Eu și Oana Zăvoranu

Hai mă că mi-e milă de amărâta de Oana, să o las așa, să fie ea singura scrântită din Universul vostru. Când aveam 14 ani, la ziua mea a venit un prieten de-al sora-mii. Deci cu 13-ani minim, mai mare ca mine. Vârsta însă niciodată nu scuză tâmpenia. Mi-a adus omul într-o punguță de hârtie maro, de-aia de bomboane cu cacao, ce credeți? Hai că vă zic eu că voi nu ghiciți în veci. Un peruș. D-ăla galben cu verde. Eu care nu mai avusesem animale de casă niciodată (cu excepția unei șopârle pe care o chema Lily și pe care au evacuat-o ai mei după doar o zi de reședință, nu înainte de a mă cafti pe mine și a unei hamsterițe, Mimi, care idioata a ieșit din cutie când eram eu la școala și astfel am găsit-o pe mama vânătă la față, la ușă, spunându-mi că dacă nu scap de șobolan pot să dorm cu el, la ghenă) deci revin, eu în eternă lipsă de afecțiune și animale de companie am fost mega fericită de cadou. Vreo 5-6 ani eu și ai mei am învățat perușul ăla de toate: să mănânce ciorbă cu pâine, să stea în echilibru pe chelia lui tati când se plimba tati prin casă, să își spună numele Lily (ulterior am aflat că era băiat dar era tardiv), să se ducă singur la culcare în colivie când era ora de culcare. Pe mama o iubea cel mai mult, stătea pe pieptul ei ca o broșă și îi dădea semințe de mei regurgitate. Mă rog, era practic un cățel înaripat care trăia fericit și nu se jena de numele lui de fată sau alte inconveniente. Până într-o seară de vară fierbinte când, nemernica de soră-mea a vrut să mi ardă o telecomandă în cap și Lili s-a nimerit să zboare exact prin traiectoria telecomenzii. Adică a încasat el glonțul pentru mine. Jale mare și prăpăd. N-a murit dar i-a rupt ticăloasa o aripă. Am mers cu el la vet, am încercat tot ce se putea, a durat vreo 2 zile până a murit, și cred că am fost la toți veterinarii pe o rază de 3 cartiere ca era toată familia în doliu. În a cincea zi m-a anunțat soră-mea că a murit sărăcuțul. Am plâns de parcă îmi murise fratele mai mic. Era sâmbătă, toată lumea a plecat care-încotro, la piață, la mall, în fine, unde au plecat, iar eu am rămas acasă să fac curat (eterna mea sarcină, văd că mă urmărește și aici). M-am dus eu afară, întâi să îngrop creștinește perușul. Am săpat o gropiță lângă castan, am pus perușul înfășurat într-o batistă cu dantelă în sus-numita gropiță, am zis Tatăl Nostru de 3 ori (în gând ca mai aveam o oarecare teamă de penibil pe vremea aia, acum e ok, a dispărut cu desăvârșire) am acoperit gropița și m-am dus în casă. Mi-am aprins o țigară, mi-am făcut o cafea dar durerea nu-mi dădea pace. Așadar, am ieșit afară, am dezgropat cu grijă perușul, l-am pus într-o pungă de cadou și m-am întors în casă unde am atârnat punga de cuierul de la intrare. Durerea fiind astfel ostoită (dacă știam eu că puteam să-l împăieeez!!!) m-am apucat de șmotru. Cu simț de răspundere. Covoare, praf, geamuri, perdele, vase, faianțe, gresii, toaletă, tot. În câteva ore era casa bec. Mirosea a micșunele. Și vine sor-mea acasă. Și de la ușă mă întreabă, auzi mă, n-ai zis că vrei să faci curat? Și eu îi zic BA DA, iată casa, lună-bec. Ceva fin, ceva special, direct din reviste. Și ea, păi și dacă ai făcut curat, CE PUTE în halul ăsta?  Ăăăă…Perușul din punga de cadou agățată în cuier? Sor-mea nu e evlavioasă de fel dar îmi amintesc cu drag că s-a închinat de 3 ori ți m-a întrebat dacă vreau un pahar de apă sau ceva. 

Mă rog, sub presiunea familiei care dorea să mă interneze la balamuc l-am luat pe bietul Lily și l-am îngropat din nou lângă castan și de atunci acolo îi odihnesc osișoarele.

Pentru CĂ NU AM ȘTIUT că îl pot împăia!