Category: Recenzii

NeRecenzie

Era să spun că am terminat de citit o carte dar am citit, de fapt, un diagnostic. Ca să nu mai spun că mă și doare stomacul de la ea. El. Ce-o fi fost ce am citit. Aștept să se trezească cine a scris-o ca să ne înjurăm cu sete. Și mi-a și zis “las-o dacă îți face rău”. Dar am înțeles eu? N-am înțeles.

Nu știu ce e mai rău: să te regăsești în cartea cuiva sau să citești fără urmă de raportare la personaje. Deși asta probabil nu există. Cumva trebuie să te convingă scriitorul să îl iei de mână și să pornești în vizita prin hățișul gândurilor lui. Ce mă fascinează și m-a fascinat mereu la cărți e faptul că te scufunzi pe o parte în creierii și istoria cuiva și ieși la suprafață în creierii și istoria ta. 

Nu citesc literar. Nici nu mă interesează cum e scrisă o carte. Termin doar cărțile care mă ajută. Pe restul le dau cadou. 

Ăsteia i-aș da foc. Să ardă și să nu mai știe nimeni că există așa ceva pe lume. Că iadul e unul singur, e pe pământ și nici nu ocupă loc. E o sinapsă aiurită. Un miligram de substanță care se eliberează în circuit prea devreme sau prea târziu sau anapoda în orice caz. 

Mi s-a făcut dor de la cartea asta de Ionel Teodoreanu și în același timp de bunica, de mine, de verile de la curte, de liniștea de după ploaie. De liniștea de dinainte să explodeze viața în noi ca furtuna pe mare: neprevăzut, devastator și de neoprit. 

O să găsim un port cândva. Acum ne rămâne doar să navigăm împreună. Noi și ceilalți care sunt ca noi.  

Rătăcindu-te te poți regăsi. 

Cartea cu muntele

Există în copilăria fiecărui om căruia îi place să citească, măcar o carte (sau mai multe) de care n-a auzit decât persoana în cauză dar care e reprezentativă pentru vârsta naivă și dulce în care nu aveam facturi, griji și deadline-uri. Pentru unii e Aventurile lui Habarnam, pentru unii e Cireșarii, pentru alții e Recreația Mare. Pentru mine e “Cineva urca un munte” De A. V. Tăușan.

Pe lângă faptul că mi-a fost recomandată de glumețul și simpaticul de tati (da, domne, la 8 ani eu primeam recomandări de cărți, eram cultă), m-a atras și pentru că avea coperta ciudată. Și când spun ciudată vreau să spun că în loc de excursioniști cu bețe (ăia din mai toate cărțile comuniste cu munți) asta avea pe copertă animale.

Pentru că, quelle horreur, personajele principale nu sunt oameni.( Nu mă omoram după așa ceva) Povestea începe într-o dimineață de vară cu greierele Ieronim, nervos pe furnici şi pe melcul Petrică. Vina lor era că-i deranjau somnul cu activitatea lor, mai precis, căratul de grăunţe (furnicile) şi vânzarea de limonadă dintr-o tonetă cu umbrelă (melcul). De asemenea Petrică era mândrul tată a doi melcișori: Melinte și Chiril. Absolut nimic ciudat până aici. Apar însă frații Grigore 1, Grigore 2 și Grigore 3, iepuri, ca să fiu sinceră, care se opresc să bea o limonadă la toneta lui Petrică și îi destăinuie acestuia planul lor de a escalada muntele care se afla după pădure. Petrică încântat își exprimă dorința de a se alătura grupului împreună cu cei doi copii de altfel foarte extaziați de perspectivă. Pe drum li se alătură un arici pe nume Socrate și un cățel pe nume Yvo. Și de aici începe un lung șir de aventuri prin pădure, care nu au nici un farmec repovestite însă sunt amuzante rău când citești originalul.

Într-un univers paralel, în aceeași carte, apare cicănitoarea Tina, agent secret, care urmărește veselul grup de excursioniști cu scopuri neprecizate. Ea este însă capturată și luată prizonieră de către Janina, vulpe, angajată a altor servicii secrete care declară de la început scopul de a îi împiedica pe excursioniști să ajungă și să escaladeze muntele. Și astfel cele două pornesc în urmărirea lor. De aici apar alte situatii amuzante. Sau așa mi s-a părut mie la vârsta aia.

Nu am să scriu ce se întâmplă până la sfârșit, cine are curiozitatea îi pot împrumuta cartea.

Ca o paranteză, ca să nu credeți că sunt chiar naivă, am recitit-o acum câțiva ani din dor de copilărie și, vai! surpriză, animăluțele din grupul vesel nu mi s-au mai părut atât de animăluțe, acțiunea mi s-a părut ușor tragică și ciocănitoarea și vulpea de unde mi se păruseră simpatice au devenit contrariul. Cartea a apărut în 1983, ca idee. 🙂

Și totuși, de ce mi-am adus aminte de cartea asta azi? Pentru ca yey, hurray și iarăși yey, vineri (adică mâineeeeee) plec la Padina Fest. Sunt entuziasmată și nerăbdătoare și azi m-am gândit toată ziua la Grigore 1, Grigore 2 și Grigore 3 care aveau termosuri, echipament montan și saci de dormit și inima mea dă foarte tare din coadă că va dormi la un hotel de miliarde de stele.

Detalii pentru curiosi aici . Vineri cântă Coma, Emil, Robin and The Backstabbers și Vița de Vie. Unde eu probabil voi crăpa de fericire la fiecare trupă și fiecare melodie.

Amprente urbane

Când eram mică, am învățat de la bunica mea că cel mai frumos lucru din lume e o carte cu poezii. Și să o asculți pe Edith Piaf la radio dimineața. Evident, uram poezia și pe biata Edith o botezasem Pilaf. Anii au trecut, eu am crescut, bunica a plecat spre zări mai frumoase, iar mie mi-au rămas doar Edith și poezia. Doar că, ce ne facem fetelor, poezia, în trecut, era aproape toată scrisă de bărbați. Acum, majoritatea, au trecut și ei la cele veșnice, iar eu sunt o tânără de vârstă nemenționabilă – important e că sufletul îmi e foarte tânăr. Și e chinuit de valurile tinereții. Furie acum, bucurie peste o oră. Pasiune de dimineață, amărăciune mai spre seară, iubire noaptea. În tot acest carusel de emoții, cât se poate de actuale, vraja mării lui Eminescu pur și simplu nu mai ține.

amprente-urbane-ionela-violeta-anciu

Continuarea aici

Rendezvous. Voulez-vous?

10514657_1462308180704519_354654006588059022_n

Îmi propun ca de astăzi să nu mai judec pe nimeni și nimic până nu mă voi afla în situația omului pe care îl judec.

Pentru că ar trebui, la cât am comentat pe o anume temă, să pot scrie foarte relevant, genial, relaxat, ceea ce am de gând să scriu. Dar nu pot. Nu pot să fac asta nici mai bine ca alții și aproape am impresia că nu pot deloc.

Am emoții uriașe pentru că buna mea prietenă va avea vernisajul expoziției sale de pictură miercuri, 30 Iulie, ora 18:00, la Elite Art Gallery, la Universitate. Alina, draga mea prietenă. Aproape că nu îmi vine să cred că se întâmplă.

Poate pentru alții acest eveniment înseamnă doar o altă expoziție de pictură. Pentru mine însă, este un vis devenit realitate. Pentru că așa se întâmplă uneori. Îți dorești atât de mult să vadă și alții frumosul pe care îl vezi tu, sensibilitatea, talentul, miile de ițe încurcate, din mintea unui om drag, descurcate și așezate cu formă și sens pe pânză, încât atunci când se întâmplă, ai senzația că ți se întâmplă ție bucuria.

Nu știu să critic artă și în general mă feresc să critic orice lucru la care nu mă pricep, pentru că am acest simț (aproape de negăsit astăzi) de a nu vorbi despre ceva ce nu e de competența mea.

Dar pot admira. Mă pot bucura. Vă invit și pe voi să ne bucurăm împreună de peisajele, copacii, marea, pădurea, fata cu părul de ciocolată, florile din imaginația Alinei. Și să ne minunăm încă o dată de acest dar, de care doar unii oameni se bucură, de a putea lăsa imaginile din spatele ochilor să curgă lin, prin pensulă, pentru a fi arătate lumii întregi, așa cum au fost atunci când s-au născut.

p1160846

Cimitirul. Da, ăla de care vorbește toată lumea.

Cimitirul-Telespan1

 

Dacă ar trebui să îmi scriu acum testamentul, n-aș cere să mă-îngroape în cimitirul domnului Bellu și nici într-al lui Pere Lachaise. Ci în al lui Adrian Teleșspan.

Să m-apuc acum să dau citatele care mi-au plăcut in Cimitirul, ar trebui să fiu nebună, ca tre’ să transcriu toată cartea pe facebook.

E porno cartea. E harcoreanu’ grav. Doar că eu nu mă refer la partea cu sexul. Mă refer la partea cand te penetreaza Teleșpan în inimă și rămâi ușor trăznită, întrebându-te, “Mă, ăsta nu era gay? Ce dracu’ caută atât de adânc în inima  mea hetero? ”

Și da, cartea asta avea nevoie de sex și multe cuvinte vulgare. Daca nu ar fi fost așa, riscam să mergem toate / toți prin metrou, bocind cu muci, întrebându-ne existențial ce căutăm în viețile noastre.

Am un sfat pentru bărbații dornici de sex de celălalt fel, incapabili să pună problema corect. Cumpărați-i iubitei voastre cartea asta. Are Teleșpan o literatură în el, de or să vină fetele de bună voie, de la piață, cu trei legături de mărar, două de pătrunjel și cinci kilograme de lubrifiant :“hai iubi, că din ce zice băiatul ăsta, parca nu sună rău deloc”.

Cititi cartea asta, dacă vă simțiti rău. Sau dacă vă simțiti bine. Dacă v-ați săturat de viață. Sau dacă v-ați săturat de viața voastră. Trăiți în Cimitir, o vreme. Vă jur, toate firmele de pompe funebre vă vor stârni zâmbete, ulterior. Și o să vă vină să înjurați des. Doar de amuzament. Ca să fiți, și voi, cool ca scriitorul.

Acum, toate cimitirele pe lângă care trec, mă aruncă invariabil într-o stare de bine. Pentru că omul a reușit imposibilul: a globalizat Săpânța.

Eu o am în dublu exemplar. Unul nou și frumos, că poate cine-știe, apuc să-i cer autograf și unul mototolit, de la citit in cadă, pe budă, în metrou, în pat, sub pat, pe lustră, și cu rânduri întregi subliniate, apăsat cu pixul. Pentru că o fi scris el despre morți, dar cartea asta te ajută să fii viu. Pentru că râzi, plângi, te apucă diverse pofte, îți potolește, tot ea, alte pofte și te ține legat de ea.

Și niște alte chestii, pe care nu le voi menționa, în speranța de a-mi păstra aura de doamnă. 

 

Elevul meu preferat – Recenzie

a0ad86__elevul_dima_si_mai_bun

La mine devenise o tradiție să detest lucruri înainte să le încerc. Și să le mai și judec în necunoștință de cauză. Semn clar de prostie. Între timp, să zicem că m-am mai deșteptat și am început să văd lucrurile altfel. Vara asta, deși susținusem sus și tare că nu doresc să citesc nimic scris de Mihail Drumeș (nu mai știu de unde decizia) , într-o după-amiază leneșă de vară, am pescuit Invitația la vals din bibliotecă și m-am apucat, așa într-o doară, să o citesc. Am abandonat lectura pentru că mă cam plictisea. Și totuși m-a prins cumva. Pentru că în aceeași după-amiază, am ajuns pe o pătură, pe iarbă, la soare, cu un alt exemplar al aceleiași cărți, pescuit din biblioteca bunicii și m-am încăpățânat să o termin. Spun cu mâna pe inimă: nu mi-a plăcut deloc. M-a prins, e scrisă superb,  dar povestea mi s-a părut la vremea aceea, o telenovelă. Și nu mă omor deloc după așa ceva.

Cum mai nou îmi trăiesc viața ori circular, ori în funcție de anotimp, iarna asta, am ajuns la Elev. Am citit o pagină, încă o pagină și când m-am trezit, o terminasem. Ce-i drept, eu mi-am cam ratat adolescența. Dar am recuperat-o cu vârf și îndesat, din cele 461 de pagini în care am trăit, suferit, m-am bucurat și m-am îndrăgostit fulgerător și fără scăpare, de Dima. Uneori simțeam că vorbește în numele meu, alteori simțeam că vorbește cu  mine.  E teribil acest băiat, vă spun.

M-au bucurat nespus paragrafele care relatau cu lux de amanunte moartea regelui Carol și nu din pricina evenimentului ci datorită faptului că mereu mi-am dorit să îmi povestească cineva exact ce s-a simțit cu o ocazie importantă, în țara noastră. Nu atât ziaristic, cât uman. M-a încântat faptul că acțiunea romanului are loc în perioada interbelică și faptul că e de o politețe retro pe care eu nu am mai găsit-o în alte cărți. Manierele, hainele, locurile, atitudinile, obiceiurile vremii mi-au dat o stare atat de draguță și diafană, că nici nu are rost să încerc să o explic. Apoi, la fel m-au bucurat paragrafele despre război, imaginile din București-ul vechi și numeroasele referințe și trimiteri la alte cărți, pe care, din fericire, le-am citit și eu. (Chiar ma întreba cineva dacă eu cred că citind toate cărțile la care se face referire în alte cărți, putem ajunge să citim tot ce s-a scris. Nu mai știu ce-am răspuns atunci (probabil că un DA, Dimesc, entuziast si nerealist). Între timp am găsit răspunsul: tot ce s-a scris, nu, n-o să reușim. Dar tot ce s-a scris bun, da, e posibil.)

M-a înfiorat inteligența și rafinamentul eroului cărții și am redevenit adolescentă, împreună cu el si cu colegii lui. Consider această carte cea mai frumoasă poveste despre vise și ambiții, despre iubiri cum nu pot fi decât cele adolescentine: veșnice, naive și autentice.

Am învățat un lucru important, lucru pentru care am avut mulți profesori, de la care însă nu am reușit să înțeleg ce am înțeles din această lectură. Uneori, indiferent cine are dreptate, trebuie să știi să renunți. Pentru că dacă nu renunți la momentul potrivit, ca la poker, riști să pierzi totul și chiar să rămâi îndatorat. Cum spunea dragul meu terapeut: viața e logică, oamenii în schimb nu sunt. Și astfel, uneori trebuie să punem echilibru în tot ceea ce facem și să ne gândim foarte bine la consecințele faptelor noastre. Nu neapărat din pricini moraliste cât din punct de vedere al câștigurilor noastre personale.

Un alt lucru care mi se pare demn de menționat este faptul că succesul îmbată și reușește să ia mințile chiar și celor mai buni. Deci, lecție de viitor, oricât succes ai avea, trebuie să fii întotdeauna precaut. Nu mereu dreptatea e cea care câștigă. În acest caz, renunțând la puțin, Dima ar fi putut să câștige totul. După părerea mea, aroganța pe care o dobândești odată cu succesul este cel mai puternic inamic. Cred ca sunt rari oamenii care reușesc însă, să nu se lase luați de val atunci când numele lor e lipit admirativ de buzele tuturor. Pentru asta trebuie să fii într-adevăr mai integru ca integritatea însăși.

Și-am ajuns la partea fără perdea. Dima este un adolescent foarte descurcăreț, care reușește  să se controleze foarte bine, îmbină cu succes îndeplinirea îndatoririlor școlare cu îndeplinirea propriilor nevoi. Și când spun asta mă gândesc atat la școală în paralel cu ARPET-ul lui, cât și la triada Lidia – prima femeie (ușoară) din viața lui, Grete – bucătăreasa veselă și dezinhibată, cu care nu ezită să se culce doar din rațiuni gimnastice și Lotte, iubirea care ajunge să îl anestezieze emoțional, prin falsa ei dispariție.  Dima le are pe toate. E frumos, inteligent, bogat, entuziast, muncitor, serios, amant înflacărat, apărător al dreptății și cu toate acestea, paradoxal, el nu reușește. Și când spun că nu reușește, nu mă refer la situația lui materială, care, cu ajutorul părinților înflorește așa cum era și de așteptat prin prisma posibilităților lui. Eu îl consider un ratat emoțional. La acest lucru contribuie bineînțeles și influența tatălui, de care cu bună știință se ferea la București înainte de Pasul cel Mare. Și ăsta e încă un lucru care mi-a plăcut. Inexplicabila (aparent) lui fugă de tatăl său, care ar fi putut să îi rezolve toate problemele cu ușurință. E de admirat această dorință a personajului de a ieși din umbra tatălui său, ministru plenipotențiar și a-i demonstra lui și lumii întregi ce barbat destoinic a educat. E pe de-o parte mândria tânărului mascul dornic de afirmare și pe de alta, dorința de a-și răsplăti părinții pentru situația înaltă de care se bucură.

Finalul neașteptat dar foarte realist, mi-a lăsat un gust amar, pentru că speram ca măcar în cărți să găsesc dragostea și adolescența perfecte. Însa nu. Încă o dată am ajuns la concluzia știută: ceea ce nu e trăit la timpul lui este pentru totdeauna pierdut iar regretele sunt inutile, atat in (unele) cărți cât și în realitate.

Există iubiri care te consumă atât de tare, încât numai după o sinucidere, fie ea și ratată, te mai poți recupera. Cumva, exact la ca calculatoare, ca să ieși dintr-o situație complicată și ca să poți să te recompui și să mergi mai departe după ce sufletul ți s-a dezintegrat, e nevoie de un restart. De cele mai multe ori restart-ul e reprezentat de un drum lung și anevoios, la capătul căruia, dacă ai noroc, te regasești pe tine însuți în varianta ta cea mai bună.(Dacă nu ai noroc, te regăsesști precum Șoimaru, cu limba atîrnînd de-un cot, spânzurat în podul casei.) Spre deosebire însă de calculatoare, inima nu mai funcționează la fel și după restart și orice program i-a afectat în mod negativ softul, este evitat cu obstinație. Pur și simplu, nu mai poate rula, deși în cotinuare pare potrivit.

Vorba lui Gălbează: “Volens, nolens, agheasmus Gregorius bibet.”

 

Elevul Dima dintr-a șaptea

Mihail Drumeș

Editura Art, 2009

461 pagini

Imagine de aici.

Șoseaua Cățelu – cartea care m-a stresat

Nu vreau să-i scriu o odă Alinei. În primul rând pentru că n-are nevoie. În al doilea, pentru că nu mi-ar da voie. Așa că o să scriu ce-am înțeles eu că “a vrut să zică autorul”. Ca la școală.
Eram într-o zi la birou și intră o colegă de-ale mele, prietenă cu mine, răvășită toată și mă întreabă: “Ai citit Șoseaua Cățelu 42?” N-o citisem. Mi-am continuat treaba și am uitat cu desăvârșire și de Sosea și de Cățel. Văd, pe urmă, la doamna Tache pe blog, o scrisoare către o tanti care a scris o carte. Iar Șoseaua, iar Cățelu. Mă gândem că dacă mai văd o singură referire la cartea asta, înnebunesc. Ajung acasă în altă seară. Sor-mea citea ceva, benoclată toată in calculator. Aș fi vrut să îmi văd de ale mele dar mă întreabă: “Auzi, ai citit Șoseaua…” n-a mai apucat să termine, că mi-a sărit muștarul. “Frate e o conspirație mondială, v-a lovit pe toți Nedelea în freză cu cartea ei? Ați terminat toți autorii din literatura universală și rămăsese Șoseaua necitită? Nici d-a dracu’ n-o citesc. ” Și gata. Cam asta a fost.
Uitasem cu desăvârșire de chestiile astea, când, într-o zi, uitându-mă pe elefant.ro cu colegul meu de birou, hop, iar dau de Nedelea. Și văd tipa de pe copertă. Zic, hai mă, că acu’ nu mă mai bate nimeni la cap și e mișto coperta, hai s-o luăm.
Tot în ziua aia, pe facebook, scrisese ea ceva amuzant, cineva din lista mea comentase și i-am spus că gata, mâine o citesc.
N-a fost a doua zi, a fost a treia, când Nedelea mi-a provocat o criză de gelozie. Nu pe scris, nu pe carte. Am ajuns acasa cu “documentul”, deja mă gândeam că ori o sa-mi placă, ori o arunc prin geam, și hop, prietenul meu vede fața de pe copertă și îl apuca un interes brusc pentru literatura. N-am zis nimic, deh, încurajez lectura. Dar deja doamna Nedelea îmi cucerise toate cunoștințele.
Pe mine m-a cucerit mai tehnologic asa, prin facebook. E țăcănită rau și nu se ferește să spună direct ce gândește.
Și apoi am citit cartea. În trei ore, într-o vineri după-amiază, după ce abia îmi pierdusem jobul.
Începe abrupt să povestească exact coșmarul meu cel mai mare, să nu moară mama cu mine în pat. Și apoi, după asta, ar fi fost greu să nu o iubesc. Pentru că e sinceră și directă, povestește lejer întamplările din viața ei. Întâmplări care indignează, supăra, enervează, amuză, întristează. Totul e relatat cu o relaxare care te face să te întrebi: asta nu e sănătoasă? Sau își bate joc de mine? Te ia cu ea printr-un București gri și infect. Te obligă să vrei să o ții de mână, dar nu te lasă să o compătimești, sau să îți fie milă. N-apuci. Te face cu capul și cu nervii cu un tupeu de-ți vine să o întrebi: mai ai multe? După primul capitol am făcut o pauză, să-mi pun un playlist cu Albano si Romina Power. Și-apoi am vrut s-o bat, s-o bat pe mă-sa, s-o bat pe adevărata mă-sa. Pe urmă am răsuflat ușurată că a plecat acasă după cina cu italienii. Și-am zis, gata, acu’ o ia pe calea cea bună. Și-a luat-o pe dracu’. E și sadică Alinuța. Exact ca-n bancuri. Când răsufli ușurat, că gata, de asta a scăpat, zbag una în freză cu tigaia. Parcă o și auzeam cum râde ca vrăjitoarea în timp ce mie mi se scula părul în cap de ce citeam.
Nu mă apuc să povestesc acum cartea, nu vreau să stric plăcerea nimănui. Eu am citit-o și am înțeles de ce mi-a fost atât de recomandată. pentru că Alina, în unele capitole, întâmplări, sunt eu. Pentru că avem multe lucruri în comun. Ce nu aveam în comun, deloc, e atitudinea de învingătoare, pe care eu am luat-o de la ea, așa cum iei uneori gripa, dintr-o răsuflare. E puterea de a accepta ceea ce ți se întâmplă sau ceea ce ți s-a întâmplat, fără să îți smulgi părul din cap, fără să devii prea cinică sau prea sensibilă. Pur și simplu să te ridici de fiecare dată, să te scuturi și să mergi mai departe. Am citit niște păreri, că ce povestește Nedelea s-a mai întâmplat cu multe femei și nu e nimic special în asta. Și orfani mulți sunt pe Pământ, ce dracu’ e așa special la ăia ai lui Victor Hugo?
Cred că ce e special la Nedelea e că tot ea, după ce îți arată cum se intră în rahat, îți arată și cum se iese cu grație. Și asta, zic eu, e ceva. Mai ceva decât orice carte de auto-ajutorare. Plus că e și amuzantă. Mie nu-mi place să învăț de la oameni lipsiți de simțul umorului. Iar autoironia e dovada că un om are mintea brici.
Unii oameni se lasă doborâți de greutăți. Nedelea nu doar că nu s-a lăsat doborâtă, dar a mai și schimbat dictonul ăla cu “orice șut în cur e un pas înainte” cu “dacă viața îmi dă un șut în cur, eu îi dau două, si tot eu râd mai bine, că râd ultima”.
Hai la întâlnire Nedelea. Am vorbit cu mă-ta si te lasă. Mă lasă și pe mine mă-sa lu’ sor-mea. Și-o să-ți dau cadou, cartea ta. Ca să ai motiv să mai râzi o dată.
poză

 

Dependență

Pe mine mă cheama Cristina și sunt dependentă. A fost o dată ca niciodată. Încă mai e.  Lucram la o firmă importantă din București și mă simțeam, cum altfel, foarte importantă. În realitate aveam un job mărunt, si orizonturi mici. Citeam, în schimb, multe bloguri. Pe unul dintre ele am găsit un link către un site cu obiecte hand made. Am intrat pe link pentru că era însotit de un text simpatic și pentru că era prima oară cînd vedeam o solicitare de la autorul blogului respectiv (destul de controversat, de altfel). Primul lucru care mi-a sărit in ochi a fost o geantă roz, cu pisici.

Image

Nu mă omoram eu cu obiectele “handmade” , dar geanta asta parcă era făcuta pentru mine. I-am dat un mail tipei, am întrebat-o cât costă și cînd ne putem vedea, și așa, în aceeași zi, am cunoscut-o pe Andreea. Ne-am întâlnit la Mec. Ea era îmbracată scandalos, îmi amintesc doar blugii scurți cu dresuri groase în dungi, negru cu roșu, în timp ce eu eram îmbrăcată ca o piți corporatistă, nici nu vreau să îmi amintesc ce purtam. Am mers să fumăm o țigară în Cișmigiu. A fost prima dată când am ieșit în pauza de masă și am stat plecată o oră.  Și apoi mi-am mai cumpărat o geantă.

308340_236506163066992_1527995210_n

Am mai stat vreo oră, în Londophone, la a doua întâlnire cu a doua geantă. Am băut un ceai și gata, a devenit prietena mea. E de înțeles. Mereu vrei să fii prieten cu dealer-ul. Cum altfel îți poți procura doza mai ușor? Au urmat multe alte obiecte: eșarfe, cutii de bijuterii, cercei, pandantive, un tablou pe care mi l-a oferit direct de pe perete, cadou, când m-am extaziat în fața lui mai ceva ca la Luvru și multe alte obiecte de care nu îmi mai amintesc pentru că le-am dat cadou.

pizap.com13834012479441

Și-au mai urmat multe, multe zile de discuții în beci, un loc foarte dubios unde am fost, pe rând ofiteri de Gestapo. Și am aflat cam tot ce se putea afla una despre cealaltă și s-a decis, așa, fără vreo intervenție, fără semnarea vreunui tratat, că vom rămâne friends forever. Awwww. Ce drăguț, nu?

Da, ar fi, dacă ea n-ar avea oroare de drăgălășenii din astea. Pentru că ea e o roakeriță deloc pisicoasă, obiectivă si logică. Super organizată pentru o persoană atât de creativă. Știți că pictorii sunt boemi, da? E, ea e și boemă dar și al naibii de strictă și organizată. Și perfecționistă. Cumpărați un singur obiect de le ea. Dacă găsiți doar o linie trasă altfel decât perfect, căutați-mă să îmi arătați si mie. Altfel n-o să vă cred !

Da, sunt dependentă de Creatiile MyNeverland. Și mă tratez. Îmi cumpăr cât mai multe !

Și sunt dependentă și de prieteni buni ! Și mă tratez: încerc să îi văd cât mai des !

Am fost la Miserupia si mi se rupe !

1385915_542302635855666_1949083695_n

Sufletul. Bine, incerc sa nu fiu prea sentimentala, ca umplu tastatura de muci, si nu e frumos. Dar oh my God! Nu am cum.

Sa fiu sincera, ma asteptam de la Lorena Lupu la ceva misto. I-am citit ultima carte, am fost la lansare, ii urmaresc proiectele. Fan cuminte care sunt. De ce am facut toate astea? Pentru ca imi place de ea. imi place efortul ei de a fi cineva din punct de vedere artistic, imi place ca nu depune acest efort in van si imi place ca are nerv si tupeul de a spune lucrurilor pe nume.

Si sa ma intorc la oita mea. Spectacolul din seara asta. La care am fost cu dragul si scumpul meu iubit. Am ajuns, ne-am asezat pe o bancuta si am asteptat sa inceapa show-ul. Ce n-am asteptat insa, a fost sa fim si noi in el.Live. Ma rog, nu eu. Eu sunt fata serioasa. El… ma rog, mai discutam pe tema asta. Cabana cu trei ciupercute, hm?

Mi se pare genial cum a reusit sa ne “bage in filmul ei” si sa imi faca intai inima sa-mi bata in stomac si apoi sa imi umple ochii de lacrimi. (cu clientul e alta poveste, discutam cu un facalet in mana (eu !)coordonatele geografice pe care le-am aflat azi ! :)) ).

Si apoi, nu stiu cum dracu’, m-a facut sa rad… E ceva femeia asta …. de speriat. S-a jucat cu sentimentele noastre de parca modela plastilina! M-am infuriat (rau), m-am intristat (si mai rau) , m-am amuzat (pe alocuri amar) si m-am uitat in ochii ei sa vad ce imi spun. Si stiti ce mi-au spus? Ca ar trebui sa fim mai oameni. Ca ar trebui sa gandim naibii inainte sa aruncam cu pietre, ca ar trebui sa ne iubim mai mult, sa ne intelegem mai clar si sa facem efortul de a intra in realitatea omului pe care ne pregatim sa il ghilotinam, inainte de a o face !

Nu vreau sa povestesc nimic. Nu are rost. N-ar intelege nimeni nimic din ce povestesc eu. Vreau insa sa afle cat mai multa lume, sa mearga cat mai multa lume la acest spectacol care SPUNE ceva. Striga, razand fortat, ca suntem o societate si o lume plina de orori. pe care ne face maxima placere sa le ascundem sub pres. De ce? “Ca sa nu fim vulgari”. Suntem vulgari, prin rautate !

Si inca ceva, mamelor din lumea intreaga: folositi prezervativ sau folositi-va inima. Vedeti ce generoasa sunt? Va las sa alegeti !

Foto de aici: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=542302635855666&set=t.698353138&type=3&theater

 

Dragostea dureaza trei ani – Frederic Beigbeder

dragostea-dureaza-trei-170976

Titlul amenintator te face sa cumperi cartea fara sa stai pe ganduri. Probabil pentru ca este scrisa de un as in ale advertising-ului a beneficiat de un titlu care sa “prinda”. Orice dezamagit in dragoste va dori sa afle confirmarea ca “da” dragostea de fapt nu dureaza toata viata. Orice fan al iubirii vesnice o va cumpara pentru a o combate. Toata lumea care o citeste are parte insa de o surpriza. Actiunea debuteaza cu Marc Marronnier care bate strazile Parisului in incercarea de a-si sarbatori proaspatul divort.
Tonul cinic aproape reuseste sa induca cititorul in eroare si sa il faca sa creada ca intr-adevar avem de-a face cu un om cinic, blazat, care nu mai crede in dragoste. Un om care gaseste fericirea doar in placeri superficiale, pline de sclipici si de sex, droguri si alcool.

Daca alegem insa sa privim lucrurile din alta perspectiva, reusim sa intalegem ca scriitorul ne prezinta brutal drama omului de succes al secolului prezent. Singuratatea. Neputinta de a te indragosti si a ramane asa. Incapacitatea de a duce sentimentul de indragostire la un alt nivel, mai profund. Neputinta de a ne debarasa de tiparele pe care am fost obligati sa le asimilam si sa le respectam inca de la nastere. Intreaga carte este o pledoarie pentru ruperea de rutina, pentru acceptarea faptului ca lucrurile pot fi si altfel decat cliseice.

Actiunea continua intr-un ritm alert si pune pe tapet absolut toate problemele societatii de astazi fara a se indeparta de la subiect. De ce suferim atat de tare, de ce singuratatea este o boala care macina incet orice om, de orice conditie si chiar si pe aceia pe care ni-i imaginam fericiti datorita statutului social.

O carte nonconformista si actuala despre dragoste in alte feluri. Un personaj caruia nu-i lipsesc mijloacele financiare si culturale insa ii lipseste la Joie de vivre. Un final fericit care te ia in brate si te linisteste dupa ce personajul principal tocmai iti spulberase orice speranta de a mai iubi vreodata si de a fi fericit.