Natura tarilor

Oamenii dintr-o tara iti pot spune multe despre acea tara insa doar experientele personale te pot ajuta sa ai cu adevarat o parere. Vorbeam cu o prietena de-ale mele despre ce diferente sunt intre natura de aici, din Anglia, si cea de acasa. In primul rand aici unde locuiesc eu acum, foarte aproape de Londra, nu e chiar padure amazoniana din motive evidente (industrializare se numeste) si in al doilea rand, eu lucrez intr-un centru comercial deci am cam devenit animalut de mall (aka pitzipoanca). Avem insa un parc in apropiere unde merg uneori sa ma plimb si sa hranesc ratele (care sunt lebede dar la mine la tara daca macaneau erau rate). Parcul asta e un fel de Herastrau minus cocalari si instalatiile aferente, minus, desigur, restaurantele de pe Sos. Nordului. Adica practic chiar e un parc natural cu alei, pamant, pietre, iarba, copaci, lac si rate. Pare salbatic, chiar iti da senzatia ca ai evadat undeva intr-o padure, in anumite locuri.

E98C69E0-EC17-49F1-8FB3-08CE7C80D2D4

 

A09A3391-89B6-4627-80C9-379C6D0CC8EB

Imi aduc aminte cand m-am mutat in Anglia insa, acum un an, si aveam in cap si in suflet teama aia, paranoica deja, de caini. Si teama aia nu era neaparat numai din capul meu.
Cand pleci de acasa si pe drumul catre aeroport calci pe tot ceea ce iubesti, te simti ca un corp siroind de sange plutind in deriva undeva in Pacific. Asa ca iei un servetel umed si stergi tot. Sange, lacrimi, amintirile imbratisarilor mamei, tatalui si surorilor tale, lacrimile pe care le-ai plans pentru mortii tai, zambetele pe care le-ai inflorit pe buze pentru oamenii tai dragi, amintiri, ganduri, sentimente, planuri. Stergi tot pana ramai o coala alba, pregatita de noi povesti si aventuri iar servetelul umed il arunci in cel mai indepartat colt al cosului de gunoi care simti ca a devenit cosul pieptului tau. Numai fricile de cand esti mic nu prea poti sa le stergi. Afara, in lumea rea, crezi tu ca sunt rechini iar ei abia asteapta sa adulmece o urma de emotie sau de rana ca sa te manance. Dar despre paranoia si Teoria conspiratiei in alta seara. Pana la rechinii aia imaginari mie mi-era frica din aia patologica sa merg undeva daca stiam ca e posibil sa fie vreo haita de caini in drumul meu.
Am 6 ani si 9 luni si vreau sa ma duc la scoala. Pe strada mea s-a aciuat un caine pe care gospodinele din blocul vecin il hranesc cu sfintenie si desigur cu resturi de mancare. De cate ori un om trece pe strada, Lola, caci asa se numeste cainele desi e mascul, se repede maraind si incercand sa sfasie. Majoritatea scapa. Eu trebuie totusi sa ma duc la scoala. Ai mei rad de mine si imi spun la fel ca si vecinii, e doar un caine. Ies din scara, numar fiecare pas, ma apropii de scara vecina si mai multe lucruri incep sa se intample n acelasi timp: inima incepe sa imi bata foarte tare, fruntea, mainile si picioarele mi se racesc si simt cum o putere stranie imi umple corpul. Nu mai pot gandi limpede si chiar si mersul devine o actiune greoaie. Lola ma vede, inima mea poate ca mai bate sau poate ca nu, imi simt tamplele zvacnind si o vad pe vecina de la parter cum il ademeneste pe Lola inapoi in scara. Continui sa merg iar inima incepe sa bata din ce in ce mai rar pana ajunge la ritmul ei obisnuit apoi cantecul ei mai coboara o octava. Una singura dar suficient cat in mine sa se instaleze o stare de oboseala si moleseala care nu ma mai parasesc pana la sfarsitul orelor. Cand trebuie sa ma intorc acasa. Pe acelasi drum.

Am 29 de ani si e 6 dimineata, roua pe masini, ochii mei impaienjeniti de somn si starea de semiparalizie in care m-am aflat intotdeauna inainte de ora 9. Some of us are morning people, some if us like to shoot morning people. Primul lucru pe care il constat e ca ratonul ala gras a mancat painea pe care i-am lasat-o aseara. Merg spre masina cu o cafea in mana. Ma aflu intr-un parc de rulote, in Anglia, inconjurata de paduri. Mi-e frica dar imi e prea somn ca sa mai pot anticipa venirea vreunui animal. Ajung la masina, descui usa, ma asez la volan si pun paharul de cafea in suport. Dau drumul la caldura si aprind radioul si farurile. Campul din fata mea e viu. Iepurasi cat palma mea incep sa sara in toate directiile iar eu imi aprind o tigara si ma gandesc la ce simteam cand trebuia sa ma duc la scoala pe langa caine.