Leapsa

alice_in_wonderland_poster_4

Draga de Greta stiind ca imi place introspectia si mai ales pentru ca am informat-o ca-mi place sa ma joc Leapsa, mi-a pasat una. Asadar:

1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (dar într-un film? dar într-un cântec?)

Carte: Alice in Tara Minunilor cred ca e castigatoarea (am avut ceva de furca pana sa ma hotarasc, pentru ca mi-as dori sa traiesc in ataaat de multe carti) si bineinteles, mi-ar placea sa fiu Alice. Chiar mi s-a parut un drum initiatic destul de complex, desi este redat intr-o maniera cat se poate de copilareasca.

Film: Acum, pentru ca tocmai am terminat de citit Sarbatoarea continua, mi-ar placea sa petrec o vreme in Parisul acelor ani, inconjurata de toti cei care compuneau grupul prin care se invartea Hemingway, deci in Midnight in Paris ar fi numai bine.

2. Dacă ai putea să-ţi alegi prenumele, care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?

Mi-ar placea foarte mult sa ma numesc Ana. Ceeee numeee siiiiimpluuuu ! Si daca as fi baiat mi-ar placea foarte-foarte mult sa ma numesc Mihai. Si tin sa mentionez ca imi plac aceste doua nume independent de faptul ca pe prietena mea din copilarie o cheama Ana si pe iubitul meu Mihai 🙂

3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru un an şi de ce?

Mi-ar placea sa traiesc in Franta. Pentru ca iubesc tot ceea ce tine de aceasta tara: limba, istoria, cultura, peisajele, orasele, metroul din Paris….si simt ca as fi foarte fericita acolo.

4. Care e visul cel mai neobişnuit ce l-ai avut şi ţi-l aminteşti?

Am visat de mai multe ori ca sunt intr-un cimitir, la o inmormantare, noaptea, si ca vad un mormant de pamant langa un mausoleu si un brad inalt. Mormantul are gradinita, si mai multe persoane iau parte la aceasta inmormantare, insa nu reusesc niciodata sa vad nici a cui e inmormantarea si nici cine sunt persoanele care plang.

5. Povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi că eşti un animal.

🙂 Mi-ar placea sa fiu pisica. Si sa am o stapana foarte-foarte mamoasa si iubitoare. Ziua s-ar petrece asa: m-as trezi, as manca un soricel (Aurica) apoi as bea putin lapte, mi-as face toaleta, si apoi as dormi toata ziua, visand soareci si torcand, in bratele stapanei mele, mangaiata de ea. Aventuros, nu-i asa?

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană şi de ce ai ales-o?

Mi-ar placea foarte mult sa fiu vreo 5 ani Helena Bohnam Carter. De ce? Pai cum de ce? Ca sa pot beneficia de toate secretele talentului lui Tim Burton si sa fiu foarte buna prietena cu Johnny Depp.

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ţi-ar fi primele gânduri şi ce ai face prima dată?

As rescrie cartea lui Hector Malot. Glumesc. Cred ca as incepe sa plang pentru ca nu sunt langa mine oamenii pe care ii iubesc foarte-foarte mult, si mai ales Iepurasul. Si apoi as gasi o cale sa ma duc sa-l vanez :))

Cine doreste poate prelua leapsa.

Mai bine il sari decat sa il ocolesti

images

M-am obisnuit, si spun asta cu o oarecare tristete, cu lucrurile simple, din punct de vedere intelectual. Nu ma mai arunc, asa cum o faceam altadata, sa citesc o carte sau sa vad un film “deep” , cu mesaj. Mi se pare ca trec printr-o perioada in care nu am nevoie de alte existentiale adaugate celor care ma bantuie oricum. Si pe fondul acestei stari de refuz partial de a mai baga la cap ceva cu adevarat “miscator”, am decis aseara, intr-un moment de ignoranta pura, sa vad filmul “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Fara sa citesc prea mult despre ce este vorba in prealabil. Desigur, auzisem si eu in copilarie de acest succes imens al cinematografiei, dar ma gandeam ca un lucru supraexpus acum 38 de ani – pentru ca filmul este realizat in 1975- nu are cu ce sa ma socheze acum, in conditiile nenumaratelor schimbari ale societatii si chiar a evolutiei acesteia. Ignoranta, zic. Bun. Si ma apuc sa privesc minunea. Tot ce stiam despre acest film era ca in el joaca Jack Nicholson si ca actiunea se petrece intr-un spital de boli mintale. Ca o paranteza asa, Jack Nicholson este unul dintre actorii pe care ii uram cu patima in adolescenta din cauza magnetismului de care dispune omul. Mi se parea si mi se pare si acum ca are o privire atat de iscoditoare, incat sparge orice bariera si se uita la mine ca o pisica la un soarece care de fapt nici nu vroia prea tare cascavalul. Ma rog, ma sperie omul. Acum mai putin, pentru ca il apreciez din multe puncte de vedere. Trebuie sa recunosc insa ca e un actor minunat si ca in tinerete era un barbat misto care exact ca si un vin, a devenit mai savuros odata cu trecerea timpului.

Ceea ce m-a surprins la acest film de la bun inceput a fost distributia de exceptie, faptul ca fiecare actor are trasaturi distincte de om bolnav mintal, faptul ca fiecare element al filmului a fost imbinat cu o asemenea virtuozitate incat pur si simplu simti ca nu mai e nimic de adaugat.  Si faptul ca debuteaza ca un film usurel si dragut.  Initial am crezut ca tema este reprezentata de imblanzirea lui Nicholson prin intermediul cine-stie-carei metode nu-foarte-traumatizante de catre asistenta sefa. Pana aproape de final am urmarit filmul cu placere, Nicholson din violator si infractor devine un personaj foarte simpatic (desi egoist) care incearca totusi sa faca ceva (mult mai mult decat personalul medical) pentru colegii lui de suferinta, este un omulet desi excentric si tupeist, foarte plin de viata si de pareri, de personalitate, de idei. Si insist pe ideea asta, pentru ca am descoperit sau cel putin asta cred, ca tema filmului este de fapt patul procustian in care suntem asezati de societate si de care nimeni nu scapa. Pe de o parte tind sa cred ca este vorba de o metafora pentru o societate totalitarista, dar din pacate constat pe pielea mea ca desi comunismul a cazut, lungi ecouri se aud pana astazi in inimile compatriotilor nostri, unii dintre ei gata sa te sfartece oricand la cel mai mic gest de “nesupunere”. Nesupunere la ce? La propria lor vointa, desigur.

Nu ma apuc sa povestesc acest film, pentru ca ori l-ati vazut, ori puteti gasi povestirea completa cu spoilere cu tot pe Wikipedia.

Dar ceea ce m-a socat a fost ca am resimtit finalul acestui film ca pe un ciocan in stomac: mi s-a incetinit respiratia atunci cand Billy Boy s-a sinucis si  mi s-a taiat de tot atunci cand am vazut cum un personaj plin de viata, charismatic, simpatic, golan si derbedeu dar intr-un mod in care nu te poti abtine sa nu il placi, inteligent si plin de personalitate, de idei poznase si de afectiune fata de semenii lui este transformat in leguma pentru vina de a fi vrut sa ofere niste fericire unor oameni privati in mod abuziv de ea. Mi s-a parut atat de incorrect, de nedrept si de urat incat am simtit cum intreaga mea fiinta s-a revoltat fata de intamplarile prezentate.

Si am ramas intrebandu-ma: oare nu suntem si noi niste McMurphy mai mici? Oare nu asta incearca societatea sa faca? Sa ne inchida gura, sa ne bage in niste dosare frumos etichetate, sa ne “educe” astfel incat sa ne “aliniem normelor “? Oare nu din acest motiv in fiecare zi cand vin la birou vad oameni tristi, fete schimonosite de furie, de ura, de lehamite, convinse insa ca “asta e calea”?

De ce sau de cand au devenit zambetul si veselia, total incompatibile cu eficienta si harnicia?  De cand daca zambesti si esti vesel, automat inseamna ca nu ai nici o problema, ca viata e frumoasa doar pentru tine si ca exista cineva care netezeste gropile din asfalt si presara flori pe drumul tau zilnic? De ce trebuie si este imperativ sa fim panicati, stresati, sa ne plangem non-stop si sa ne dam cu capul de pereti pentru cele mai mici fleacuri pentru ca lumea sa ne creada ca facem, totusi, tot ceea ce ne sta in putinta pentru a face totul bine?

Eu recomand acest film persoanelor cu o buna stapanire de sine si cu toti nervii la locul lor. Daca totusi treceti printr-o perioada ciudata si decideti sa vedeti acest film, sa nu ziceti ca nu ati fost avertizati, asa ca mine.

 

Frec dude

dudemorus

Eu cand eram mica aveam o singura preferinta in ceea ce priveste fructele. Exotica rau. Mie imi placeau dupa cum v-ati prins din titlu, dudele. Albe, rosii, dude sa fie. Norocul meu ca imi placeau la fel de mult si omizile, carora nefiind stapana pe pluralul substantivelor (Pruteanu inca n-apucase sa ma indoctrineze, ca preferam sa ma uit la Sandy Bell, nu dadusem de Doar o vorba sa-ti mai spun)  le spuneam omide. Bine, poate si datorita Andei Calugareanu si minunatei Omidee. Cert e ca adoram si dudele si omidele. Primele pentru ca erau dulci si bune si pozitionate intr-un boschet usor accesibil pentru inaltimea mea de pigmeu si celelalte pentru ca erau extrem de pufoase si aveau fooooarte fooarte multe picioare.

Sa va spun ce am in curte, aici unde lucrez eu, la capatul geografiei? Va spun atat. Nu-mi bate porumbul in geam. Si inca nu au aparut omidele.

Si da domne, frec duda, ca s-o sterg de praf, inainte s-o mananc.

Cioburile aduc fericire

broken_glass__by_maladresse

LE: Ca sa nu ma mai intrebati de ce ma plang. Cum m-am plans, cum m-am umplut de fericire. Au efect intarziat cioburile alea. 🙂

Aduc pa dracu’. Am spart ieri un pahar in timp ce spalam vasele si in juma’ de ora am ars mancarea. Si sa vedeti fericirea naibii cand mananci pui carbonizat. Mastarsefa si-a dat cu stangu’ in dreptu’.

Banii n-aduc nici aia fericirea, am constatat eu intr-o superba zi de mai, cand, avand bani in buzunar (ceea ce o raritate, recunosc) aveam si-o stare de i-as fi dat pe toti pe funie roz si sapun Dove. Ca sa alunece mai bine si sa raman cu pielea gatului hidratata.

Vad in fiecare zi zeci si sute de cretinatati de ma lasa cu gura cascata. Cateodata ma amuza, cateodata imi vine sa dau cu toata vesela de pamant (ca doar aduce fericire). Si da, ma plang. Cui nu-i convine, sa-si ia norul roz, si sa dispara dintre tunetele mele.

Azi vad din autobuz “Copilarie eterna”, reclama la nustiuce eveniment pentru copii cu ocazia zilei de 1 Iunie. Nu stiu cum sunt altii, dar eu cand aud de “copilarie eterna” ma gandesc ori la un copil care a murit, si asadar a ramas copil forever, ori la un om retardat mintal, ceea ce iar nu-mi suna a fericire la pachet. Copilaria e copilarie, nu zic, o fi ea superba, dar si restul vietii ar putea fi la fel, daca nu am fi cretini.

Si in timp ce scriu asta, mananc niste turta dulce cu scortisoara, ca sa alimentez copilul din mine. Nu embrionul, copilul ala ca al alora de la OCS. Si exprimarea cu eterna de mai sus, in continuare mi se pare ciudata.

Plus ca eterna mi se pare ca suna bine doar pe “pamblicile” alea de la coroanele de flori. As vrea sa povestesc intr-o zi cum m-am dus io mare organizatoare de inmormantari sa cumpar doua coroane de flori pentru bunica din dotare. Bunica usor decedata (la 93 de ani si a murit in somn, asta da bafta zilele astea). Si ii zic tigancii de la florarie ce sa scrie pe “pamblica”. Si tiganca imi zice senina sa scriu eu, ca ea nu stie. Sa scrie. Si cica de ce am simtul umorului macabru. Din obisnuinta, as zice. Am scris, ca doar nu era sa las “pamblicile goale” si s-o trimit pe bunica pe lumea ailalta fara un regret etern. (hai ca v-am si povestit pana la urma).

Mda. Hai ca am rezolvat-o si pe asta. Cioburile n-aduc fericirea, banii nici atat, iar turta dulce trece prin stomac.

Stiti bancul ala cu fiecare scrie despre ce n-are?

 

Imagine de aici: http://maladresse.deviantart.com/art/broken-glass-53709080

Best (blow) Jobs

quiringh_gerritsz_van_brekelenkam,_mestesugar

Ma apuc si eu intr-o zi ca orice om gospodar cu job unde se freaca menta, sa sondez piata in cautare de loc de munca activator de spirit patriotic. Stiti voi, genul ala de loc unde, ca sa ajungi, te trezesti dimineata cu o ora mai devreme, te gatesti ca pentru o zi in care sigur semnezi contractul vietii cu Bill Gates, bei cafeaua in timp ce cu o mana asculti muzica si cu cealalta butonezi Stumble Upon, eventual tragi si o yoga mica in timp ce mananci un mic dejun atat de sanatos de ti-ar cere sfaturi si Olivia Steer. .

Ca-ti permiti. Ca te scoli devreme ca sa ajungi intr-un loc misto, unde o sa faci niste chestii care-ti plac si vei fi platit pe masura efortului.

Unde oamenii raspund la sau initiaza acest obicei ancestral, neinteles de actualii mei colegi, de a saluta, ZAMBIND daca se poate.

Unde petreci 9 ore dintre care una este cea in care mananci linistit pranzul in timp ce citesti ziarul, pe o banca in parc (daca e vara). Pentru ca da, comunismul a cazut, sclavagismul s-a abolit si ce sa vezi, exista oameni de tip “Sefi” care nu vomita invective daca indraznesti sa parasesti sfantul altar al jobului in TIMPUL TAU GARANTAT DE LEGE.

Dar sa nu mai divaghez pe tema asta, pentru ca e clar ca locul asta exista si e situat la urmatoarea usa pe stanga dupa Neverland. Da, exact, usa aia dintre Tara Minunilor si Oz.

Si intru si selectez doar orasul. mandra si frumoasa Capitala. (Sper sa se vada ironia, ca n-am de gand s-o bolduiesc). Si gasesc:

– Sandwich Artist la Subway care din ce am dedus eu din descrierea extrem de pompoasa e ala care-ti face sandvisuri la Subway (n-am nimic cu meseria in sine, dar pe bune, ce-i cu denumirea???)

– Colaborator part time – detalii la nr 07xx.xxx.xxx (si atat! ce descriere de post, economie de caractere bibicule ca sa scrii mult e greu)

– patrusutesaptescincidemilioane de mii de oferte de videochat

– alte  patrusutesaptescincidemilioane de oferte de post de director. Pe bune? Au murit agentiile de head hunting?

 

Nu mai insist ca nu are rost. Ideea e ca am gasit in aproximativ 2000 de oferte si una cu un text digerabil, Nu pentru Tara Minunilor, dar macar cat pentru Lumea Sofiei.

 

Imagine de aici: http://www.cotidianul.ro/colectia-elie-safra-cucereste-colectionarii-la-new-york-136310/

De ce e bine sa nu-ti asculti instinctul

IMG_1387

 

 

In principiu si pe scurt: ca sa nu mori.

Romantat si dezvoltat:

Oamenii, printre multe alte instincte, il poseda si pe cel de autoconservare. Oamenii in general. Exista insa si cazuri care contrazic regula.

Eu ma numar cu succes printre ei. Nu zic acum ca imi lipseste cu desavarsire, dar sa zicem ca e comparabil cu al unei gaini. Adica spre deosebire de oamenii care gandesc pe termen lung si vad nenumaratele cai prin care si-o pot lua in bot, eu sunt genul gaina, care vede primejdia doar daca se afla in unghiul in care o poate vedea: la 3 milisecunde de ea.

Evident ca nu mai pot evita nimic, si atunci cad in starea de paralizie in care “aia e” devine mod de viata.

De cand fac terapie, am descoperit ca omul este inzestrat cu puterea magica de a gandi. Inca nu o stapanesc asa cum trebuie, dar invat.

Si mai am revelatii din cand in cand. Aproape zilnic. Cea de azi: nu te opri niciodata. De ce? Pentru ca daca te opresi, poti la fel de bine sa iti scrii un epitaf si sa ti pregatesti inmormantarea.

Eu in general am avut o viata haotica si tumultuoasa. Nu zic nedistractiva pentru ca din fericire am simtul umorului si reusesc inca sa vad partea amuzanta din orice. Inclusiv din inmormantari. Pare macabru, dar nu e. E un mod de a supravietui.

Anul trecut insa, si da, ma refer la 2012, a fost insa de departe cel mai ciudat an de cand ma stiu pe pamant. Nu pot sa spun ca mi-a mers rau, pe principiul “bine macar ca n-a murit nimeni” insa nici nu pot spune ca mi-a mers bine. Am avut atatea zbateri interioare, incat acum, privind in urma, sunt mandra de mine ca inca sunt in viata, si profund recunoscatoare celor care au ajutat la acest lucru.

Dar sa ma intorc la “nu te opri niciodata”.

In clipe de restriste, cand depresia e cocotata pe tine mai ceva ca marca de scrisoare, ai tendinta morbida de a nu face nimic. De a sta si a vegeta in propria mizerie, departe de lumea pe care daca ai privi-o in ochi ti-ar spune pe muteste “you’re soooo fucked up that you need a new word for fucked up”.Si nu vrei asta. Iti plangi tu de mila destul cat sa nu mai vrei sa se organizeze si mitiguri special pentru asta.

Asa ca singura solutie e sa strangi tare din dinti si sa faci lucruri. Multe, multe lucruri. Eu anul trecut am fost in Austria, Slovenia, Italia, Croatia, Germania, am fost la catarat la sala si la munte, am fost la mare, in cluburi, la lansari de carte, la filme, la restaurante, la baruri, la festivalul de film german, la prieteni in vizita, la munca, m-am plimbat cu bicicleta, am citit, am fost la concert la Leonard Cohen in Verona si la Linkin Park in Bucuresti, am vazut filme, am scris, am alergat, am fost la sala de fitness,uneori pana la epuizare, am fost la snowboard, am fost la cimitir, am gradinarit, am plans, am tipat, am fost la un curs de germana, am lucrat 6 luni doar in franceza si engleza, am ras mecanic uneori, am ras de-a binelea alteori, cand ceva era foarte-foarte-foarte amuzant.

Da. Am facut multe lucruri. Dar le-am facut amortita, intr-o stare de semiparalizie mentala, dusa de mana de oameni care ma iubesc, “obligata” de aceiasi oameni si de faptul ca o parte mica si rationala din mine imi spunea “nu-i mai dezamagi”.

Am facut tot ce am scris mai sus impotriva mea, impotriva instinctelor si nevoilor mele de a sta izolata, inchisa in casa, singura.

Si la ce mi a ajutat? Atunci? La absolut nimic. Ma simteam oricum oribil indiferent de ce faceam. Dar acum? Acum ma uit in spate la anul trecut, si mi-au ramas doar activitatile de mai sus. Si zambesc multumita ca datorita fortei mele si a oamenilor mei dragi nu am incetat. Ce mi-ar fi ramas daca nu faceam nimic? Exact. Nimic. Plus o imensa frustrare ca mi-am pierdut inutil un an din viata.

Multumesc, mai oameni dragi ca m-ati scos din rahat , dar multumesc in primul rand mai draga “mie”, care am luptat si inca lupt cu instincte proaste, cu ganduri negre, cu griji inutile, cu situatii urate cu stari de vid.

Indiferent de stare, indiferent de chef si de instinct. Faceti lucruri. Acceptati toate invitatiile, nu stati in casa. Vorbiti cu oameni buni si frumosi , lasati-i sa va intinda o mana atunci cand nu mai vedeti marginea gropii pe fundul careia ati vrea sa ramaneti, departe de efortul de a evolua. Ca da, e greu sa evoluezi si sa faci ceva pentru tine. Mai usor ca asta e sa te nasti a doua oara.

Adoptie

viena-1

Exista pe lume doi oameni. El, m-a invatat sa vad apusul de soare. Ea, m-a invatat sa ma bucur de culori. El, m-a invatat despre cum sa ma comport in relatiile cu barbatii. Ea, m-a invatat cum sa ma comport in relatiile cu barbatii. Amandoi, in moduri diferite, fiecare completand cu atentie golul care lipsea din puzzle-ul inimii mele. El, m-a invatat sa ma uit pe harti. Ea m-a invatat sa simt freamatul oraselor. El, mi-a aratat muntele. Ea, m-a invatat despre mare si aricii ei. El, mi-a dat muzica. Ea, mi-a dat filmele. Amandoi mi-au dat cartile. Si m-au invatat sa fiu buna, sa fiu amuzanta, sa fiu rabdatoare. M-au invatat sa imi iubesc tara, prin dorul lor de ea si prin eternal lor reintoarcere. M-au invatat gustul mancarii si de ce pestele se mananca cu vin alb. M-au invatat ca nimic nu e mai frumos decat o oala cu fasole batuta, la o masa mica, intr-o bucatarie mare, inconjurat de oameni dragi. Mi-au aratat cum e sa stai in palma cuiva si nimic rau sa nu te atinga. Cum sa iesi din depresie, cum sa pui degetul pe harta si sa te indrepti inspre “acolo”.
Ah, dar cate nu m-au invatat! M-au invatat mai ales sa cred. Sa cred ca se poate, ca e bine, ca viata e frumoasa, ca cerul e albastru si iarba verde si pasarile canta pe cer. Atata timp cat iubesti. Si nu trebuie sa iubesti un barbat. Ci ochi si flori si buze si morminte, dupa cum spunea Blaga. Poetul.
Nu cred ca se poate multumi in cuvinte cu asa ceva. Cred ca singurul fel in care se poate multumi pentru asta, e faptul ca datorita lor, azi sunt un om intreg. La cap, mai ales.

Dragostea dureaza trei ani – Frederic Beigbeder

dragostea-dureaza-trei-170976

Titlul amenintator te face sa cumperi cartea fara sa stai pe ganduri. Probabil pentru ca este scrisa de un as in ale advertising-ului a beneficiat de un titlu care sa “prinda”. Orice dezamagit in dragoste va dori sa afle confirmarea ca “da” dragostea de fapt nu dureaza toata viata. Orice fan al iubirii vesnice o va cumpara pentru a o combate. Toata lumea care o citeste are parte insa de o surpriza. Actiunea debuteaza cu Marc Marronnier care bate strazile Parisului in incercarea de a-si sarbatori proaspatul divort.
Tonul cinic aproape reuseste sa induca cititorul in eroare si sa il faca sa creada ca intr-adevar avem de-a face cu un om cinic, blazat, care nu mai crede in dragoste. Un om care gaseste fericirea doar in placeri superficiale, pline de sclipici si de sex, droguri si alcool.

Daca alegem insa sa privim lucrurile din alta perspectiva, reusim sa intalegem ca scriitorul ne prezinta brutal drama omului de succes al secolului prezent. Singuratatea. Neputinta de a te indragosti si a ramane asa. Incapacitatea de a duce sentimentul de indragostire la un alt nivel, mai profund. Neputinta de a ne debarasa de tiparele pe care am fost obligati sa le asimilam si sa le respectam inca de la nastere. Intreaga carte este o pledoarie pentru ruperea de rutina, pentru acceptarea faptului ca lucrurile pot fi si altfel decat cliseice.

Actiunea continua intr-un ritm alert si pune pe tapet absolut toate problemele societatii de astazi fara a se indeparta de la subiect. De ce suferim atat de tare, de ce singuratatea este o boala care macina incet orice om, de orice conditie si chiar si pe aceia pe care ni-i imaginam fericiti datorita statutului social.

O carte nonconformista si actuala despre dragoste in alte feluri. Un personaj caruia nu-i lipsesc mijloacele financiare si culturale insa ii lipseste la Joie de vivre. Un final fericit care te ia in brate si te linisteste dupa ce personajul principal tocmai iti spulberase orice speranta de a mai iubi vreodata si de a fi fericit.

Eleganta Ariciului – Muriel Barberry

Eleganta Ariciului

O carte buna ca o cafea bauta pe strazile artistice din Montmartre….
Te face sa iti doresti sa citesti Anna Karenina, sau sa o recitesti daca deja esti prieten cu Kitty si Levin.
Iti indreapta atentia inspre literatura, inspre lucrurile rafinate, inspre  gastronomie fina, si inspre meditatie asupra vietii si sensului ei,  intr-un mod subtil si jucaus.
Povestea se despleteste pe doua fire narative: exista in primul rand povestea Portaresei (Un Arici a carui  eleganta este elogiata pe tot parcursul cartii incepand cu titlul)  simbolul unei vieti aparent ratate potrivit normelor societatii de  astazi, personificat de o femeie in varsta de 50 de ani, cam uratica, si deloc cocheta, care insa prefera sa isi hraneasca mai degraba spiritul, prin carti bune filme si muzica de calitate.
Insasi  personificarea modestiei, Portareasa refuza sa fie descoperita, si  “joaca”, fortata fiind de imprejurari, rolul netoatei, incultei si  needucatei. Adica exact cum te-ai astepta sa fie o Portareasa.
Al  doilea fir narativ, este descalcit de o Copila pasionata de Japonia,  ceai si reviste Manga (al doilea Arici). Un spirit construit la indigo  cu cel al Portaresei, aflat insa la o varsta mult mai frageda, si traind in conditii excelente, propice dezvoltarii unei vieti cat se poate de  superficiale si conforma cu dogmele “Sfintei Societati”. Dezvoltare pe  care copila o reuza, intelegand inca de la inceput ca este mai  inteligenta decat restul lumii, si ascunzand cu aceeasi grija ca si  Portareasa acest lucru.
Ambele fug de de ceea ce se cheama “centrul atentiei”.  Nu doar din modestie, ci si din dorinta de a nu fi agasate.
Povestile sunt depanate de fapt de vocile interioare ale celor doua personaje,  actiunea petrecandu-se preoponderent in imobilul in care cele doua  locuiesc, suita de personaje secundare fiind formata din celalti  locatari, si de … pisici.
Evenimentele ajung la punctul  culminant cand cele doua  “jurnale” prind viata si intalnesc un al  treilea (si ultim) personaj principal, care este cauza mai multor  evenimente ce se succed pana la sfarsitul cartii, ultimul dintre ele  fiind chiar concluzia romanului.
“Eleganta ariciului” pledeaza de  fapt pentru eleganta de a ascunde natura de inalta calitate a unui om,  sensibilitatea lui de netagaduit, sub un corsaj de tepi, de care se  poate trece doar cu blandete si intelepciune.
Autoarea isi  transcrie iubirea pentru placerile cotidiene in acest roman, transforma  fiecare mica actiune intr-un ritual (cum ar fi cel al ..ceaiului),  trateaza cu blandete personajele inteligente si modeste, si taios pe  cele care, desi cred ca inteleg sensul vietii, sunt totusi departe de  adevar.
*
Disclaimer: Contine parti satirice, parti  sensibile, parti pline de clisee (bogati prosti si tampiti, singuraticii superiori), precum si parti de un umor savuros. Scrisa curat, elegant,  si cu drag, tocmai pentru a ramane in suflet, mult timp dupa ce a fost  citita .
A se consuma in compania unui ceai verde cu iasomie, si a unor dulciuri rafinate!

Maestrul și Margareta – Mihail Bulgakov

maestrul-si-margareta-de-mihail-bulgakov

Maestrul și Margareta este nu doar un roman care tratează tema eternei lupte dintre bine și rău, ci mai ales romanul liberului arbitru.

Încă din primele pagini ni se relevă faptul că omul nu este doar „muritor”, ci, uneori, „muritor fără de veste”. Că nu ne conducem singuri destinele, ci că există două entități diametral opuse care guvernează tot ceea ce ne înconjoară. Este evidențiată pe tot parcursul cărții posibilitatea de a alege partea căreia dorim să ne alăturam. Diavolul este nu numai dezvinovățit de toate relele care se întâmplă pe lume, dar și transformat într-un personaj simpatic, binevoitor, care te-ar primi oricând alături de el – dacă ai inteligența să îi recunoști existența, dar și puterea de netăgăduit – gata să își bată joc și să se amuze de prostia și naivitatea pe care le întâlnește la tot pasul printre minunații localnici ai Moscovei, dar care, de fapt, nu te obligă la nimic.

Aroganța omului de a crede că poate controla lucruri care îl depășesc, cum ar fi chiar și simplul program pentru seara în curs, este taxata sumbru, printr-o moarte cum nu se poate mai stupidă, menită să demonstreze că, deși totul pare întâmplător, în realitate, drumurile ne sunt trasate încă dinainte să ne naștem, prin urmare, chiar dacă avem șansa să aflam acest lucru, de cele mai multe ori este prea târziu.

Moartea lui Berlioz este primul dintr-un lung șir de evenimente hilare, povestite pe un ton blând, dar și cu un oarecare amuzament. Povestea întâmplărilor din Moscova se împletește într-un mod cu totul admirabil cu povestea stilizată a ultimelor zile ale lui Isus pe Pământ: Judecata și Execuția. Acest al doilea fir narativ face de asemenea și obiectul romanului (operei) pentru care Maestrul este considerat Maestru. Este de remarcat și faptul că însuși Bulgakov poate fi asimilat Maestrului, romanul de față fiind opera vieții lui. O alta asemănare fiind teama (întâlnită la mulți scriitori) că romanul său este o porcărie. În ultimele zile de viața, bolnav și orb fiind, Bulgakov i-a dictat corecturile finale soției sale, pe care o putem ușor confunda cu Margareta, măcar pentru perseverența și tenacitatea cu care ambele își urmăresc scopul: acela de a fi aproape persoanei iubite, în orice condiții, oferind sprijin, compasiune și, mai ales, ajutor.

Cele două fire narative ale romanului se deosebesc mai ales prin faptul că unul este scris pe un ton ușor amuzant, ironic pe alocuri, evident, cel în care Woland și gașca lui se distrează înnebunind pentru scurt timp o parte importantă a locuitorilor Moscovei, pe când celălalt este scris pe un ton sobru, descriind într-o manieră proprie autorului evenimentele petrecute înaintea răstignirii lui Isus. Ce este de remarcat și se poate spune că este chiar o asemănare între cele două povești este blândețea scriitorului. Personal, cred că Bulgakov era un om foarte blajin și spiritual, cu un simț al umorului extraordinar. Prima parte a cărții este oarecum greoaie, plină de detalii despre care descoperim că sunt foarte importante în înțelegerea textului, pentru că fac trimitere sau simbolizează cu mult mai mult decât lasă să se descopere la prima vedere. De exemplu, vom afla, cu o oarecare stupefacție, că, pe lângă multe alte forme pe care le ia Diavolul în artă, aici apare întruchipând o rândunică.

Faptul că Woland oferă, aparent neglijent, niște date despre circumstanțele morții lui Berlioz, pare, în primă instanță, scandalos de simplu și, mai ales, scandalos de imposibil chiar și pentru situația unui roman plin de întâmplări de necrezut. Și totuși, în următoarele rânduri, ni se oferă o soluție de decapitare, deosebit de posibila chiar și în zilele noastre. Apariția Annușkăi în conversație, total surprinzătoare, cu tot cu untdelemnul ei vărsat, nu-i încurcă doar pe interlocutorii lui Woland, ci și pe cititori.

Prima parte a cărții este prea puțin despre Maestrul și Margareta, ci mult mai mult despre năzbâtiile pe care noi oamenii le facem, mânați în primul rând de păcatul originar. Nu, păcatul originar nu e povestea cu Mărul, Șarpele și Eva, ci cea despre mândrie, căderea lui Lucifer fiind cauzată exact de aceasta. A doua parte a cărții este despre dragoste și tenacitate, despre mândrie și compromis. Nu numai că este mai mult un basm, dar ceea ce nu reușise să cucerească în capul cititorului Diavolul în prima parte, o face cu un succes răsunător în partea a doua.

Și e normal să fie așa. Nimeni nu a zis că e ușor să reziști ispitei, dar aș vrea să văd domnișoara care nu ar schimba locul cu Margareta, chiar și pentru o noapte. Ce-i drept, se pot înscrie la asta doar domnișoarele puțin gotice, cu accentuate apucături macabre. Pentru că, da, crema care te face transparentă și îți dă abilitatea să zbori nu-i de ici de colo, însă tot la fel de rare sunt ocaziile în care o persoană pe deplin întreagă la cap și ar dori să participe la un bal plin de oameni morți prin spânzurare și alte metode cel puțin la fel de distractive – în general, nelegiuiți ajunși în iad pentru faptele comise în timpul vieții.

De menționat și de precizat este încântătoarea Frida, care, pentru că își omorâse bebelușul sufocându-l cu o batistă, era pedepsită să primească la nesfârșit nenorocita de batistă. Un simbol drăguț pentru faptul că remușcările te urmăresc chiar și după ce mori, în cazul în care comiți o fapta abominabilă.