prietenelor mele in parc. Si…eu nu sunt mama si nici bunica, si nici Hitler, dar copiii aia cu care am fost eu in parc n-au plecat la Pitesti in timp ce eu imi faceam horoscopul pe banca.

Poate ar fi mai bine daca tot avem timp sa ne futem si sa nastem copii sa ne facem timp si de stat cu ei. Zic si eu. Sau sa-i ducem la cresa, gradinita, tarc special amenajat…ceva…orice, numai sa nu ii mai lasam cu bunici si bone incompetente si retardate in parc. Nu mai zic ce cred despre aparitia javrei de bunica la tv ca m-acuzati de ura de rasa. Am avut si eu inmormantari in familie (Slava Domnului, nu copii) dar eu am fost devastata si suferinda multe luni dupa. In nici un caz nu imi ardea de aparitii televizate. Si am avut si un caz de omor din culpa in familie, si pe cuvant ca dupa, desi il uram pe criminal, n-as fi avut chef / putere sa ma duc la Maruta in emisiune sa pis ochii pe canapeaua aia. Asa ca daca iese cineva sa protesteze impotriva javrei de bunica, sa ma chemati si pe mine ca vin. Cu pietre si fara sticla.

Aaand last but not least ziceam in titlu ca urasc animalele. Dar n-am precizat pe care. Sa va explic: vineri am avut o “conversatie” emailistica, cu o “doamna” care pe langa faptul ca este foarte urata este si incredibil de rea. Si pe langa acestea, mai e si proasta. Tanti in discutie mi-a explicat metaforic despre mine ca sunt o incompetenta care face o munca de cacat, pe cand ea este o mare doamna cu atributii si competente de analist la NASA, chestii evaluate si recunoscute international….de catre ea. Si ma intreb de vineri (da, sunt idioata, n-am depasit momentul) de ce se intreaba unele femei proaste, rele si urate de ce le fut in gura barbatii de le baga in depresii si de ce oare nu stau langa ele nici macar cainii, sau de ce oare copiii lor sunt niste brute violente stil Imparatul Mustelor. Pai uite de-asta: pentru ca sunteti urate, proaste si rele. Evident ca nimeni nu vrea sa stea langa asa ceva. Si fix la asta faceam referire in titlu. La animalele care isi spun oameni dar pe care cainii le-au “facut, la nivel de PR”. Macar aia au ochii blanzi si nu musca neagresati.

Concluzia e ca eu n-am ajuns la nici o concluzie radicala. NU imi convine proiectul de la Rosia Montana (cine vrea sa stie de ce, sa ma contacteze ca-i explic), NU vreau sa moara toti cainii dar VREAU sa dispara de pe strazi (cui nu-i convine, ma lasa rece), NU imi convine ca exista bunici proaste, PROTESTEZ impotriva oamenilor rai si prosti (care invariabil sunt si urati).
Noapte buna !

Deci pentru cine bat, de fapt clopotele alea?

clopote-clopotul

Timpul se transforma in guma de mestecat in cele trei zile in care ai de ingropat un om drag. Se intinde, se lateste, se face balon si explodeaza uneori in lacrimi, in furie, in neputinta, in frustrare. Te uiti ca boul pe masa din fata ta, te uiti la corpul rece si te intrebi: ce-i asta? Care e sensul? De ce sa il am si apoi sa il pierd? Unde se duce? Se plimba oare prin camera, chiar acum, studiind reactiile oamenilor veniti sa-si ia ramas bun?

Si te doare. Dar nu e o durere definibila. E o durere surda, proasta, care te umple de adrenalina, pentru ca propriul tau organism realizeaza ca e prea mult pentru bietul tau creier. Si alergi  de colo-colo…”ai cumparat batiste? dar farfurii? prosoape? la cat vine popa sa citeasca stalpii ? a , la 6? in zona noastra e altfel”….In fiecare zona e altfel, in fiecare suflet e altfel. La fiecare inmormantare de pe aici se aduna un card de babe cu maini noduroase, ale caror picioare fac radacini langa mort, “la priveghi”.

Fiecare ruptura e altfel. Si toate sunt la fel. Ai o singura certitudine in viata. Ca vei muri. Si o singura temere. Ca vei muri. Si cine imi spune ca nu se teme de moarte…n-a simtit-o niciodata luandu-l tandru in brate. Paralizezi de frica. De frica incontrolabila de necunoscut, pentru ca, nu-i asa? “nimeni nu s-a intors de acolo sa ne spuna cum e”.

As putea scrie o carte: “Inmormantarile la romani: datini imbecile”.

Cu mai multe sequel-uri: “Vorbe de duh pe care nimeni nu ar trebui sa le auda la o inmormantare” ; “Inmormantarea cu fanfara: do’s and dont’s” (am fost si la o din-asta, da)….si as putea continua la nesfarsit cu variatiuni pe tema.

Si la fiecare inmormantare la care particip, de la mine din familie sau de aiurea, nu pot sa nu remarc. Egoismul. E amuzant, daca reusesti sa te detasezi…fiecare plange din egoism si de frica de propria moarte.

Nu va rasculati cu furci ca va explic de ce cred asta: ca daca e mort, nu mai simte, deci mortul e ok. Asa ca …ce ramane? Pai dorul. Al cui dor? Al nostru. Deci…vrem-nu vrem, singurii pe care ii plangem la inmormantari nu sunt mortii ci… noi insine, Propriile noatre dureri si frici. Aud de fiecare data “nu mai plange” la inmormantare.

Pe buneee? Serios, adica, eu nu-l mai vad pe omul ala toata viata mea, nu o sa mai am niciodata ocazia sa il mangai, sa il intreb, sa ii povestesc, sa il pup, sa il tin de mana, sa rad cu el, sa plang cu el si singura rezolutie de cacat oferita de babele de pe marginea santului e NU PLANGE? La inmormantare? Popor de oameni incuiati cu lacatul si aruncata cheia, pana si Fizz a zis-o corect: daca nu acum, atunci cand?

Si vine si mai naucitoare, explicatia: ii ingreunezi drumul. Care drum? Ca dricul trece pe strada. Cel mult primaria poate sa il ingreuneze (si aici, la noi in Romanica, poti avea chiar ocazia de nemaintalnit sa mai pierzi o data pierdutul daca soferul da intr-o groapa).

Mie imi trebuie niste inmormantari decente. La care fiecare sa planga, dar sa nu jeleasca, sa nu urle cat il doare, ca stim si noi cat doare. Imi doresc niste inmormantari la care sa nu se mai abuzeze de circ. E unul, Globus, nu trebuie sa avem de fiecare data cate unul ambulant.

Ma tampesc iremediabil cand vad/ aud atitudini ale compatriotilor mei. Imi vine sa ii dau cu capul de coltul sicriului si sa ii intreb, acum te simti mai bine? Esti TU in centrul atentiei. Esti ok?

Si culmea e ca niciodata nu sunt cei intr-adevar afectati de situatie protagonistii circului. NU. Mereu sunt unii care au treaba tangential cu mortul. NU o data am vazut vecine de peste drum jelind mai abitir decat copilul mortului.

Mi-amintesc cum povestea taica-miu ca la inmormantare la bunica (maica-sa deci) a venit o baba si a inceput sa urle si sa jelesca zicand ca ar vrea sa se duca cu ea (cu bunica-mea, da). Iar tata, desi rapus de durere, insa nu cretinizat, a sesizat umorul involuntar al situatiei si a comentat “pai daca incercam cred ca va putem face loc langa ea, in sicriu”.

Pana la urma nu reusesc niciodata sa imi dau seama: pentru cine bat, de fapt clopotele? As indrazni sa zic…pentru noi.

 

P.S.: Sa ma ierte domnul Hemingway ca i-am copiat cu nerusinare titlul. Chiar acum ma apuc de cartea dumnealui, ca sa ma ierte !

P.S.2: Scriind, m-am gandit la toti cei care au trecut, ca si mine, prin situatia asta. Si stiu ca e greu si ca e urat, si stiu si ca ei vor intelege, daca restul nu.

Frec dude

dudemorus

Eu cand eram mica aveam o singura preferinta in ceea ce priveste fructele. Exotica rau. Mie imi placeau dupa cum v-ati prins din titlu, dudele. Albe, rosii, dude sa fie. Norocul meu ca imi placeau la fel de mult si omizile, carora nefiind stapana pe pluralul substantivelor (Pruteanu inca n-apucase sa ma indoctrineze, ca preferam sa ma uit la Sandy Bell, nu dadusem de Doar o vorba sa-ti mai spun)  le spuneam omide. Bine, poate si datorita Andei Calugareanu si minunatei Omidee. Cert e ca adoram si dudele si omidele. Primele pentru ca erau dulci si bune si pozitionate intr-un boschet usor accesibil pentru inaltimea mea de pigmeu si celelalte pentru ca erau extrem de pufoase si aveau fooooarte fooarte multe picioare.

Sa va spun ce am in curte, aici unde lucrez eu, la capatul geografiei? Va spun atat. Nu-mi bate porumbul in geam. Si inca nu au aparut omidele.

Si da domne, frec duda, ca s-o sterg de praf, inainte s-o mananc.

De ce e bine sa nu-ti asculti instinctul

IMG_1387

 

 

In principiu si pe scurt: ca sa nu mori.

Romantat si dezvoltat:

Oamenii, printre multe alte instincte, il poseda si pe cel de autoconservare. Oamenii in general. Exista insa si cazuri care contrazic regula.

Eu ma numar cu succes printre ei. Nu zic acum ca imi lipseste cu desavarsire, dar sa zicem ca e comparabil cu al unei gaini. Adica spre deosebire de oamenii care gandesc pe termen lung si vad nenumaratele cai prin care si-o pot lua in bot, eu sunt genul gaina, care vede primejdia doar daca se afla in unghiul in care o poate vedea: la 3 milisecunde de ea.

Evident ca nu mai pot evita nimic, si atunci cad in starea de paralizie in care “aia e” devine mod de viata.

De cand fac terapie, am descoperit ca omul este inzestrat cu puterea magica de a gandi. Inca nu o stapanesc asa cum trebuie, dar invat.

Si mai am revelatii din cand in cand. Aproape zilnic. Cea de azi: nu te opri niciodata. De ce? Pentru ca daca te opresi, poti la fel de bine sa iti scrii un epitaf si sa ti pregatesti inmormantarea.

Eu in general am avut o viata haotica si tumultuoasa. Nu zic nedistractiva pentru ca din fericire am simtul umorului si reusesc inca sa vad partea amuzanta din orice. Inclusiv din inmormantari. Pare macabru, dar nu e. E un mod de a supravietui.

Anul trecut insa, si da, ma refer la 2012, a fost insa de departe cel mai ciudat an de cand ma stiu pe pamant. Nu pot sa spun ca mi-a mers rau, pe principiul “bine macar ca n-a murit nimeni” insa nici nu pot spune ca mi-a mers bine. Am avut atatea zbateri interioare, incat acum, privind in urma, sunt mandra de mine ca inca sunt in viata, si profund recunoscatoare celor care au ajutat la acest lucru.

Dar sa ma intorc la “nu te opri niciodata”.

In clipe de restriste, cand depresia e cocotata pe tine mai ceva ca marca de scrisoare, ai tendinta morbida de a nu face nimic. De a sta si a vegeta in propria mizerie, departe de lumea pe care daca ai privi-o in ochi ti-ar spune pe muteste “you’re soooo fucked up that you need a new word for fucked up”.Si nu vrei asta. Iti plangi tu de mila destul cat sa nu mai vrei sa se organizeze si mitiguri special pentru asta.

Asa ca singura solutie e sa strangi tare din dinti si sa faci lucruri. Multe, multe lucruri. Eu anul trecut am fost in Austria, Slovenia, Italia, Croatia, Germania, am fost la catarat la sala si la munte, am fost la mare, in cluburi, la lansari de carte, la filme, la restaurante, la baruri, la festivalul de film german, la prieteni in vizita, la munca, m-am plimbat cu bicicleta, am citit, am fost la concert la Leonard Cohen in Verona si la Linkin Park in Bucuresti, am vazut filme, am scris, am alergat, am fost la sala de fitness,uneori pana la epuizare, am fost la snowboard, am fost la cimitir, am gradinarit, am plans, am tipat, am fost la un curs de germana, am lucrat 6 luni doar in franceza si engleza, am ras mecanic uneori, am ras de-a binelea alteori, cand ceva era foarte-foarte-foarte amuzant.

Da. Am facut multe lucruri. Dar le-am facut amortita, intr-o stare de semiparalizie mentala, dusa de mana de oameni care ma iubesc, “obligata” de aceiasi oameni si de faptul ca o parte mica si rationala din mine imi spunea “nu-i mai dezamagi”.

Am facut tot ce am scris mai sus impotriva mea, impotriva instinctelor si nevoilor mele de a sta izolata, inchisa in casa, singura.

Si la ce mi a ajutat? Atunci? La absolut nimic. Ma simteam oricum oribil indiferent de ce faceam. Dar acum? Acum ma uit in spate la anul trecut, si mi-au ramas doar activitatile de mai sus. Si zambesc multumita ca datorita fortei mele si a oamenilor mei dragi nu am incetat. Ce mi-ar fi ramas daca nu faceam nimic? Exact. Nimic. Plus o imensa frustrare ca mi-am pierdut inutil un an din viata.

Multumesc, mai oameni dragi ca m-ati scos din rahat , dar multumesc in primul rand mai draga “mie”, care am luptat si inca lupt cu instincte proaste, cu ganduri negre, cu griji inutile, cu situatii urate cu stari de vid.

Indiferent de stare, indiferent de chef si de instinct. Faceti lucruri. Acceptati toate invitatiile, nu stati in casa. Vorbiti cu oameni buni si frumosi , lasati-i sa va intinda o mana atunci cand nu mai vedeti marginea gropii pe fundul careia ati vrea sa ramaneti, departe de efortul de a evolua. Ca da, e greu sa evoluezi si sa faci ceva pentru tine. Mai usor ca asta e sa te nasti a doua oara.