Category: Prin oras

Unde se duc oamenii

Oamenii se duc la muncă, oamenii se duc la restaurant, în vacanțe, în luni de miere sau de fiere, pe munți, pe mări, oamenii se duc oriunde simt că se împlinesc.

But there’s nothing like a funeral in the morning!

Azi am asistat la înmormântarea unui om care a murit la 92 de ani. Nu contează neapărat cum a murit, mie mi s-a părut interesant faptul că acest om nu mai avea pe nimeni dintre rudele de sânge. De asemenea, acest om nu a fost căsătorit niciodată, nu a avut copii și singurii care au avut astăzi grijă ca lucrurile să se întâmple (înmormântarea and all that jazz) au fost nepoții prietenilor lui.

Așadar se poate să trăiești și singur. Am aflat că, înainte să se ducă, obișnuia ca în fiecare dimineață să își cumpere un ziar și să facă o mică plimbare, că îi plăcea să iasă să mănânce la restaurant și îi plăcea să bea coniac Passion. Un om drăguț căruia îi plăcea viața.

Cu ce am rămas eu azi după această înmormântare? Cu sentimentul pe care îl am tot mai des în ultima vreme. Că ne umplem viețile cu tot ce putem sau găsim la îndemână ca să nu simțim ce șaradă inutilă e viața!

Mâncați, beți, dansați si bucurați-vă de viață ca Gargantua de mâncare. Alternativa e la “sanatorii cu balcoane”

Cheers, my friends!

Cea mai frumoasă zi

Nu. Nu-s bipolară. Ieri supărată pe viață, azi veselă nevoie mare. Doar că azi a început Creative Fest, un festival foarte- foarte drăguț la care îmi doream să ajung ca să văd/ascult și Coma (pe care îi văd și la Padina, oricum) și mai ales OCS, trupa mea de glorii, trupa mea de dor. Pe lângă faptul că le știu cam toate piesele pe dinafară și îmi doream să fac “karaoke” în public, îmi doream foarte tare să fiu acolo cu cineva special, cu cineva la care mă gândesc mereu în ultima vreme când îi ascult.

Și exact asta s-a întâmplat. Am băut două beri și am ascultat toate melodiile mele preferate, le-am cântat, am dansat, le-am simțit și am fost fericită-fericită timp de o oră. Exact cu cine îmi doream să fiu. ❤️

Până mă va lega cineva într-o “cămașă de forță dantelată” “am nevoie de un săpun de lux și o sfoară! Săpunul să îl dau jegoşilor de pomană iar sfoara să o dau în țară că am luat-o razna cu toții dar voi ca tonții nu observați! La sanatoriu cu balcon, vă rog!”

“Și fă-ne iar să vedem/ Fă-ne iar să cădem/Căci poate azi/Lucrurile nu-s ceea ce par.”

nePiperate

Ei și m-am făcut și corporatistă. Că numai asta nu fusesem. Talentul meu incipient, la scris, a murit speranță, mi-l manifest preponderent în mailuri care încep cu „Bună ziua, vă transmit în fișierele atașate” (nu în atașament, da? atașamentul e altceva și nu se practică la muncă) și se sfârșesc invariabil și foarte ironic (deși nimeni nu pare să se prindă de ironie) „pentru orice alte detalii și nelămuriri, va stau la dispoziție”. De parcă mă întrebase Gheorghe Dracu’ ceva și io răspundeam.

Am mai zis eu că aia cu grija  pentru ce îți dorești e la fel ca naturală ca în reclamele la Tnuva dar să mă trezesc azi dimineață pe la 10 trecute fix într-o ședință ca aia din 99 francs, chiar nu mă gândeam că apuc. Long story short, m-am decis. În viața asta doresc să devin soție. Casnică. 2-3 puradei si singurul deadline să fie stabilit de mine pentru spălat de vase, întins rufele afară pe frânghie sau alăptat plodul. Ba pardon. Că plodu’ e mai dihai ca munca la agenție. Cu deadline-uri mai ale naibii. Așa că pas. S-o-ție și atât. Să-mă-ție și pe mine cineva că m-am săturat de muncă ca măgarul de fugă.

***

Ajungi dimineața la 9 în Pipera și ai senzația aia de neconfundat că ai ajuns în vamă. Lipsește marea. În rest, șaorme ieste, oameni care par pastilați ieste, soare care te bate în cap (când nu ploua de zici că-l așteptăm pe Noe cu Arca) ieste, muzică de toate națiile și modelele la o dugheană în fața stației de metrou ieste, puhoi de oameni care pare că se duce undeva, complet dezorientat fiecare, ieste. V-am zis, da? Ca-n vamă. (Care da, știm, nu mai e ce-a fost).

Azi când să trec prin turnichet la metrou, una în fața mea mai să mă răstoarne. Mi-a venit să-i zic: draga mea roboțică, unde te grăbești așa? Nu vezi că suntem o armată de roboței și că toți mergem în același loc? M-am abținut. Îmi dădea una cu poșeta de visam fake-uri de Lui Vuiton pân’ la prânz.

***

Eu: Această Marie Antoinette autodidactă care sunt.
Ana: che pasa principessa?
Eu: neavand mancare în casă, mi am spus „să mănânc niște brioșe”
Ana: hahahahaha! estupido, dieta p**a
Eu: fai, ie dă dietă, că le halesc maine
Ana: hahahahaahhahhaahhahahahahahahahahahaahhhahahahhhahahaahhah
m-am lesinat de ras, sa-mi zici si mie de dieta asta cu briose, mancate cand vrei tu, si stand in cap daca e nevoie
Eu: pai sa ti explic: mănânci o brioșă la prânz.
Ana: și?
Eu: și gata. asta e dieta.
Ana: deci e pe baza de p**a. cand ti-e foame…p**a mancare!
Eu: da mai, exact! hai ca te ai prins
 ***
Blonda: Criiiiis, ce faci?
Eu: Uite p-acasă, abia am ajuns [n-apuc să termin]…
Blonda: Auzi, știi de ce te-am sunat?
Eu: … [liniște, mă tem mult de răspunsurile astea]
Blonda: Ție îți plac melcii, nu-i așa?
Eu: … Măăăă, nu prea, oricum abia am venit de la ai mei, am mâncat acolo, dar de ce întrebi?
Blonda: A nuuu măăăă. Melcii de ploaie.
Eu: A. Ăia. Da. De unde știi?
Blonda: Păi ai multe poze cu ei pe Fb.
Eu: Am doua.
Blonda: Da, două.
Eu: … Așa și? Îmi plac melcii. Care-i faza? [Mă și gândeam, să vezi că vine țicnita cu vreun melc botezat să-l iau de pet, să-l cresc cu salată]
Blonda: A, nimic. Te sunasem să îți spun că mie îmi plac mult pârșii de pădure, ca să știi.
Eu: Aha. Păi da. Bine că m-ai sunat să-mi spui că chiar mă întrebam.
***
Întro vară mă apucă pe mine cultura. Și zic, hai mă, să citesc și eu ceva heavy. Ceva care dacă îți cade pe picior te lasă cu fractură deschisă. Boon. Fuga la biblioteca Metropolitană, zgăiesc ochii printre rafturi, hop, Proust. Boon. 12 volume. 12 să fie. Mă apuc, citesc, termin primul volum, se termină vara, etc. Îndrăgostită muci de Swann. Ulterior am considerat că mi-a ajuns efortul intelectual și am citit Toate pânzele sus. Cine mai era ca mine? Dădeam cu capu-n stâlpi visându-mă Adnana. Când am văzut o reclamă la Vaillant mai să îngenunchez să pup outdooru’, de bucurie. În fine. Lesne de înțeles, preocupată fiind să mă îndrăgostesc de fiecare personaj din cărți, nu pricepeam mai nimic. Auzeam eu pe toată lumea cu Madlena lui Proust, da’ tăceam mâlc, nici nu ziceam că am citit ceva de el să nu mă ia  careva la vreun studiu de literatură comparată și să recunosc suav că eu încă mă mai caut dragostea adevărată în cărți și mi se rupe de simbolism și alte de-astea complicate.
Azi la birou îmi dă colega o caisă. „Dă” e mult spus că i-am solicitat-o. Mușc din ea.
Aveam 8 ani și trei bunici. Două în București, dintre care una chiar colocatara mea – în casa ei, celalată mama mamei și una la țară, „mama lu’ tati”. Tata pe la 5 își făcea apariția, de la serviciu, unde stăteam eu, cu bunica numărul 1. În ziua aia, intră tata pe poartă și eu ca o zvârlugă și ca de obicei, arunc cât colo poșeta roz (că eram mare doamnă la 8 ani) las fetele și dau fuga precum pasărea aia care face biiip-biiip, în brațe la tata, urlând Taattiiii, tatiiii. Tata, negru de supărare, ca niciodată.
– Tati, ce-ai?
– Nimic, mă. A murit mă-ta-mare.
– Mama lu’ mama sau mama ta?
– A mea.
Și dă-i și plângi. Ce să mai plângă omu’ după mă-sa când eu revărsam Nilul din ochi.
Și pleacă ăștia, tot familionu, la țară. Eu cu bunica nr. 1 am rămas acasă. În spatele casei, nuci, meri, peri, vișini, caiși. Ca să nu mai plângă odoru’, bunică-mea, femeie practică, s-a gândit că o activitate lucrativă e cel mai bun remediu. Și hai să culegem caise de pe jos (că ea babă, nu se putea urca în pom iar eu eram prea ofilită că nu m-au luat ăia cu ei ca să am chef de cățărat).
După amiază de vară. O căldură afară de nici muștele nu mai bâzâiau. Încremenire peste tot. Doar o voce mică printre pomi, mâncând caise:
– Auzi, da’ și matale o să mori?
– Mamă, toți suntem datori c-o moarte.
– Adică da sau nu?
– Adică da.
– Eu nu cred ca matale o să mori vreodată.
Azi cred. Nu mai am nicio bunică și ce e cel mai nasol, nici cais. Da măcar m-am prins ce-i cu Madlena aia tâmpită.
caise

Dependență

Pe mine mă cheama Cristina și sunt dependentă. A fost o dată ca niciodată. Încă mai e.  Lucram la o firmă importantă din București și mă simțeam, cum altfel, foarte importantă. În realitate aveam un job mărunt, si orizonturi mici. Citeam, în schimb, multe bloguri. Pe unul dintre ele am găsit un link către un site cu obiecte hand made. Am intrat pe link pentru că era însotit de un text simpatic și pentru că era prima oară cînd vedeam o solicitare de la autorul blogului respectiv (destul de controversat, de altfel). Primul lucru care mi-a sărit in ochi a fost o geantă roz, cu pisici.

Image

Nu mă omoram eu cu obiectele “handmade” , dar geanta asta parcă era făcuta pentru mine. I-am dat un mail tipei, am întrebat-o cât costă și cînd ne putem vedea, și așa, în aceeași zi, am cunoscut-o pe Andreea. Ne-am întâlnit la Mec. Ea era îmbracată scandalos, îmi amintesc doar blugii scurți cu dresuri groase în dungi, negru cu roșu, în timp ce eu eram îmbrăcată ca o piți corporatistă, nici nu vreau să îmi amintesc ce purtam. Am mers să fumăm o țigară în Cișmigiu. A fost prima dată când am ieșit în pauza de masă și am stat plecată o oră.  Și apoi mi-am mai cumpărat o geantă.

308340_236506163066992_1527995210_n

Am mai stat vreo oră, în Londophone, la a doua întâlnire cu a doua geantă. Am băut un ceai și gata, a devenit prietena mea. E de înțeles. Mereu vrei să fii prieten cu dealer-ul. Cum altfel îți poți procura doza mai ușor? Au urmat multe alte obiecte: eșarfe, cutii de bijuterii, cercei, pandantive, un tablou pe care mi l-a oferit direct de pe perete, cadou, când m-am extaziat în fața lui mai ceva ca la Luvru și multe alte obiecte de care nu îmi mai amintesc pentru că le-am dat cadou.

pizap.com13834012479441

Și-au mai urmat multe, multe zile de discuții în beci, un loc foarte dubios unde am fost, pe rând ofiteri de Gestapo. Și am aflat cam tot ce se putea afla una despre cealaltă și s-a decis, așa, fără vreo intervenție, fără semnarea vreunui tratat, că vom rămâne friends forever. Awwww. Ce drăguț, nu?

Da, ar fi, dacă ea n-ar avea oroare de drăgălășenii din astea. Pentru că ea e o roakeriță deloc pisicoasă, obiectivă si logică. Super organizată pentru o persoană atât de creativă. Știți că pictorii sunt boemi, da? E, ea e și boemă dar și al naibii de strictă și organizată. Și perfecționistă. Cumpărați un singur obiect de le ea. Dacă găsiți doar o linie trasă altfel decât perfect, căutați-mă să îmi arătați si mie. Altfel n-o să vă cred !

Da, sunt dependentă de Creatiile MyNeverland. Și mă tratez. Îmi cumpăr cât mai multe !

Și sunt dependentă și de prieteni buni ! Și mă tratez: încerc să îi văd cât mai des !