Coana Leonida

IMG_1513

Am văzut și eu ca tot omul, seara asta un film. Ce-i drept, cu o ușoară intârziere de 31 de ani, dar l-am văzut. Despre E.T. vorbesc. Gata? V-ați minunat destul? Bine. Că mi-am dat seama de ce m-a ferit ăl de sus să-l văd mai devreme. Nu eram pregătită emoțional. Măi oameni, nu e posibil să chinui un biet extraterestru un film întreg, fără să-l duci undeva, să vezi ce are la plămâni. Că ceva, are sigur. Voi ați auzit cum hârâie? Nu-i normal! Păi să fi fost copilul ăla, Elliot, aceeași zodie cu mine, în primele 15 minute ale filmului îl ducea la un spital, să-i faca o radiografie și imediat la un logoped, să vadă ce-i cu vorbitul, că nu se poate așa.

Sau să fi fost eu acolo, măcar, că nu plec niciodată de-acasă fară gentuța cu multe pastile. Am de toate. Pentru că niciodata nu știi unde și ce ți se poate întâmpla.

Plus că trebuie să fii informat. Pe mine, de exemplu, dacă mă doare tâmpla, imediat îmi dau seama că poate fi un accident vascular. Si dacă tușesc mai tare, cine îmi poate garanta mie, că de la ultima radiografie de-acum 3 luni n-am făcut un cancer de toată frumusețea? Cine?

Plus ca acum, si dentistul te poate omorî. Am auzit mai demult de un caz, cu o doamnă, căreia i s-a făcut anestezie totală, a făcut stop-cardio respirator si a murit. De unde știu eu că nu fac si eu vreun accident vascular de la anestezia aia in gingie? Știu? Nu știu, că n-am de unde. Dentistul meu zice că e imposibil, dar  poți să-i mai crezi pe medicii din ziua de azi?

Nu înțeleg cum supraviețuiesc mamele cu copii. Eu clar nu fac până nu se inventeaza niște clopote mari, antiseptice, in care să țin copiii. Dacă Doamne-Ferește îi scapă un pufulete pe jos și copil fiind, se repede să-l mănance până ajung eu la el să dezinfectez pufuletele?

Și sângele? Sângele după părerea mea, trebuie să stea doar acolo unde îi e locul ! În corp, neatins de privirea omului. Iar cei care lesină, să facă bine să aștepte până la spital. Ce-i asta, să leșini așa, dezorganizat?

Viață grea domnule, viață grea !

“Omul, bunăoară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata: ei! și după aia, din fandacsie cade in ipohondrie.”
(“Conul Leonida față cu reacțiunea”).

Dez from Jazzadezz

Un pui de girafa simpatic

Cateodata, cand te mai saturi sa faci dragoste in pat precum Chirila, iti mai vine sa faci dragoste si din priviri. Si atunci ai nevoie de cadru. Nu de pat, ca am stabilit deja ca nu acolo se petrece actiunea.

Si atunci, te-mbraci frumos, asa, sa aiba vazul ce dezgoli si te duci de mana cu obiectul dorintei sa va bucurati urechile, ochi in ochi.

Noi de exemplu, am ales concertul lui Dez din Jazzadezz, sambata trecuta in Fri Kultur. Si a fost o incantare. Pe langa faptul ca muzica live e cel mai frumos tip de muzica, dupa parerea mea, o voce clara, inalta care iti canta despre dragoste in toate pozitiile ei din inima si creier, e tot ce mai ai nevoie.

Unde mai pui ca aceeasi voce blanda, atunci cand cere apa sau chitaristului “aseaza-te pe masuta, vrei?” vadeste clare influente mamesti, de unde te prinzi ca posesoarea nu e doar frumoasa si sexy-insinuant pe scena dar mai e si mama !! la ea acasa.

Si peste toate asta, aceeasi iubita-mama-si-solista mai are si o rochie care-ti muta temporar interesul vizual pentru partener 🙂

Pentru urechi mai avem: muzicuta, insotita de domn talentat in a o utiliza, chitarist cu look de Kurt Cobain mult mai zdravan la bibilica si inca una bucata chitarist care s-a alaturat la bis, ca sa fie treaba-treaba.

la urmatorul lor concert, palmele mele se vor bate din nou, una de cealalta, admirativ.

O mostra:

https://www.youtube.com/watch?v=o03fv5WhhGc

Colectia de cretini toamna-iarna 2013

Teatrul_Odeon

LE: Ca poate nu se intelege: din cauza spectatorilor nu mai vreau la teatru “conventional” nu a actorilor sau a pieselor !

S-a gandit sora-mea sa ne faca o bucurie, stiindu-ne amatori de teatru. Si astfel seara aceasta am mers, toti trei la Gaitele, la Odeon.

Nu o sa spun despre piesa prea mult. Nu am ce, nu sunt critic de teatru sau actrita, nu am terminat UNATC-ul, valentele de actrita m-au parasit de pe vremea cand jucam teatru ca sa obtin ceva de la ai mei.

O sa spun insa, cu riscul de a parea superficiala, ca eu personal am decis sa nu ma mai obosesc sa merg vreodata la vreun teatru “clasic” din gama Odeon, National, Nottara, Teatrul Mic et comp. Imi pare rau de unii actori, cu accentul pe unii, pentru ca ceilalti, de care nu imi pare rau, joaca atat de fals si prost incat valentele mele din copilarie mi se par un real talent. Serios, daca eu, care nu am studii de profil ci sunt un biet si simplu spectator, nu te cred atunci cand joci ceva, dupa parerea mea, nu eu ar trebui sa stau acasa, ci tu, draga actor depasit de propria meserie.

Chiar am citit o carte pe tema asta – Animal pe moarte de Philip Roth  – care trateaza (si) subiectul decaderii actorului de succes. Vine un timp cand ar trebui sa-ti scoti nepotii in parc, draga actor si sa-i lasi si pe-astia tineri sa faca ceva. Pentru ca in ultima vreme am tot vazut oameni tineri, talentati, obligati sa joce prin tot felul de locuri cu alta destinatie decat teatrul, deoarece, nu-i asa, scenele mari sunt ocupate. De “monstrii sacri ai teatrului”. Nu zic, sunt unii actori din generatiile mai vechi care merita statuie si pentru care as da oricand bani, timp si aplauze. Dar repet: unii, nu toti.

Piesa asta per total mi-a placut (in cele din urma).

Dar nu piesa m-a umplut de cele mai spumegatoare spume din Calea Lactee cat dragii, scumpii si nemaipomenitii nostri vecini de scaune.  Eu nu pot si nu vreau sa inteleg vreodata, de ce se intarzie la teatru.

Sunt actorii aia curve platite? Nu sunt.

Ne da noua dreptul suma platita pentru bilet sa-i tratam pe oamenii astia ca pe niste sclavi personali platiti sa joace fix cand decide Maria Sa spectatorul sa-si miste fizicul sacrosanct in sala? Nu ne da.

Afla oare oamenii astia de piesa de teatru cu cinci minute inainte sa incepa? N-as crede nici asta.

Ce varianta ne ramane? Ah da. Cei care intarzie la un spectacol, de teatru, de circ, de stand-up de ce mama dracu produc niste oameni pe o scena, nu se respecta nici pe ei, nici pe ceilalti spectatori dar mai ales pe actori.

Si inca ceva. Sunt de acord ca platiti actorii sa “va joace” pentru ca asa sunteti voi, numai Papi si Regi si Regine si meritati, manca-v-ar mama (la propriu, la cina !) dar EU personal n-am nici un grad de rudenie cu ma-ta, spectator nesimtit, care sa-ti permita sa iti bati joc de TIMPUL si BANII mei ( eu = orice spectator cu bun simt care stie ca trebuie sa ajunga putin INAINTE sa inceapa piesa) .

Vad ca mai nou oricum TOATE piesele incep mai tarziu decat ora anuntata pe bilet pentru ca s-or fi saturat si oamenii din teatru sa joace peste zgomot de haine fosnind, primate susotind samd.

Seara asta telefonul a sunat de 7 ori. O singura data a fost cel din piesa. Celelalte? Dupa cum va puteti lesne inchipui erau ale agentilor de la bursa de pe Wall Street veniti sa se delecteze cu un spectacol de teatru romanesc. Eu altfel nu-mi explic de ce nu-ti poti inchide telefonul timp de 140 de minute. Sau poate te cauta ma-ta sa-ti faca educatie, si atunci da, inteleg, tine-l deschis si fugi repde acasa cand te suna. Poate ii iese azi ce nu i-a iesit cand erai copil.

La film? Popcorn. La teatru? Sticksuri, bineinteles. Pentru ca de fapt de-aia mergem la teatru, ca sa ne simtim ca acasa, in canapea, rontaind ceva bun. Pentru ca pe vita incaltata din stanga mea mai aveam putin sa o ucid din priviri la fiecare fosnit absolut deranjant, facut cand se pregatea sa mai rumege o mana de sticksuri. Draga, ca sa stii, tuturor ne era foame. Noua de cultura, tie ca un biet animal ce esti, de mancare.

Incerc sa depasesc faptul ca  la replica unui actor “ne ai ingrijit pe toti cu boala ta”  o superba fiinta cu cap usor s-a gasit sa comenteze din spatele nostru “poate ne-ai ingrijorat”. Nu, draga mea inculta, n-a gresit, asa se vorbea pe timpurile alea. Nu, draga, relaxeaza-te, n-astepta actorul sa-i faci tu lectia la gramatica, se astepta sa vii tu cu ea facuta  la materia “in ce perioada de timp are loc actiunea”, desi era cam usor de ghicit, dupa costume.

La sfarsit, cireada vesela din sala s-a indreptat aproape calcandu-se in picioare, spre iesire. Daca ar fi fost cutremur,              n-apucam sa mor onorabil, strivita de bucati de istorie denumite Odeon, ci de vreo vita grabita sa iasa ea prima.

Nu mai zic nimic de comentariile din sala, in timpul piesei, de parca aia de pe scena erau asaaa, niste oameni care o “ardeau” si ei p-acolo.

Concluzia e ca seara asta am reusit sa impusc doi iepuri dintr-o lovitura: am fost si la teatru si la gradina zoologica. Doar ca mi-as fi dorit sa nu vad chiar de atat de-aproape animalele.

 

 

Melancolii comuniste

dus

Dupa jdemii de pps-uri, ppt-uri, articole pe tema ” ce bine si frumos era in comunism cand ne distram toti calarind o caseta video” si dupa jdemii de comentarii pe tema “era mai bine inainte” – desi inainte lipseau la apel ba caldura, ba apa calda, ba mancarea, primarul nostru drag s-a gandit sa ia masuri. Si poc, a izbit cu bagheta magica si apa calda a disparut intre 22 si 5. Acum sa ne bucuram. Probabil e doar prima dintre masurile luate pentru a satisface melancoliile cetatenilor pentru vechiul regim.
Eu am totusi cateva existentiale.
Am auzit de la “ai mai mari ca mine” ca pe vremea aia si tv ul era cu portia. Propun sa implementeze dl Primar si aceasta masura. Garantat, intr un an de “doua ore de tv si alea doar pe posturile nationale”, se curata tara de pitipoance wannabe asistente tv ca si de cocalarii care il au drept idol pe fratiwer Velea.
Mai departe, propun rationalizarea mancarii ca si-asa e plina de e-uri si poate asa, antementionatele pitipoance se apuca sa planteze si ele ceva d-ale gurii. Ogoare nemuncite exista, deci front de lucru, cum ar veni, avem, Slava Domnului.
Si daca pana acum, 70% dintre concetateni nu se spalau, presimt o crestere vertiginoasa a procentului, odata cu masurile neocomuniste adoptate recent.
Da. Io-s una din aia de se spala dupa ora 22. Una din aia care lucreaza si plateste taxe de 9 ani.
Si de banii aia, chiar vreau caldura cand e frig afara si apa calda cand vrea muschii mei sa se spele!

de unde am aflat: http://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-15764761-bucurestenii-raman-fara-apa-calda-timpul-noptii-intre-orele-22-00-05-00-primaria-vina-elcen.htm

Separarea anotimpurilor in stat

anotimpuri 101

Hai sa nu va spun ca ma enerveaza jalea asta care ne cuprinde ori de cate ori se schimba anotimpul.

Hai sa va spun de ce pe mine nu ma cuprinde jalea.

Primavara:

Totul inverzeste, etc. Stiti, compunerea din clasa a doua. Mie imi place pentru ca mereu-mereu mi se pare ca e sansa unui nou inceput. Chiar daca iarna nu mi-a dat cu fail, tot imi plac inceputurile.

Imi plac fetele, imbracate super-chic, de pe strazi. Imi place aerul curat (da, stiu, poluare bla-bla – mie mi se pare curat). Imi place sa port esarfe flusturatece, sa merg in paduri in care mai exista petice de zapada si semnul intrepatrunderii anotimpurilor. Acolo e de parca primavara si iarna ar fi doi amanti care si-au incheiat socotelile si mai stau o vreme de vorba.

Imi plac toate cantecele cu si despre primavara, concertele si evenimentele de primavara. Imi plac florile, obiceiurile cu Martisor.

Imi place ca e mai usor sa hoinaresti prin oras. Imi place sa mananc salate verzi, cepe verzi, verdeturi verzi, ok ati prins ideea.

Si imi place Rapsodii de Primavara. Asa erau primaverile mele cand eram mica: cu petice de pamant uscat langa gard, cu mii de gaze ale caror vieti le urmaream ca pe cele mai tari reality show-uri, Cu cenusa scoasa pentru ultima oara afara, cu aerisit de garderoba si asternuturi. Dar aeriseala mare, un fel de Let’s do it Romania, dar mai mic. Cu ferestre mici deschise larg s aintre in case soarele si vantul, cu soare cu dinti, cu gandacii Domnului (pe care imi e rusine sa spun cat ii terorizam), cu bunica cu tulpan, cu limonada si foietaj la patiseria din colt, cu mic dejun in curte, cu ou-fiert-moale in suport vintage, de lemn. Cu ceai de ierburi culese de propriile mele manute (si atunci tot crenvursti aveam pe post de degetute).

Mi-e dor de primaverile trecute exact cum imi e de cele care vor veni !

Vara:

E cald, e bine. E mare, e munte – lejer nu cu tot dulapul pe tine. Sunt nopti lungi, de dragoste sau de distractii, sau oricum, dar treaz sa fii (adica sa nu dormi : ). E vacanta ! (urasc termenul “concediu”). Si daca ai putin noroc: sunt vacante in alte tari, sunt locuri noi si frumoase, sunt haine lejere, pot fi batai cu apa in centrul Salzburgului, poate fi Gradina Zoo din Viena, poate fi Toscana, poate fi Provence. Poate  fi ceva super-exotic. Poate fi orice. E vara !  Mai pot fi si toate locurile frumoase de pe la noi. Eu cand ma gandesc la vara sunt precum catelul ala din reclama de la Germanos “Plimbare?” 🙂

Ah, e si strand, sunt festivaluri de film in aer liber, sunt terase umbroase si ascunse, de care nu stie multa lume, unde te simti ca in gradina bunicii.

Si iar ma intorc la verile copilariei mele. Imi aduc aminte distinct un moment repetitiv, al fiecarei zile de vara a copilariei mele: momentul acela din dupa-amiaza, cand in loc sa dormi, cum ar fi trebuit, esti inca afara si te joci (chiftelute de namol, my preciouss), si e ATAT de cald de parca timpul insusi a incremenit si copilaria a stat pe loc, si esti doar un copil fericit, prin vara.

Si pe langa acel moment imi mai amintesc: pepeni si pepenoaice, piersici care te manjesc din cap pana in picioare, cateii din curte care te alerga sa te curete de antementionatele smiersici, cocosul ! , iarba, soarele care te mangaie (bine, mai nou cu gaurile din stratul de ozon te mangaie cam sadic), cosit de napi, cosasii dintre napii de cosit, tata obosit si asudat venind dintre napi, cu coasa, PLIN de muscaturi de tantari (sau tata care tocmai fusese cina tantarilor :)) ) , omizile, dragele mele omizi gadilicioase si pufoase, cireseee !, cirese a doua oara, cirese INCA o data (Doamne cat le iubesc), visine, patura pusa la umbra cu carte (de cele mai multe ori cititul se petrece intre reprize de motait).

Of verile mele dragi. Cele care ati fost si cele care veti fi !

Toamna:

Eu nu pot sta, pur si simplu, in casa, imbracata bezmetic, cu tot felul de chestii una peste alta, ca Gavroche, cu fes pe cap si cu botosi in picioare, cu o cana de ceai, mazgalind tampenii intr-un caiet si uitandu-ma pe geam. Imi trebuie toamna. Eu dupa toata agitatia din vara am nevoie de o vreme care sa ma tina inchisa in casa si sa ma oblige sa ma odihnesc. Sa dorm, sa ma uit la filme, sa citesc, sa ma giugiulesc printre perne, paturi , paturici , pilote si pilotzele, sa ma incalzesc fara foc, sa gatesc chestii bune si simpatice, sa fac un triliard de feluri de ceai, Sa citesc. Ah, am mai spus? Mai spun ! As face asta non-stop (bine, uneori mi se ia si mie de citit, dar ma tine putin si mi se intampla rar).

Imi plac florile de toamna, culorile de toamna, imi plac umbrelele traznite sau traznite prin eleganta excesiva si cizmele de cauciuc, imi plac pelerinele de ploaie colorate, imi place ca trebuie sa devii inventiv pentru a ramane vesel 🙂 . Cum ar veni, trebuie sa inveti sa te distrezi pe tine insuti.

Imi plac perele, merele, gutuile, panerele (da, Demonstene, is you who am I talking about !), imi plac strugurii si “culesurile”. De vii, de porumb, de de-toate.

Toamnele-Doamnele de cand eram eu mica, erau chiar asa. Ca si cum in fiecare an, dupa ce sturlubateca vara pleca, venea in vizita matusa severa care verifica daca am unghiile taiate scurt, parul strans ordonat, daca am mancat “cu vitamine”, daca am haine adecvate. Toamnele de atunci erau cu primele focuri in soba, cu primul dardait serios, cu schimbatul hainelor, cu muulte cumparaturi: de rechizite, de haine, de saci de cartofi, ardei, gogosari si tot ce se mai gasea prin piata.

Cel mai frumoas, toamna, era ca tata imi facea felinar din dovleac. Noi nu aveam dovleac “pe rotund” ca americanii, ci “pe lung”, ca noi. Intotdeauna felinarele mele ma priveau cu fete lungi, si intotdeauna ma miram cum lumanarile care ma faceau sa ma gandesc doar la inmormantari si cimitir reuseau sa ma fericeasca  ATAT de mult asezate in alt context.

Iarna:

Snowboard.

Bine. Desi cei care practica n-au nevoie de motive in plus, sa dezvolt totusi, pentru ca pana acum trei ani, iarna imi placea din alte motive.

Salopeta mea rosie de cand eram mica. Sentimentul ca avand multa-multa zpada in jur  sunt protejata de o fortareata alba. Sentimentul de foarte-curat-ca-in-reclamele-la-Ariel.  Sania (my preciouss !) pe care o am si acum! Patinoar, ceai cu rom, vin fiert cu mar si scortisoara, soba, motanul lui tati lafait pe mine sau masandu-mi stomacul cu labutele (din fata). Mar copt pe soba de teracota.

Cele doua ceainice de metal de pe soba de la bunica din deal (pentru cunoscatori: da, am rebotezat femeia, ca mi-e lene sa explic de 1000 de ori gradul de rudenie). Singurul ceainic de metal de la cealalta bunica, din vale. Drumul intre cele doua bunici, prin zapada, cu fularul legat peste nas, pe sub stalpul de electricitate pe care il vedeam ca pe o bolta cand eram mica.

Sarbatorile. Craciunul. A fost este si va ramane pentru mine Craciun. Eu stiu ca nu mai e cool sa iti placa, dar mie imi place si imi va placea intotdeauna o ocazie de a fi fericit (mai fericit ca de obicei) alaturi de prieteni si familie, oameni de zapada.

Batai cu bulgari, brad, cadouri, snowboard, frig afara cald inauntru. Senzatia aia cosy ca toata lumea e happy si iubitoare. Peregrinarile tale prin casele prietenilor, si ale lor prin casa ta.

Ziua mea de nastere asezata fix in mijlocul iernii.

 

Da. Imi place clima temperat-continentala de tranzitie. E singura human friendly dupa parerea mea. Intai mica si frumoasa, apoi mai mare, sexy si nerusinata, pe urma cucoana gospodina si  inteleapta si in final cucoana usor senila in a funky way ! :))

Si daca nu te ai distrat in ultimele patru anotimpuri, guess what! mai vin patru :))) !

Imagine preluată de aici: http://www.elena-calapereanu-art.ro/anotimpurile-p-75.html

Am fost la Miserupia si mi se rupe !

1385915_542302635855666_1949083695_n

Sufletul. Bine, incerc sa nu fiu prea sentimentala, ca umplu tastatura de muci, si nu e frumos. Dar oh my God! Nu am cum.

Sa fiu sincera, ma asteptam de la Lorena Lupu la ceva misto. I-am citit ultima carte, am fost la lansare, ii urmaresc proiectele. Fan cuminte care sunt. De ce am facut toate astea? Pentru ca imi place de ea. imi place efortul ei de a fi cineva din punct de vedere artistic, imi place ca nu depune acest efort in van si imi place ca are nerv si tupeul de a spune lucrurilor pe nume.

Si sa ma intorc la oita mea. Spectacolul din seara asta. La care am fost cu dragul si scumpul meu iubit. Am ajuns, ne-am asezat pe o bancuta si am asteptat sa inceapa show-ul. Ce n-am asteptat insa, a fost sa fim si noi in el.Live. Ma rog, nu eu. Eu sunt fata serioasa. El… ma rog, mai discutam pe tema asta. Cabana cu trei ciupercute, hm?

Mi se pare genial cum a reusit sa ne “bage in filmul ei” si sa imi faca intai inima sa-mi bata in stomac si apoi sa imi umple ochii de lacrimi. (cu clientul e alta poveste, discutam cu un facalet in mana (eu !)coordonatele geografice pe care le-am aflat azi ! :)) ).

Si apoi, nu stiu cum dracu’, m-a facut sa rad… E ceva femeia asta …. de speriat. S-a jucat cu sentimentele noastre de parca modela plastilina! M-am infuriat (rau), m-am intristat (si mai rau) , m-am amuzat (pe alocuri amar) si m-am uitat in ochii ei sa vad ce imi spun. Si stiti ce mi-au spus? Ca ar trebui sa fim mai oameni. Ca ar trebui sa gandim naibii inainte sa aruncam cu pietre, ca ar trebui sa ne iubim mai mult, sa ne intelegem mai clar si sa facem efortul de a intra in realitatea omului pe care ne pregatim sa il ghilotinam, inainte de a o face !

Nu vreau sa povestesc nimic. Nu are rost. N-ar intelege nimeni nimic din ce povestesc eu. Vreau insa sa afle cat mai multa lume, sa mearga cat mai multa lume la acest spectacol care SPUNE ceva. Striga, razand fortat, ca suntem o societate si o lume plina de orori. pe care ne face maxima placere sa le ascundem sub pres. De ce? “Ca sa nu fim vulgari”. Suntem vulgari, prin rautate !

Si inca ceva, mamelor din lumea intreaga: folositi prezervativ sau folositi-va inima. Vedeti ce generoasa sunt? Va las sa alegeti !

Foto de aici: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=542302635855666&set=t.698353138&type=3&theater

 

Detest animalele – ghiveci de pareri despre “detoate”

Zilele astea am primit atatea acuzatii ca sunt “prea sensibila” incat sincer cred ca voi pica in extrema cealalta, voi lua frumos un topor si imi voi face dreptate.

Rosia Montana: pe de-o parte nu locuiesc eu acolo, nu-mi toarna mie nimeni cianura pe pantofi deci, nu as avea de ce sa ma afecteze. Pe de alta parte guvernantii nostri nu numai ca ne iau de curve, dar ne mai pun si sa-i platim. Si asta chiar e enervant. Ca protesteaza doar hipsteri (poate imi explica si mie cineva exact ce e in neregula cu a fi adeptul unui stil de viata, imbracaminte samd.) ca nu o sa asculte nimeni de proteste, ca de ce protesteaza cu sticle, ca e verde, ca-i albastra, ca e Rosie ca Montana, Romania asta a inceput sa puta. A rautate, a nepasare, a “lasa ba, da-o dracu de natura, ca se face ea bine dupa ce o imbolnavim noi de cancer”. Nimic nu ne convine. Daca protestam – de ce protestam. Daca NU protestam – ne meritam soarta pentru ca n-am protestat la timp….E prea greu pentru mintea mea. Si in timp ce noi credem ca se schimba ceva, astia isi fac in continuare vile, vacante si isi trimit copii la studii in Pulinezia de Vest pe banii nostri.

Cainii comunitari: initial, cand am auzit stirea cu copilul…mi-a venit sa “furca si topoarele si sa omoram caini”. Dar am tacut. Mie mi-e frica de caini. Dar frica de-aia patologica, de uneori o iau razna si mi-e frica si de un pechinez fara dinti. Deci problema e la mine. Uneori. Alteori, se intampla ca vineri dimineata: 7 dimineata, pe strada mea o haita de 10 caini latratori (bineinteles ca acum toti idiotii ii iau la suturi si astia tabara fix pe cate-un crestin nevinovat ca mine) eu in intarziere, adica exact ca de obicei. Duios Autobuzul trecea. Si in fix o secunda am decis sa fug dupa el. Si cainii dupa mine. Si am sarit in autobuz la momentul oportun. Dar pentru ca autobuzul nu a protestat ca eu am fugit dupa el, n-am protestat nici eu ca au fugit cainii dupa mine. Pentru ca sunt caini si e evident pentru orice om normal ca atunci cand vad “ceva” fugind, cainii fug dupa acel ceva. Nu m-am enervat. M-am gandit “uite domne ce frumos m-am imbracat astazi, ca fug si cainii dupa mine. ce caini fashionisti” . Dar mi-a fost frica, frica de tremuram toata, mi se zbatea o vena la gat si mi se uscase gura. Si as fi preferat sa nu fie pe strada acei caini.
Problema mea este insa ca nu as vrea nici sa moara. Pentru ca am preferat sa tac si sa ma gandesc si am ajuns la concluzia ca nu cainii sunt de vina. E ca si cum l-as eutanasia eu pe Kiri-Kiri de cate ori ma musca furios ca ii bag mana in colivie sa ii pun de mancare. Si Kiri-Kiri e foarte rau si agresiv …e ca un caine. Roade saptamanal un os, am sa atasez si o imagine graitoare.

264452_1412071182341598_1980673994_n

Azi am fost la curte. Ai mei au 13 caini. Biensur ca maidanezi. Dintre acesti caini, 11 sunt masculi, doua sunt castrate si inca una e curva regimentului, care naste  de doua ori pe an. Azi am avut onoarea sa-i cunosc noua productie. 5 la numar. N-am apucat sa le fac poze, fiind ocupata sa-l smotocesc pe Cracanel cu toata seriozitatea. Ah, da. Si de cainii astia mi-e frica. Nu de pui, ci de aia mari. Dar tot nu i-as omori. Nu le-as omori nici pe “proastele care ii hranesc langa bloc”. Initial as fi facut-o. Dar m-a pocnit un val de amintiri in care personajele principale eram eu si prietenele mele pe cand aveam 7-8 ani si a fatat o catea de la bloc. Si fiecare aveam catelul ei. Pe catelul meu il chema Lola. Lola l-a chemat si cand a constatat tot muieretul de la bloc evidenta. CA CAteaua mea e caine. Si in fiecare seara ma rugam de mama sa ma lase sa il iau in casa si la Dumnezeu sa nu vina hingherii. Intre timp, Lola s-a facut mare si s-a aciuat la o scara vecina unde niste doamne il hraneau cu spor. Si Lola a devenit nu agresiv ci o fiara pe patru labe. Pe mine, ce-i drept, nu m-a muscat niciodata. Pe oamenii care treceau pe strada (orice om, copil, etc) ii ataca furios in fiecare zi. Primarul Basescu i-a daunat grav sanatatii.

Mi-e frica rau de tot de caini. Dar nu ma bucur sa-i vad morti. Vreau sa fiu libera sa ma plimb cu bicicleta, dar fara sa moara cineva pentru plimbarea mea de seara.

Si sa zicem ca scapam de caini. Eu am alta problema in viata. Bunica. Sper sa-i cada un pian in cap cu prima ocazie. Sa fi plecat mama cu fictivul meu copil de patru ani in parc si sa se intoarca acasa cu fictivul meu copil de patru ani mort…aveam dubla inmormantare iar eu acuzatie de crima. De care as fi scapat usor pe motiv de legitima aparare fata de un criminal din culpa. Sunt curioasa daca “mama lu’ Ionut” o va mai trimite pe bunica cea oligofrena in parc, cu copilul number Eins. Poate ca da, daca va dori sa aiba soarta copilului number Zwei. Da, Dumnezeu sa il ierte pe copilasul ala. Era mic si nevinovat si mi s-a urcat sangele la cap si lacrimile in ochi atunci cand am auzit cum a murit. Dar eu totusi, nu pricep cum pleci cu copilul in parc si ala se poate indeparta de tine atat de mult. Nu pricep, mai ales pentru ca am fost si eu cu copiii prietenelor mele in parc. Si…eu nu sunt mama si nici bunica, si nici Hitler, dar copiii aia cu care am fost eu in parc n-au plecat la Pitesti in timp ce eu imi faceam horoscopul pe banca.

Poate ar fi mai bine daca tot avem timp sa ne futem si sa nastem copii sa ne facem timp si de stat cu ei. Zic si eu. Sau sa-i ducem la cresa, gradinita, tarc special amenajat…ceva…orice, numai sa nu ii mai lasam cu bunici si bone incompetente si retardate in parc. Nu mai zic ce cred despre aparitia javrei de bunica la tv ca m-acuzati de ura de rasa. Am avut si eu inmormantari in familie (Slava Domnului, nu copii) dar eu am fost devastata si suferinda multe luni dupa. In nici un caz nu imi ardea de aparitii televizate. Si am avut si un caz de omor din culpa in familie, si pe cuvant ca dupa, desi il uram pe criminal, n-as fi avut chef / putere sa ma duc la Maruta in emisiune sa pis ochii pe canapeaua aia. Asa ca daca iese cineva sa protesteze impotriva javrei de bunica, sa ma chemati si pe mine ca vin. Cu pietre si fara sticla.

Aaand last but not least ziceam in titlu ca urasc animalele. Dar n-am precizat pe care. Sa va explic: vineri am avut o “conversatie” emailistica, cu o “doamna” care pe langa faptul ca este foarte urata este si incredibil de rea. Si pe langa acestea, mai e si proasta. Tanti in discutie mi-a explicat metaforic despre mine ca sunt o incompetenta care face o munca de cacat, pe cand ea este o mare doamna cu atributii si competente de analist la NASA, chestii evaluate si recunoscute international….de catre ea. Si ma intreb de vineri (da, sunt idioata, n-am depasit momentul) de ce se intreaba unele femei proaste, rele si urate de ce le fut in gura barbatii de le baga in depresii si de ce oare nu stau langa ele nici macar cainii, sau de ce oare copiii lor sunt niste brute violente stil Imparatul Mustelor. Pai uite de-asta: pentru ca sunteti urate, proaste si rele. Evident ca nimeni nu vrea sa stea langa asa ceva. Si fix la asta faceam referire in titlu. La animalele care isi spun oameni dar pe care cainii le-au “facut, la nivel de PR”. Macar aia au ochii blanzi si nu musca neagresati.

Concluzia e ca eu n-am ajuns la nici o concluzie radicala. NU imi convine proiectul de la Rosia Montana (cine vrea sa stie de ce, sa ma contacteze ca-i explic), NU vreau sa moara toti cainii dar VREAU sa dispara de pe strazi (cui nu-i convine, ma lasa rece), NU imi convine ca exista bunici proaste, PROTESTEZ impotriva oamenilor rai si prosti (care invariabil sunt si urati).
Noapte buna !

Nu ma parasi

o_femeie_din_curtea_de_arges_a_fost_omorata_de_fiica_ei_cu_170_de_lovituri_de_cutit_149669_11485500

Era a doua oara consecutiv cand o enerva pe ziua de azi. Oare chiar nu putea sa inteleaga? De ce nu vroia sa accepte evidenta? Gresea mereu, incerca sa ii submineze autoritatea, incerca sa o faca sa dea inapoi sau sa renunte la ea insasi, pentru a putea fi cu el. Asta nu putea continua la nesfarsit. Va avea o discutie cu el, ultima, chiar astazi.

Jane Kingston se gandea la toate acestea instalata confortabil la volanul masinii sale, gonind  cu peste 100 km/ h pe autostrada ce lega orasul in care lucra de cel in care locuia. Dick, sotul ei, era deja acasa. Pentru a pune si mai multe paie pe foc, gandea ea, o sunase deja sa o intrebe daca doreste sa manance ceva anume si sa o intrebe daca era nevoie sa mai cumpere ceva de la magazin.

De ce? De ce trebuie sa faca mereu asta? Sa fie atat de dragut pentru a ma face pe mine sa par o proasta, sa fie el mereu “ala bun” in timp ce eu ajung mereu “aia rea”.

Asa era de la inceputul relatiei. El mereu cel afectuos, si plin mereu de ganduri si vorbe bune, de sfaturi, mereu visator si cu capul in nori, vesel de parca ar fi castigat deja la loterie. Iar ea? Ea se gandea mereu la facturi, la cum sa castige cat mai multi bani, la cum sa avanseze din punct de vedere social, pentru ca lui nu ii pasa de toate astea. Dupa parerea ei, el era un hippie ratacit cine-stie-cum in timpurile noastre, in timp ce ea trebuia sa munceasca de doua ori mai mult pentru a-i propulsa pe amandoi pe scara sociala. Ea tintea spre varf, lui ii placea unde erau. In timp ce ea visa masini scumpe si vacante de lux, el isi dorea macar un weekend cu cortul, la munte, departe de dead-line-uri si de telefoane, alaturi de ea.

Cu fiecare kilometru parcurs simtea cum devine tot mai nervoasa. Simtea cum relatia lor atarna din ce in ce mai greu de gatul ei, ca o piatra de moara, gata sa o arunce si sa o scufunde in adancurile mediocritatii. Iar ea nu era mediocra. O, nu ! Orice, dar nu mediocra.

Prea nervoasa ca sa isi mai caute cheile, apasa cu nervii intinsi la maxim soneria interfonului. Usa se deschise imediat, semn ca el o astepta narabdator.

Urcand scarile auzea cum Dick descuie usa, il vazu asteptand in prag si luandu-si inima in dinti trecu pe langa el si intra in casa.

–       Hei, salut.

–       Iubito, mi-a fost dor de tine, vino sa te sarut! Esti bine? Pari suparata.

–       Vrei sa nu ma mai stresezi de cum intru pe usa? Lasa-ma macar sa-mi dau dracului pantofii jos.

Deloc descurajat, Dick avansa spre ea cu gandul sa o ia in brate.

–       Tu chiar nu intelegi, nu? Am nevoie de spatiu. Cand vin acasa, cand mananc, cand respir, cand lucrez.

–       Iubito, ce se intampla cu tine? Jane …esti bine?

–       Mmm ce? Da mai, sunt bine, doar lasa-ma naibii in pace.

Trecu din sufragerie in dormitor, aruncandu-si hainele in mod intentionat pe unde apuca. Stia ca asta il va scoate din minti. Si Exact asta isi dorea. O cearta, sau nu, mai bine un scandal, orice, un tipat indignat, si de restul se va ocupa ea. Avea metodele de a enerva chiar si un inger si singura metoda de a se simti mai bine intr-o zi ca asta era sa ii faca pe altii sa se simta cel putin la fel de mizerabil. Mai ales pe el. El care nu inceta sa o agaseze cu dragostea lui netarmurita si deosebit de stupida si enervanta.

Dragoste, dragoste, dragoste. Oare cand va intelege omul asta ca dragostea dureaza 3 ani ca in romanul lui ala..francezul ala. Ma rog, nu mai tine minte, la cat de incarcata ii e memoria de dead-line-uri si idei de promotii si sloganuri.

Si ea iubea, si stia ce inseamna sa iubesti. Isi iubea munca cu o ferocitate de nedescris si ura ca cineva sa se interpuna intre ea si obiectul dorintei ei: succesul.

Dick aparu in usa:

–       Am facut mancarea ta preferata, sper sa iti placa. Haide, te schimbi si tu si vii sa mancam?

Se saturase, de 3 ani omul asta nu inceta sa o agaseze cu dulcegariile lui, iar ea nu se putea abtine sa nu-l chinuie ca pe un vierme ce era. Cu cat era el mai dragastos cu atata devenea ea mai sadica. Jocul continua iar el parea mereu sa se intoarca dupa mai mult.

–       Stii tu care e mancarea mea preferata? Ma mir.

–       Iubito, adori spaghetele cu somon. Iar ai venit suparata de la birou? Haide, vino sa mancam si sa imi povestesti ce se mai intampla pe acolo si cine imi supara iar fata.

–       Nu mi-e foame, am mancat ceva pe drum.

–       Pai ti-am zis ca gatesc.

–       Asa, si? Trebuia sa mor de foame numai ca sa-ti proslavesc tie spaghetele? Du-te la Master Chef daca vrei sa iti aprecieze cineva talentele culinare si pe mine lasa-ma naibii sa ma relaxez doua minute.

–       Jane, te rog, nu incepe, pur si simplu nu mai suport sa ne certam

–       Daca nu ai mai suporta, nu te ai mai comporta ca o primadona ranita ori de cate ori n-am eu chef de porcariile tale cu iz de telenovela.

–       Nu inteleg de ce te porti asa, parca nici macar nu m-ai iubi.

–       Te iubesc, dar fara siropuri. In loc de masa pusa mai bine ma asteptai cu patul facut. Dar se pare ca preferi sa ma ingrasi in loc sa ma futi. Asa ca poti sa mananci linistit cat timp eu voi face o baie.

Jane disparu in baie, lasand in urma un Dick dezamagit. Gandurile continuara sa o framante chiar si sub apa fierbinte. De ce in loc sa vrea, ca orice alt barbat sex, fotbal si bere, se incapataneaza sa vina cu faze de Sandra Brown. De ce?

Dupa cateva batai usoare in usa, Dick intra cu o sticla de ulei de masaj in mana.

–       M-am gandit sa te rasfat putin astazi.

–       Te-ai gandit si ieri. La ceva util nu te poti gandi, sau eu sunt unica activitate din lista ta de activitati? Nici la baie n-am loc de tine. Chiar nu te mai inteleg. Si avem discutia asta de ceva ani deja. Mai ia-ti un job daca actualul nu te oboseste destul incat mai ai chef de romantisme din astea rasuflate.

–       Ok. Cand iesi din baie vreau sa vorbim.

–       Da? Despre ce? Ti-ai gasit deja alt job?

–       Nu. Mi-am gasit o femeie care chiar e femeie, nu cub de gheata. Si astazi ma mut. La ea.

Dick iesi trantind usa. Pe gresie zacea sparta sticla de ulei. Jane ramase cu ochii atintiti pe usa. Inca socata de auzul vestii refuza pentru moment sa analizeze evenimentul. Se intinse la loc in spuma parfumata si incerca sa se relaxeze. Dar nu putea. Brusc toate gandurile ei legate de job si bani, de facturi si dead-line-uri, disparura. Incepu sa isi aminteasca ziua in care se cunoscusera. Incerca sa citeasca  “De la idee la succes” ,intinsa pe spate pe o patura, in parc. O minge strabatuse patura in acelasi timp in care un ras sanatos se apropia de ea. A simtit ca se indragosteste de omul acesta inca dinainte sa il vada. Rasul acela, veselia si caldura din el. S-a intors pe burta si privindu-l in ochi i-a spus “Buna, eu sunt Jane!” Ramasesera impreuna chiar de atunci , si la inceput ii placuse la nebunie cum o alinta, cum o adora si o facea sa se simta cea mai iubita femeie de pe pamant. Si acum se muta la alta? Simti cum sangele incepe sa ii fiarba. Panica urca usor prin venele ei, ii era frica. Cum sa o paraseasca? Se mai certasera si in trecut, mai avusesera probleme. Dar sa o paraseasca, pentru altcineva? Si planurile ei? Si viata ei ea ce avea sa faca?  Atata timp pierdut si acum pleaca sa rasfete pe altcineva? De ce? Chiar il iubea. Avea un loc bine trasat in viata ei. Urma sa ii faca si un copil, dar nu acum, peste cativa ani cand lucrurile se vor mai linisti la munca. Chiar nu intelegea de ce acest om nu mai are rabdare. Dar frica o facu sa nu mai zaboveasca in baie. Iesi plina de spuma, uda, isi infasura un prosop in jurul corpului si se indrepta spre dormitor. Dick isi strangea hainele.

–       Chiar pleci?

–       Da, plec.

–       De ce?

–       Pentru ca nu mai suport. Nu te mai suport. Nu mai pot sa stau langa tine si sa ma respingi mereu, sunt om, am sentimente, nu sunt de fier.

–       Nici eu nu sunt de fier.

–       Nu, ai dreptate, esti de gheata.

–       Dar te iubesc.

–       Da? Si cum faci asta? Respingand orice forma de apropiere? Facand sex ca o masina de cusut ? Mancand sandvisuri reci din benzinarii in timp ce eu te astept cu mancarea ta preferata? Nu vezi ca mi-ai taiat orice cale de apropiere? Pentru tine conteaza doar munca, laptopul, dead-line-ul, promotia. Astea-s cuvinte de dragoste pentru tine. Iar eu ca un prost tot stau si astept si sper, si imi doresc sa vii intr-o zi, ca inainte, sa te apropii de mine si sa ma mangai. Sa ma intrebi cum mi-a fost ziua.

–       Daca pleci, ma sinucid.

–       Nu, nu te sinucizi. Te iubesti prea mult ca sa faci asta si in plus, ce ar zice seful tau? Dead-line-urile tale?

–       Bine, atunci te omor.

–       Nu merge, continua Dick sarcastic. Din puscarie tot n-ai sa poti lucra. Mai bine lasa-ma sa plec si ramai cu iubirea vietii tale, munca. Sunt sigur ca daca te asezi la laptopul tau drag vei gasi ceva de facut.

Jane se arunca furioasa asupra lui lovindu-l cu pumnii si picioarle. Lacrimile ii curgeau siroaie pe fata:

–       Nu pleci, nu vreau sa pleci, eu ce fac? La mine te-ai gandit? Cand ma sufoci cu toate cacaturile tale romantice? Te urasc dar a naibii sa fiu daca te las sa pleci si sa imi distrugi planurile.

Dick o arunca pe pat si o imobiliza:

–       Ti-am spus ca iesirile tale violente nu rezolva nimic. Sunt mai puternic decat tine. Si m-am saturat sa imi traiesc viata ca un robot integrat in “planurile tale”. Nu observi ca vorbesti doar la singular? Daca m-ai iubi ar fi vorba de planurile noastre … Calmeaza-te. Plec. Nu plec la alta, plec la mine. Am spus alta doar ca sa te fac sa ma asculti. Am nevoie de o pauza. Vreau sa te gandesti ce e de facut. Asa nu mai pot continua.

–       Atunci pleaca dracului odata din casa mea, si sa nu te mai intorci.

Dick se ridica si se intoarse sa continue sa faca bagajele. Insa asezandu-si tricourile isi dadu seama ca nu va putea pleca niciodata de langa ea, sau de langa acele haine. Un cutit de bucatarie cu lama de 12 centimetri isi facea loc in corpul lui, prin vena de deasupra claviculei. Cu ochii impaienjeniti se intoarse catre Jane si cazu pe spate in mormanul de haine.

Sunt perfecta

IMG_1195

In secvente. Cu lungi intermitente cand habar n-am ce dracului ar trebui sa fac. Dar ma pocneste cateodata o iluminare, care nu stiu nici cat ma tine si nici cu ce ocazie pe la mine, de-mi vine sa ma aplaud, sa-mi dau 10 si sa-mi spun precum tigancile “bravo fa, ai vazut ca se poate?”

Cu gatitul am avut azi o chestie de-asta inspirationala, tu fatah. Se facea ca trebuia neaparat sa fac ceva de mancare, ca nu cumva in perfectiunea mea perfecta, sa mor de foame. Si in timp ce daramam cratiti, oale, tigai, si scoteam la iveala din frigider, o leguma, un crac de pui (multumesc mult celui datorita (sau din cauza) caruia am vazut Samsara (o bucata…), acum cand vad craci de pui nu pot sa ma stapanesc sa nu vizualizez mii de pui mici si galbeni, injectati, chinuiti si taiati cu bestialitate intru sfantul consumerism – da-mi trece repede, ca foamea e mai interesanta ca valul), mi-am facut o chestie din asta in interior (circumspectie, introspectie, dracu sa le ia) si-am constatat ca-s perfecta. Sa va explic, pentru ca sigur voi nu sunteti inzestrati cu har divin si nu stiti. Cand eram eu mica-mica, si mama nu gatea prea des, pentru ca eu nu eram asa de interesanta incat sa provoc actiunea, imi doream din tot sufletul sa ma fac mare-mare, si sa pot sa ma agit in bucatarie ca un iepure pe lsd. Sa fac, sa dreg, sa gatesc, sa-mi dau cu oalele in cap mai ceva ca Jamie Oliver. Cele mai erotice vise ale mele la varsta aia, erau constituite din mine (oh! tu, Sfinte egocentrism) in fata unui blat de bucatarie imeeens plin de faina, coca si un facalet, framantand paini si cozonaci stil fata mosului din povestea semi-omonima. Bineinteles, in vis eram superba si aveam un praf de faina pe nas. Celalalt vis erotic al meu era tot cu mine, bucatareasa de la castel responsabila de lungi ospete imparatesti.

Ei si-acum cand ma impinge foamea sa gatesc, iar cheful meu se indreapta catre “as citi, as sta, as scrie tampenii, as, as, as, as orice, dar n-as gati” ma teleportez ca Neo in Matrix, inapoi in copilaria in care tanjeam sa fiu bucatareasa castelului, aia grasa, si imi spun “hai fato, acum ai bucataria, fa-ti de cap”.

Acum, de exemplu, se pare ca “as scrie-ul” a invins, dar nu e asa. M-am intrerupt din gatit doar cat sa va impartasesc revelatia. Si sa ma intreb, oare duduile astea jignite de trimisul la cratita, nu isi mai aduc aminte cum in copilarie am fi ucis un pui de rata ca sa ne demonstram talentul incipient in ale bucataritului?

Si de ce hell, crede toata lumea ca daca esti buna la gatit si activitati caZnice, asta nu se poate imbina cu succes cu cititul de Nietzsche dupa camara?

Eu pot, eu sunt magician. Pam Pam.

Deci pentru cine bat, de fapt clopotele alea?

clopote-clopotul

Timpul se transforma in guma de mestecat in cele trei zile in care ai de ingropat un om drag. Se intinde, se lateste, se face balon si explodeaza uneori in lacrimi, in furie, in neputinta, in frustrare. Te uiti ca boul pe masa din fata ta, te uiti la corpul rece si te intrebi: ce-i asta? Care e sensul? De ce sa il am si apoi sa il pierd? Unde se duce? Se plimba oare prin camera, chiar acum, studiind reactiile oamenilor veniti sa-si ia ramas bun?

Si te doare. Dar nu e o durere definibila. E o durere surda, proasta, care te umple de adrenalina, pentru ca propriul tau organism realizeaza ca e prea mult pentru bietul tau creier. Si alergi  de colo-colo…”ai cumparat batiste? dar farfurii? prosoape? la cat vine popa sa citeasca stalpii ? a , la 6? in zona noastra e altfel”….In fiecare zona e altfel, in fiecare suflet e altfel. La fiecare inmormantare de pe aici se aduna un card de babe cu maini noduroase, ale caror picioare fac radacini langa mort, “la priveghi”.

Fiecare ruptura e altfel. Si toate sunt la fel. Ai o singura certitudine in viata. Ca vei muri. Si o singura temere. Ca vei muri. Si cine imi spune ca nu se teme de moarte…n-a simtit-o niciodata luandu-l tandru in brate. Paralizezi de frica. De frica incontrolabila de necunoscut, pentru ca, nu-i asa? “nimeni nu s-a intors de acolo sa ne spuna cum e”.

As putea scrie o carte: “Inmormantarile la romani: datini imbecile”.

Cu mai multe sequel-uri: “Vorbe de duh pe care nimeni nu ar trebui sa le auda la o inmormantare” ; “Inmormantarea cu fanfara: do’s and dont’s” (am fost si la o din-asta, da)….si as putea continua la nesfarsit cu variatiuni pe tema.

Si la fiecare inmormantare la care particip, de la mine din familie sau de aiurea, nu pot sa nu remarc. Egoismul. E amuzant, daca reusesti sa te detasezi…fiecare plange din egoism si de frica de propria moarte.

Nu va rasculati cu furci ca va explic de ce cred asta: ca daca e mort, nu mai simte, deci mortul e ok. Asa ca …ce ramane? Pai dorul. Al cui dor? Al nostru. Deci…vrem-nu vrem, singurii pe care ii plangem la inmormantari nu sunt mortii ci… noi insine, Propriile noatre dureri si frici. Aud de fiecare data “nu mai plange” la inmormantare.

Pe buneee? Serios, adica, eu nu-l mai vad pe omul ala toata viata mea, nu o sa mai am niciodata ocazia sa il mangai, sa il intreb, sa ii povestesc, sa il pup, sa il tin de mana, sa rad cu el, sa plang cu el si singura rezolutie de cacat oferita de babele de pe marginea santului e NU PLANGE? La inmormantare? Popor de oameni incuiati cu lacatul si aruncata cheia, pana si Fizz a zis-o corect: daca nu acum, atunci cand?

Si vine si mai naucitoare, explicatia: ii ingreunezi drumul. Care drum? Ca dricul trece pe strada. Cel mult primaria poate sa il ingreuneze (si aici, la noi in Romanica, poti avea chiar ocazia de nemaintalnit sa mai pierzi o data pierdutul daca soferul da intr-o groapa).

Mie imi trebuie niste inmormantari decente. La care fiecare sa planga, dar sa nu jeleasca, sa nu urle cat il doare, ca stim si noi cat doare. Imi doresc niste inmormantari la care sa nu se mai abuzeze de circ. E unul, Globus, nu trebuie sa avem de fiecare data cate unul ambulant.

Ma tampesc iremediabil cand vad/ aud atitudini ale compatriotilor mei. Imi vine sa ii dau cu capul de coltul sicriului si sa ii intreb, acum te simti mai bine? Esti TU in centrul atentiei. Esti ok?

Si culmea e ca niciodata nu sunt cei intr-adevar afectati de situatie protagonistii circului. NU. Mereu sunt unii care au treaba tangential cu mortul. NU o data am vazut vecine de peste drum jelind mai abitir decat copilul mortului.

Mi-amintesc cum povestea taica-miu ca la inmormantare la bunica (maica-sa deci) a venit o baba si a inceput sa urle si sa jelesca zicand ca ar vrea sa se duca cu ea (cu bunica-mea, da). Iar tata, desi rapus de durere, insa nu cretinizat, a sesizat umorul involuntar al situatiei si a comentat “pai daca incercam cred ca va putem face loc langa ea, in sicriu”.

Pana la urma nu reusesc niciodata sa imi dau seama: pentru cine bat, de fapt clopotele? As indrazni sa zic…pentru noi.

 

P.S.: Sa ma ierte domnul Hemingway ca i-am copiat cu nerusinare titlul. Chiar acum ma apuc de cartea dumnealui, ca sa ma ierte !

P.S.2: Scriind, m-am gandit la toti cei care au trecut, ca si mine, prin situatia asta. Si stiu ca e greu si ca e urat, si stiu si ca ei vor intelege, daca restul nu.