The Reading Effect

Poate conține urme de Pix
Corason Explodado I observ Life sweet life Locuri Me gusta Muzici Povesti

Padina Fest

Mă străduiesc de vineri noapte să scriu ceva despre Padina Fest, acest “cel mai bine organizat festival” la care am fost eu. Chestie greșită din principiu pentru că în vâltoarea aia de emoții nu mai știam exact nici unde mi-e nasul.

Drumul a fost Fun, găsiți la Denisa și detalii.

Am apucat să scriu nişte chestii în telefon:

“La ora la care scriu eu, concertele festivalului s-au încheiat pe ziua de azi. Dar de la un cort din apropiere se aude Nebun de Alb. Live la chitară. Și mai din spate se aude Copiliță fără minte.” Și am adormit.

În prima zi, pentru mine, fost întâi E.m.i.l. Am ascultat, am cântat împreună cu ei și mi-au năvălit în suflet toate “baieramele” la care am fost, toate dățile când ascultam Copacii Înfloriți (deși asta n-a fost) cu Roxănuș la ea în bucătărie, toate nopțile în care dansam până nu mai puteam în Fire, Club A, Iron City, cu Blonda sau Elena și toate celelalte cluburi pe care le mai băteam când eram eu mai mică.

Apoi Coma care ne-a cântat inclusiv Nu vreau iubito casă. Și refrenul de la Pisica ( da, melodia celor de la e.m.i.l. 🙂 very cool boyz). Despre Coma aș putea să scriu o carte în momentul ăsta. Fiecare vers, fiecare acord, fiecare sunet pe care îl emite trupa asta, mă înnebunește și mă face să îmi explodeze sufletul. Simt că orice durere e mai ușoară cu vocile și sunetele lor pe fundal. Ah și versurile. Poeme de dragoste care te fac să vrei să faci. Sau să iubești, sau să cauți în tine omul care ți-a mai rămas după viață.  La sfârșit, când a fost “Cântă-mi povestea”, acoustic, normal, să ajungă direct la creier, simțeam cum mi se scurge sufletul pe iarbă. Of! Abia așteept lansarea din toamnă.

Scurtă pauză publicitară pentru cel mai tare Club Montan ever, pe numele lui Carpamont, pe membrii căruia i-am cunoscut între Coma și Robin & The Backstabbers. S-a întâmplat că voiam să fac o poză logoului Padina și hop la el. Și niște băieți m-au rugat să le fac o poză. Am zis nu știu ce de cățarat a doua zi și spoof! minunea s-a întâmplat. Aia voiau și ei. De departe asta a fost the highlight of the festival. Vedeți voi mai încolo de ce.

Mai departe în noapte au fost Robin and the Backstabbers care au cântat (și) Cristina de a răsunat platoul de numele meu și al orașului meu. Și chiar mi-am dorit mult să aud asta live!

Și la sfârşit Vița de Vie. Care a fost “Vie așa cum mă tot simt eu de când am ajuns aici, departe de casă, în frig de-ți clănțăne dinții dacă nu dansezi.”, după cum scriam chiar eu în aceeași noapte.

Cum muntele e doar “și din bolovani cu apă s-au format către apus / munții tăi de încrețire orientați cu vârfu-n sus” fără foc și cântece însoțite de chitară, noaptea s-a terminat dimineața. Căci până pe la 5 am stat la foc și am cântat împreună cu noii noștri prieteni.

Sâmbătă a fost cu mahmureală, cafea cu inimioare și căței desenate în ea și atacuri de claustrofobie în Peștera Ialomiței care e absolut superbă dar m-a speriat groaznic atunci când s-a micșorat brusc. Norocul meu că eram cu Denisa și cum ea mă cunoaște ca pe sine, a reușit să mă facă să fiu bine și să mă bucur de vizită.

Tot sâmbătă, sărbătorita noastră, Alexandra a primit în loc de tort o gogoașă maare pe care ar fi putut scrie “La mulți ani!”, dacă nu îmi dădea doamna care le vindea un sos prea lichid. A fost bine oricum,  am avut în jurul a ce cânta :))

Apoi seara ne-au făcut să dansăm Paparudele Șuie fără de care nu poți spune că e Padina.

Nu. N-am dormit nici sâmbătă. Pentru că a fost din nou foc, din nou cântece, din nou inimi care dansau. Și din nou Carpamont. În a doua seară deja mă simțeam parte din grup.

Dar și mai parte din grup m-am simțit duminică la cățărat. <3 Nimic nu se compară cu senzația pe care o ai când îți lipești degetele de stâncă și simți că fac parte din ea. Când în loc de frică simți că ești acasă. Când mintea ta ȘTIE că nu poți fizic să faci anumite mișcări și totuși îți învingi creierul care știe greșit și îl înveți altă ordine a ceea ce se poate. Nu se compară nimic cu senzația pe care o ai când impulsul electric ce te ține în viață țopăie dintr-o emisferă în cealaltă și descătușează adrenalina și endorfinele și toate celelalte lucruri colorate din capetele noastre.

Am suferit groznic fără Pix dar duminică la stâncă a fost și draga de Ollie cu mama ei și m-am simțit puțin mai bine. Data viitoare clar vine și năstrușnicia de cățel cu mine.

Totul s-a terminat absolut apoteotic, în gară, unde eu și Denisa, spre oripilarea profundă a participanților la drum, am dansat și am cântat Pisica :))  Nu voi uita nicicând acele priviri îngrozite ale celorlalți pasageri. Ghinion.

Să nu uităm de savanta discuție:

“-Alea-s capre sau câini?

-Te referi la vacile alea de pe deal?”

Pe anul viitor, Padina. Ai fost așa de bună anul ăsta că neapărat voi veni și la anul!

“Nu e nevoie să te apuci să scrii ca să bați câmpii și să nu îți mai revii” :))))