Cea mai frumoasă zi

Nu. Nu-s bipolară. Ieri supărată pe viață, azi veselă nevoie mare. Doar că azi a început Creative Fest, un festival foarte- foarte drăguț la care îmi doream să ajung ca să văd/ascult și Coma (pe care îi văd și la Padina, oricum) și mai ales OCS, trupa mea de glorii, trupa mea de dor. Pe lângă faptul că le știu cam toate piesele pe dinafară și îmi doream să fac “karaoke” în public, îmi doream foarte tare să fiu acolo cu cineva special, cu cineva la care mă gândesc mereu în ultima vreme când îi ascult.

Și exact asta s-a întâmplat. Am băut două beri și am ascultat toate melodiile mele preferate, le-am cântat, am dansat, le-am simțit și am fost fericită-fericită timp de o oră. Exact cu cine îmi doream să fiu. ❤️

Până mă va lega cineva într-o “cămașă de forță dantelată” “am nevoie de un săpun de lux și o sfoară! Săpunul să îl dau jegoşilor de pomană iar sfoara să o dau în țară că am luat-o razna cu toții dar voi ca tonții nu observați! La sanatoriu cu balcon, vă rog!”

“Și fă-ne iar să vedem/ Fă-ne iar să cădem/Căci poate azi/Lucrurile nu-s ceea ce par.”

Țară mică, oameni cretini

În această minunată seară de vară în timp ce eu îmi plimbam cățelul, în lesă, după ce i-am strâns rahatul și am avut grijă să nu facă pipi pe roțile mașinilor oamenilor, un imbecil, ăstaaaaa domn, își plimba javra, pardon, cățelul, fără lesă. Nu cunosc rasa câinelui și nici nu îmi pasă dacă e periculos, nepericulos, pittbull, câinele lui Dumnezeu sau ce o fi fost. Cert e că l-am rugat frumos pe cretin să-și țină câinele, foarte interesat de al meu, în lesă sau de zgardă măcar cât trec. Am martori, chiar l-am rugat frumos. Dobitocul mi-a răspuns “nu vreau. Vreau să-l țin liber” moment în care javra lui se înfige în Pix. Să îl muște. N-am halucinații. Am, din nou, martori. Atunci am țipat la el să-l țină. Iar cretinul, nu veți ghici ce a făcut așa că vă povestesc eu: i-a tras o lesă plină de ură pe spinare bietului lui câine apoi s-a întors la mine și m-a întrebat “acum ești fericită?” Faza e așa: dacă eu sau prietenul meu îl amenințam, înjuram sau îl călcam în picioare așa cum îmi doream în momentele alea, poliția care veghea și dădea amenzi la 5 metri de noi probabil că ne-ar fi chemat la un pahar de declarații la secție. Așa că am mers ca niște buni cetățeni la domnii polițiști și le-am povestit ce s-a întâmplat. Iar ei au întrebat: e rasă periculoasă de ziceți că trebuia să fie în lesă (legea zice că TOȚI trebuie să fie în lesă dar cap de cretă nu știe să vorbește românește deci legea cu atât mai puțin). Am zis că nu știu ce rasă era. Ți-a mușcat câinele sau pe tine? Nu, că ne-am apărat. Dacă ne mușca era mai ok? În fine. Dupa ce ne-a tratat cu maxim sictir, dl. Polițist a zis să așteptăm să vină alți polițiști să dăm declarație. Între timp cretinul cu câinele plecase deci dădeam declarație despre nimeni (the faceless man, gen) întrucât poliția nu l-a oprit să îl legitimeze. Așa că am plecat. Partea foarte tristă e că nici muie nu am putut să-i urez domnului Polițist pentru că ar fi fost ultraj sau ceva. Deci, cine mai vrea să știe de ce abia aștept să mă car din țara asta de căcat?

6 luni

Azi e Sfântul Ilie, care dacă ne-am scoate capetele din fund şi nu ne-am mai criza atâta pe religie, am realiza că e un nene cu o poveste foarte mişto (dacă apărea in GoT puțin stilizat ni s-ar fi părut belea). Se spune în popor că treaba Sfantului Ilie în cer este de a călători într-un car de foc  în căutarea diavolilor şi de a-i trosni cu biciul. În ziua de 20 iulie, diavolii coboară pe pământ şi se ascund în diverse locuri. Sfântul îi caută şi încearcă să îi găsească cu ajutorul ploilor, a tunetelor şi a fulgerelor.

La mulţi ani, tati! Sper că ai avut succes azi :))

Tot azi e şi ziua pokemonului. Pixie împlineşte 6 luni.  Nu mi-am închipuit niciodată că voi avea un căţel. Mă vedeam a fi a very cat-person. Aparent şi Pix se simte destul de pisică aşa că suntem ok.

IMG_1482IMG_0985

Prin ianuarie, când am vizitat-o pe Manu la Timişoara, era acolo şi Neo, un Jack Russell foarte educat şi inteligent. Moa, ce simplu e să ai câine, mi-am spus eu. După ce am petrecut un weekend cu el am simţit că aş putea trăi zilnic în casă cu o chestie veşnic ţopăitoare şi veşnic dornică de joacă.  Apoi l-am avut în vizită timp de o săptămână pe leneşul şi frumosul Bulldog Francez Vaca. Şi deşi Vaca era liniştit şi cuminte (ceea ce e super bine şi comod) iar Neo un zvăpăiat şi jumătate (ceea ce e foarte plăcut şi amuzant dar îţi ocupa MULT TIMP)  cumva am simţit că îmi trebuie un daemon exact ca mine (pentru ăia care nu ştiu ce e ăla daemon iete explicatia aici). Aşa că în viaţa mea a apărut Pix “căţelul capsator / imediat adormitor”.  Care când nu doarme (ceea ce, dacă nu dorm și eu, se întâmplă rar şi iepureşte) e absolut obsedat de mine şi de joacă și mă urmărește ca un mic stalker.

IMG_0849

Acum avem dimineţile noastre în care ne pupăm şi ne întindem amândoi cât suntem de lungi, plimbările noastre în care descoperim locuri şi mirosuri noi (el, eu descopăr doar cât de repede obosesc de la țigări) și momentele noastre în care ne smotocim și mușcăm ca scăpații de la 9.

IMG_0931IMG_1003IMG_5658

E primul meu cățel și la început a fost destul de greu pentru noi doi. Eu nu acceptam în ruptul capului ideea că trebuie să stea și singur. Apoi nu înțelegeam că eu trebuie să îl domin pe el și nu el pe mine. Greu cu psihologia canină vs. aia umană. Noroc de Marius care mai avusese câine, noroc de prieteni buni în jur, care au făcut pe bona când eu nu suportam să-l las singur, noroc de Lăcrămioara care m-a învățat să îl educ și să am o relație echilibrată cu el (și cu mine, că da, câinii te ajută mult să te cunoști), noroc de Nicola super-veterinarul care nu mi-a zis niciodată că-s nebună ori de câte ori am dat fuga la ea că mi se părea ceva în neregulă cu Pix și a avut răbdare să-mi explice absolut tot ce am avut nevoie să știu ca să mă pot descurca.

Pixie mi-a schimbat viața în multe feluri și mă face foarte fericită când îl văd că face fața de psycho “mingea e A MEA”. Nu  înțeleg de unde are atâta energie încât după 5 plimbări are chef de joacă și de alergat cum nu înțeleg nici de ce Duracell a folosit un iepure la reclama și nici cum se face că e ATÂT de deștept.

Nu e niciodată mofturos sau isteric. El vrea doar să se  joace non-stop , să țopăie cât poate el de sus (cred că Milla l-a născut când era tot mai sus a lui Moga la TV) și să se cuibărească lângă mine noaptea cât poate el de lipit. Ca un tatuaj. Iar dacă am treabă stă cuminte pe pernuța lui și doarme.

Când piticul de pe creier m-a făcut să închid taraba și să nu mai vreau să vorbesc cu nimeni, Pix a fost acolo. Evident, nu ca să înțeleagă că fraiera aia care îi dă de mâncare are nevoie de liniște ci ca să o bâzâie la cap să se joace. Which it helped. Since I am still here. Și ca să mă păzească noaptea sau când sunt furtuni (deși tremură tot, de frică, el mă păzește. Not funny AT ALL :))) ).

Îmi doresc să trăiască mulți ani sănătos, fericit și jucăuș și jur că nu îi voi face niciodată tort și nu îl voi umaniza și nu voi uita că e CÂINE. :))

IMG_1101
P.S. Oana Titică de la Chicineta  m-a “convins” printr-un articol despre Lola a ei că nu e deloc greu să ai câine. Nu e. Cu condiția să (și aici o citez pe Oana) ” Te caci pe tine de fericire de câte ori se uită la tine”.

P.S.2 Cesar Millan (tot de la Oana am aflat) FACE MINUNI dacă habar n-ai ce să faci cu câinele după ce îl iei și constați că e viu și nu de pluș cum părea inițial.

Is that all there is?

 https://youtu.be/LCRZZC-DH7M

Aș fi vrut să am o postare veselă astăzi dar iar am primit vești care m-au pus pe gânduri. 

Nu înțeleg acest joc numit viață. Cum poți fi în competiție cu tine însuți sau cu alții, cum reușești să-ți turezi motoarele astfel încât să scoți ce e mai bun în tine dacă în mod constant ți se schimbă cărțile. 

Cunosc o fată care a trăit într-un mediu sărac, nu a beneficiat de cea mai bună educație dar a reușit să se autoeduce, nu a avut niciodată cele mai bune condiții de trai și nici cele mai bune șanse de reușită și nici nu a fost vreodată frumoasă. Colac peste pupăză, mai și suferă de o tulburare mentală care o face să sufere și de depresie și îi provoacă uneori tendințe suicidare. Pentru ea moartea nu ar fi decât o alinare.

La capătul opus cunosc un băiat care provine dintr-o familie excelentă, a avut parte de cea mai bună educație, a fost mereu un băiat model, simțit, de viață, educat, atrăgător, frumos. A luat ceea ce i s-a oferit și a scos tot ceea ce era mai bun din aceste lucruri. E fericit, împlinit, dornic de aventură și plin de viață. Și află că suferă de o boală incurabilă. Pentru el moartea ar fi tragică, oribilă, de neacceptat. 

Știind cât de imprevizibilă e viața, cum te poți trezi dintr-o secundă într-alta de jos sus și viceversa, oamenii de pe pământ TOT se omoară între ei și refuză să se iubească. 

Nici măcar nu am o concluzie. Nu înțeleg și gata. 

Noapte bună.

Dacă n-aș fuma

59821_1561268562259_1462249_n

Sigur m-aș apuca acum. Citeam zilele trecute în Orbitor că fiecare om are în el cadavrele oamenilor care a fost. Și cred că nimic nu poate sintetiza mai bine de atât ceea ce simt acum. Am aflat că a murit un om. Nu mai vorbisem cu el de fix 10 ani. Nu mai știam de el decât că e bine, că e puțin trist, dar bine, sănătos, liniștit. Și aflu că a murit subit. I-a făcut inima poc și gata.

Problema nu e că avem în noi foștii noi ci că acei foști nu-s chiar morți. Pentru că aceea care eram atunci când l-am cunoscut s-a revoltat, s-a chircit de durere și s-a trezit să-mi povestească, să-mi aducă aminte de acest om, vânător. Om vânător care avea grijă de cele mai frumoase păduri din lunca Dunării. Împreună cu cățelul Nero, această altă fantomă care a venit să mă salute. Când l-am cunoscut eu pe omul ăsta bun, care ar fi fost frumos să mai trăiască, el m-a dus cu căruța la Dunăre, împreună cu copiii lui, a avut grijă să nu mă înec, a făcut pe malul râului un grătar și m-a chemat să-mi dea să mănânc porumb copt și pastramă de oaie cu mămăligă, mi-a dat să beau vin bun, roșu, de țară, m-a învățat că nu trebuie să îmi fie frică de șerpi și de insecte și că pot să merg desculță prin pădurea de lângă apă. Mi-a spus povești despre Dunăre, așa cum nu mi-a spus nimeni și m-a fermecat ca un tată bun ce era. Ca un om bun și glumeț. Unde se duc oamenii când se duc? Sper că în locuri mai frumoase. Sper că undeva unde o să ne întâlnim toți. Sper că nu așa se termină pentru că dacă asta e tot ce e, ar fi foarte trist.

Să fii bine oriunde ești, om bun!

Amprente urbane

Când eram mică, am învățat de la bunica mea că cel mai frumos lucru din lume e o carte cu poezii. Și să o asculți pe Edith Piaf la radio dimineața. Evident, uram poezia și pe biata Edith o botezasem Pilaf. Anii au trecut, eu am crescut, bunica a plecat spre zări mai frumoase, iar mie mi-au rămas doar Edith și poezia. Doar că, ce ne facem fetelor, poezia, în trecut, era aproape toată scrisă de bărbați. Acum, majoritatea, au trecut și ei la cele veșnice, iar eu sunt o tânără de vârstă nemenționabilă – important e că sufletul îmi e foarte tânăr. Și e chinuit de valurile tinereții. Furie acum, bucurie peste o oră. Pasiune de dimineață, amărăciune mai spre seară, iubire noaptea. În tot acest carusel de emoții, cât se poate de actuale, vraja mării lui Eminescu pur și simplu nu mai ține.

amprente-urbane-ionela-violeta-anciu

Continuarea aici

Mamifer

mamifer_1_fullsizeAnimal vertebrat care naște puii vii și îi hrănește cu lapte. Evident, lapte dulce și inimă roșie.

Am cunoscut-o pe Ana Barton într-o perioadă a vieții mele. Aș vrea să pot caracteriza perioada însă nu pot, pentru că m-am învățat să apreciez viața exact așa cum e ea. Nu bună sau rea ci trăibilă sau nu. La câte nenorociri reale sunt pe lume, copii părăsiți, oameni care mor de foame, ar fi obscen să zic vreodată că viața mea nu a fost întotdeauna trăibilă. Deci, era o perioadă. Ca întotdeauna, simteam  nevoia de a fi iubită și îmbrățișată. Vai, ce surpriză, nu asta vrem toți? Ba da. Doar că nu știm toți să cerem și mai ales nu ni se dă tuturor așa cum avem nevoie. Deși e din Târgoviște, de la prima conversatie mi s-a părut că seamănă cu moldoveanca minunată care mi-a fost dirigintă în școala generală. Tot la fel ca și diriga, Ana a oscilat mereu între a mă bate și a mă pupa. De îmbrățișat însă, a făcut-o mereu așa cum am avut eu nevoie. Cu drag, cu suflet, cu toată dăruirea de care doar o mamă e capabilă. Uneori m-a îmbrățișat doar din cuvinte și a fost de-ajuns.

Și apoi femeia asta care mi-e ba mamă, ba prietenă, ba soră, a scos din cuptorul minții ei o carte de o frumusețe incredibilă. Și spre deosebire de ce mi-a mărturisit ea – poate nu doar mie – că speră ca și conținutul să fie la fel de frumos cum e exteriorul acestei cărți, eu am ajuns nici să nu mai văd ce țin în mâini. Și scrisă pe șervețele, cartea asta mi-ar fi făcut picioarele spaghete.Deși recunosc, ambalajul e minunat acordat cu conținutul.

Esențele copilăriei, jocului, iubirii curate pe toate treptele vieții. Am citit-o ca și cum ar fi trebuit să o învăț pentru că ascunde în ea sfaturi, povețe, mângâieri și dojeni pe care numai o mamă le poate fabrica, în suflet.

Preferata mea, povestea cu portocalele e cea mai frumoasă poveste despre limitele fiecărui om și despre faptul că indiferent cum știm să ne bucurăm, să ne manifestăm aprecierea, respectul, mirarea, trebuie s-o facem în felul nostru, fără rușine. E bine să o facem.

Am dormit cu animalul ăsta mic de carte, în pat, la piept și am plâns citind-o pentru că îmi doream tare un copil-băiat cu care să mă iubesc și cu care să împart frumusețea ascunsă în cartea asta. Îmi doream tare să trăiesc pe viu fericirea de când eram eu mică, acum când sunt mare. Asta i-am și spus doamnei autoare când am sunat-o s-o felicit pentru minunea produsă și tipărită. Că acum aș mai vrea doar un tovarăș de joacă.

 

Cum devine cazul cu dorul

dor_marunt_24338600Azi a fost Ziua Internațională a Dorului. Trecem peste faptul că în fiecare zi e câte o „ziua internațională a insert word” că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Evident, transformându-ne încet-încet în niște roboței perfecți, ne trebuie câte o sărbătoare per zi altfel habar n-am avea să ne bucurăm. (Sunt curioasă când e Ziua Internațională a Mersului Melcilor pe Copac. Pe aia aș vrea să o țin și eu).

Asta cu dorul m-a ucis. Azi am citit de atâtea ori ce sentiment înălțător e dorul, ce ultra-mega-mișto e să-ți fie dor, ce super-nație suntem noi care avem (nu, nu autostrăzi, nu vă speriați !!!) cuvântul „dor”, de era să fac astigmatism și la ochiul la care n-am. Și mi-a mai și spus Nora azi că mai există cuvântul și în portugheză și în germană. Deci gata – myth busted!

Nu pot să nu mă întreb: oare sunt singura nebună care nu vede nimic frumos la sentimentul ăsta? E ok să-ți fie puțin dor, acolo, să fie. Măi frate, dar mie când mi-e dor, mă ia în valuri, îmi lipsește persoana sau obiectul de care îmi e dor de simt că mă sufoc, că aș face orice să mă bucur măcar puțin de acel lucru. Nu îmi e comod să îmi fie dor, nu mă încântă sentimentul, nu mă înalță la ceruri gândul că e „bine că am de ce / cine să-mi fie dor”. Mă sfâșie, atunci când îmi e. Mă seacă exact cum îl seacă setea pe un călător, în deșert. Și îl simt prea intim ca să-l lipesc de pereți virtuali sau reali și să-l asum. Dorurile mele sunt inalinabile și inalienabile.  Nu-s Eminescu să-mi aline pădurea toate dorurile, înafară de cel de pădure.

Cum să mă simt bine când îmi lipsește ceva? Când pun seara capul pe pernă și perna de lângă mine e goală? Când pășesc apăsat către birou dimineața și închid ochii o fracțiune de secundă, îmi vine în cap un peisaj dintr-un orășel la întâmplare din Croația și mi se strânge inima de dor și ciudă că nu mă pot teleporta acolo și nu doar acolo ci și cu oamenii cu care am fost, și în anul în care am fost, și chiar și în fosta eu. Nu pot și chiar nu vreau să fac o sărbătoare din asta. Să mă bucur că îmi e dor să mă trezesc din somn, mică, în așternuturile albe ale mătuși-mii? Care nu mai e. Deci îmi e dor și de ea. De-o vacanță în Vamă cu sor-mea și prietena mea? Dar nu vacanță de-oricare ci fix din aia de care am avut! Serile de vară când familia noastră, care era mai multă pe vremea aceea, se aduna toată la masă, în curte? Prietenele mele pe care le-am văzut săptămâna trecută. Părinți. Mi-e un continuu dor și sufăr că nu am timp aproape niciodată să regăsesc sau să reinventez sau să creez momente fericite din viața mea. Mă scuzaț, nu știu alții cum sunt dar eu nu înțeleg bucuria asta.

Și mă întreb când o fi ziua internațională a timpului pierdut ca s-o sărbătoresc pe-aia. Poate primim toți puțin din el ca să nu ne mai fie da, cuvântul ăsta pe care l-am repetat și eu obsesiv până acum.

Ceva de toamna

10388083_1542030906012291_2678132056961674229_nA venit și din punctul meu de vedere, în sfârșit, toamna. Nu știu vouă dar mie îmi plac mult perele (mai ales cele culese de mine), merele, gutuile, panerele (da, Demonstene, is you who am I talking about !), îmi plac strugurii și „culesurile”. De vii, de porumb, de de-toate. Îmi place să fac supă-cremă de dovleac și cel mai frumos e atunci când am musafiri dornici să o mânânce.

În fiecare an, după ce șturlubateca vară pleacă, vine în vizită mătușa severă care verifică dacă am unghiile tăiate scurt, părul strâns ordonat, dacă am mâncat „cu vitamine”, dacă am haine adecvate. Toamnele de când eram eu mică erau cu primele focuri în sobă, cu primul dârdâit serios, cu tata care îmi făcea felinar din dovleac. Noi nu aveam dovleac „pe rotund” ca americanii ci „pe lung”, ca noi. Întotdeauna felinarele mele mă priveau cu fețe lungi, și miroseau a esență de toamnă. img_7095

Săptămâna asta mi-am făcut toate poftele specifice anotimpului: am cules perele în compania unui motănel frumos, am făcut supă cremă de dovleac, am avut Tea Party în bucătărie, cumpărături în piața plină de arome și culori, bunii mei prieteni au venit în vizită, în România, sâmbătă fost o ieșire cu fetele de la Clubul Scriitoarelor, unde am avut parte de cele mai frumoase reacții pe text, din viața mea (mulțumesc, fetelor!) și duminică după-amiază o plimbare prin minunatul Herăstrău – ediția toamna 2014, alături de o altă bună prietenă.

Dar mai aveam niște ofuri.   img_7103

De câțiva ani (cam mulți) la mine acasă nu se mai face zacuscă. Și Doamne, cât iubesc eu zacusca. Evident, nu pe cea de supermarket… Tata nu mi-a mai făcut felinare din dovleci, la cumpărături de rechizite și haine n-am mai fost, din cauză de no more school..

Norocul meu din această duminică s-a numit Garage Sale pentru Andreea Avrigeanu ținut la Lokal, pe str. Mihai Eminescu. De ce noroc? Păi simplu. Am fost și am văzut cea mai mare concentrație de oameni frumoși (interior-exterior) pe mp, din ultima vreme, am găsit cea mai bună zacuscă pe care am mâncat-o vreodată (avea și iubire, pe lângă vinete!),  mi-am îndeplinit în sfârșit dorința de a-mi pune o dorință marca Malvenski Charms (mulțumesc, Elena!) și am întâlnit un Soare de om care mi-a înseninat duminica. Pe cerul meu personal, înainte să plec de-acasă, tocmai se scuturaseră niște nori. Eram chiar supărată, însă Lola m-a pupat pe nas, Veronika m-a îmbrățișat strâns și hop!
norii s-au mai împufoșat.:)img_7226

După ce am stat foarte cuminte (mi-am promis de acasă că nu voi cheltui decât o anumită sumă de bani și aceea NU pe haine), „nenorocirea” a făcut să văd un pulover în dungi la „fata cu fustă verde”. Era așa de frumos că… ce să mai, eram supărată, meritam. Apoi am văzut în mâinile unei fete o ie de dantelă, ceva „supeeerb- supeeerb”, vorba lui Toma Caragiu. Și mi-am spus în gând că bine c-o ia altcineva, altfel o luam eu. Ghinion?Fata care o studia a pus-o la loc pe umeraș. Mda. Tot la mine a ajuns. Și dacă eram în zonă, am luat și niște jeanși. M-am gândit că dacă tot am încălcat ce promisesem, măcar să mă simt bine? .

Bilanțul victimelor arată așa: borcan de zacuscă delicioasă – a fost, mulțumesc. Din păcate, a durat fix 15 minute să dispară?. Dorința de la brățară, îndeplinită. Haine cool? – Checked! Oameni buni adunați într-un loc minunat pentru a face o treabă bună pentru o frumusețe de copil + sentimentul că lumea nu e totuși un loc oribil ci e locul pe care noi îl putem face să arate așa cum ne dorim – done!

Pe seară am văzut că s-au strâns cam 13,000 de lei și orice fel de remușcare că IAR mi-am luat haine a dispărut ca prin minune.

Felicitări Elena – fata cu fustă verde – pentru inițiativă și organizare! Felicitări Veronica pentru Soarele pe care îl răspândești în jur! Și mulțumesc mult Lola, pentru pupici. Te aștept în vizită cu biscuiți pentru căței!

img_7228

Femei urâte

Dilema existențială de ieri: de câți oameni e nevoie pentru ca o femeie să se vadă atât de frumoasă pe cât și e? De unul singur: terapeutul.
Am întâlnit femei urâte ca un coșmar care aveau senzația că sunt superbe și se purtau ca atare. Evident, ca în mai toate articolele motivaționale, lumea întreagă (sau o mare parte din ea) le urma în crezul că sunt frumoase. Bravo lor, nimic rău în asta. Chiar e cazul ca oamenii să înceapă să mai aprecieze și altceva înafară de un ambalaj frumos, pentru care, de cele mai multe ori, posesoarea nu are nici un merit. Că se pot lucra multe la sala și prin dietă, dar vă jur, nu am depistat înca acel aparat care îți lucrează gropițele, strălucirea ochilor, blândețea surâsului. Țâțe și buci, mulțumim, avem toate și cu nițică îndemânare, toate le putem face să arate acceptabil spre bine.
Am văzut însă femei frumoase de la mama natură. Dar nu frumoase normal. Frumoase Dumnezeiește, frumoase de îți vine să le muști ca pe mere, frumoase de uiți că ai acasă soție, copii sau harem. Sunt ca ielele de frumoase, unele. Și culmea, nu doar pe exterior. Sunt, ale naibii, frumoase pe toate părțile și din toate direcțiile. Și totuși, când le –o spui, strâmbă din nas. Dar vor să o audă. O spun ele cu gura lor, pentru ca au auzit-o până la refuz și o cred. Și atunci începe cearta. Atunci încep oamenii să se răscoale. Că femeia frumoasă are voie orice, mai puțin să se prețuiască în gura mare. Dacă totuși greșește și o face, atunci e o “insert offensive word” lipsită de modestie și de cei șapte ani de acasă.
Dar ce ar fi ca femeile acelea frumoase care vor să audă non-stop că sunt frumoase, totuși să nu creadă ele însele asta? Ce-ar fi ca ele să aibă nevoie să audă că sunt frumoase ca să nu uite? Pentru că da, femeile frumoase sunt norocoase că sunt așa dar sunt și nefericitele posesoare ale destinelor zbuciumate. Eu n-am văzut decât câteva urâte care să fi făcut istorie. Majoritatea osânditelor, chinuitelor, obiditelor, au fost frumoase.
Și atunci mă întreb, nu cumva aceste adorate narcisiste au nevoie să știe sigur că sunt superbe tocmai pentru că în interiorul lor e veșnic un câmp de luptă? Nu cumva în zbuciumul lor necontenit de a demonstra că sunt și altceva decât un chip angelic pe un cap plin de paie, uită că de fapt sunt frumoase și ar putea avea totul mai ușor dacă s-ar mulțumi să se bazeze pe ce le-a dat natura cadou?
Cunosc multe femei frumoase, dulci, sofisticate care sunt așa și pe interior și despre care eu cred că merită să audă că sunt și frumoase și deștepte și talentate (dacă sunt!!) zilnic.
Sunt foarte rare femeile care să poată menține pe termen lung un echilibru satisfăcător între un interior urât și un exterior frumos.

download