Category: Povesti

Eu și Oana Zăvoranu

Hai mă că mi-e milă de amărâta de Oana, să o las așa, să fie ea singura scrântită din Universul vostru. Când aveam 14 ani, la ziua mea a venit un prieten de-al sora-mii. Deci cu 13-ani minim, mai mare ca mine. Vârsta însă niciodată nu scuză tâmpenia. Mi-a adus omul într-o punguță de hârtie maro, de-aia de bomboane cu cacao, ce credeți? Hai că vă zic eu că voi nu ghiciți în veci. Un peruș. D-ăla galben cu verde. Eu care nu mai avusesem animale de casă niciodată (cu excepția unei șopârle pe care o chema Lily și pe care au evacuat-o ai mei după doar o zi de reședință, nu înainte de a mă cafti pe mine și a unei hamsterițe, Mimi, care idioata a ieșit din cutie când eram eu la școala și astfel am găsit-o pe mama vânătă la față, la ușă, spunându-mi că dacă nu scap de șobolan pot să dorm cu el, la ghenă) deci revin, eu în eternă lipsă de afecțiune și animale de companie am fost mega fericită de cadou. Vreo 5-6 ani eu și ai mei am învățat perușul ăla de toate: să mănânce ciorbă cu pâine, să stea în echilibru pe chelia lui tati când se plimba tati prin casă, să își spună numele Lily (ulterior am aflat că era băiat dar era tardiv), să se ducă singur la culcare în colivie când era ora de culcare. Pe mama o iubea cel mai mult, stătea pe pieptul ei ca o broșă și îi dădea semințe de mei regurgitate. Mă rog, era practic un cățel înaripat care trăia fericit și nu se jena de numele lui de fată sau alte inconveniente. Până într-o seară de vară fierbinte când, nemernica de soră-mea a vrut să mi ardă o telecomandă în cap și Lili s-a nimerit să zboare exact prin traiectoria telecomenzii. Adică a încasat el glonțul pentru mine. Jale mare și prăpăd. N-a murit dar i-a rupt ticăloasa o aripă. Am mers cu el la vet, am încercat tot ce se putea, a durat vreo 2 zile până a murit, și cred că am fost la toți veterinarii pe o rază de 3 cartiere ca era toată familia în doliu. În a cincea zi m-a anunțat soră-mea că a murit sărăcuțul. Am plâns de parcă îmi murise fratele mai mic. Era sâmbătă, toată lumea a plecat care-încotro, la piață, la mall, în fine, unde au plecat, iar eu am rămas acasă să fac curat (eterna mea sarcină, văd că mă urmărește și aici). M-am dus eu afară, întâi să îngrop creștinește perușul. Am săpat o gropiță lângă castan, am pus perușul înfășurat într-o batistă cu dantelă în sus-numita gropiță, am zis Tatăl Nostru de 3 ori (în gând ca mai aveam o oarecare teamă de penibil pe vremea aia, acum e ok, a dispărut cu desăvârșire) am acoperit gropița și m-am dus în casă. Mi-am aprins o țigară, mi-am făcut o cafea dar durerea nu-mi dădea pace. Așadar, am ieșit afară, am dezgropat cu grijă perușul, l-am pus într-o pungă de cadou și m-am întors în casă unde am atârnat punga de cuierul de la intrare. Durerea fiind astfel ostoită (dacă știam eu că puteam să-l împăieeez!!!) m-am apucat de șmotru. Cu simț de răspundere. Covoare, praf, geamuri, perdele, vase, faianțe, gresii, toaletă, tot. În câteva ore era casa bec. Mirosea a micșunele. Și vine sor-mea acasă. Și de la ușă mă întreabă, auzi mă, n-ai zis că vrei să faci curat? Și eu îi zic BA DA, iată casa, lună-bec. Ceva fin, ceva special, direct din reviste. Și ea, păi și dacă ai făcut curat, CE PUTE în halul ăsta?  Ăăăă…Perușul din punga de cadou agățată în cuier? Sor-mea nu e evlavioasă de fel dar îmi amintesc cu drag că s-a închinat de 3 ori ți m-a întrebat dacă vreau un pahar de apă sau ceva. 

Mă rog, sub presiunea familiei care dorea să mă interneze la balamuc l-am luat pe bietul Lily și l-am îngropat din nou lângă castan și de atunci acolo îi odihnesc osișoarele.

Pentru CĂ NU AM ȘTIUT că îl pot împăia!

O poveste cu foietaj

Foietajul umplut lovește din nou. Se făcea că eram în prima mea vacanță în afara țării și, mi-e și rușine să spun, aveam 22 de ani. La Paris. Superb, boem, îmi iubeam viața, trăiam visul. Haștag accomplished, chit că pe vremea aia nu existau încă. Turuiam în franceză zilnic, diminețile și gura îmi erau pline numai de merci-uri, croissante și cafele de la Paul, după-amiezele de kilometri impuși de sadica de soră-mea prin toate muzeele posibile și imposibile iar serile de saxofoane, tablouri și artiști feluriți deoarece sălășluiam în Montmartre. Și iată că într-o zi decidem noi, mai mult eu, să vedem catacombele Parisului. Acele minunății pline de oase așezate delicat și supraetajat la 20 de metri sub Paris. Acolo unde, în Mizerabilii, își făcea veacul Jean Valjean (eroul meu preferat, l-am așteptat toată copilăria să vină să-mi spună că părinții mei nu sunt părinții mei și gata, de-acuma plec cu el să cutreierăm lumea. Nu știu ce-ar zice Freud despre fanteziile astea dar mă rog). Am ajuns în subteran, am citit eu “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate” m-au trecut toți fiorii pe unde se cuvenea să mă treacă, că doar deh, știm unde era inscripția asta și-am purces. Vizita a fost superbă. Am făcut un atac de claustrofobie când am auzit că 20 de metri de pământ stau deasupra capului meu împreună cu voioșii parizieni de la suprafață, mi-a făcut și reaua de Roxana buhuhu, exact când studiam eu mai concentrată un craniu, mă rog. Cu chiu dar mai ales cu vai am ajuns la suprafață. Și-am dat noi într-o stradă plină cu tarabe unde se vindeau brânzeturi franțuzești, struguri și vin. O splendoare, se apucaseră papilele gustative de horă și de alegeri prezidențiale. Cine să fie Brânza Președintă. Eu eram ușor, nu mult, îngrețoșată de experiența subterană dar mi-am spus că nu am cum să ratez așa festin. Soră-mea, care face experimente culinare (demne de Edgar Allan Poe) pe mine de când eram eu mică, mi-a spus cu glas îmbietor, de viperă ce e: “Hai, nu vrei un foietaj din ăsta franțuzesc, # likealocal gen, cu brânză? Ia uite ce pufos e și ce apetisant arată.” Eu, proastă și ca întotdeauna, foarte încrezătoare am zis că vreau. Și cand am mușcat așa, cu poftă și am simțit în gura mea de peizancă roquefort-ul cald am simțit că am aflat ce gust au mucii de troll din Harry Potter și am îmbrățișat cu maximă pasiune primul tomberon. N-am dat la boboci, că-s o doamnă, dar tot am scuipat ca în Titanic. Și apoi am mâncat o pungă de jeleuri acrișoare, pe care o luasem pentru tata, ca să diminuez pagubele.
Ce voiam să zic. Iar am văzut azi o plăcințică de-aia. Foietaj d-ăla crescut frumos. Și iar m-am aruncat ca găina. Era plăcintă cu RINICHI. Vă pup, mă duc să-mi iau jeleuri.
17862524_1786354485011964_8969026294347214765_n

NeRecenzie

Era să spun că am terminat de citit o carte dar am citit, de fapt, un diagnostic. Ca să nu mai spun că mă și doare stomacul de la ea. El. Ce-o fi fost ce am citit. Aștept să se trezească cine a scris-o ca să ne înjurăm cu sete. Și mi-a și zis “las-o dacă îți face rău”. Dar am înțeles eu? N-am înțeles.

Nu știu ce e mai rău: să te regăsești în cartea cuiva sau să citești fără urmă de raportare la personaje. Deși asta probabil nu există. Cumva trebuie să te convingă scriitorul să îl iei de mână și să pornești în vizita prin hățișul gândurilor lui. Ce mă fascinează și m-a fascinat mereu la cărți e faptul că te scufunzi pe o parte în creierii și istoria cuiva și ieși la suprafață în creierii și istoria ta. 

Nu citesc literar. Nici nu mă interesează cum e scrisă o carte. Termin doar cărțile care mă ajută. Pe restul le dau cadou. 

Ăsteia i-aș da foc. Să ardă și să nu mai știe nimeni că există așa ceva pe lume. Că iadul e unul singur, e pe pământ și nici nu ocupă loc. E o sinapsă aiurită. Un miligram de substanță care se eliberează în circuit prea devreme sau prea târziu sau anapoda în orice caz. 

Mi s-a făcut dor de la cartea asta de Ionel Teodoreanu și în același timp de bunica, de mine, de verile de la curte, de liniștea de după ploaie. De liniștea de dinainte să explodeze viața în noi ca furtuna pe mare: neprevăzut, devastator și de neoprit. 

O să găsim un port cândva. Acum ne rămâne doar să navigăm împreună. Noi și ceilalți care sunt ca noi.  

Rătăcindu-te te poți regăsi. 

Padina Fest

Mă străduiesc de vineri noapte să scriu ceva despre Padina Fest, acest “cel mai bine organizat festival” la care am fost eu. Chestie greșită din principiu pentru că în vâltoarea aia de emoții nu mai știam exact nici unde mi-e nasul.

Drumul a fost Fun, găsiți la Denisa și detalii.

Am apucat să scriu nişte chestii în telefon:

“La ora la care scriu eu, concertele festivalului s-au încheiat pe ziua de azi. Dar de la un cort din apropiere se aude Nebun de Alb. Live la chitară. Și mai din spate se aude Copiliță fără minte.” Și am adormit.

În prima zi, pentru mine, fost întâi E.m.i.l. Am ascultat, am cântat împreună cu ei și mi-au năvălit în suflet toate “baieramele” la care am fost, toate dățile când ascultam Copacii Înfloriți (deși asta n-a fost) cu Roxănuș la ea în bucătărie, toate nopțile în care dansam până nu mai puteam în Fire, Club A, Iron City, cu Blonda sau Elena și toate celelalte cluburi pe care le mai băteam când eram eu mai mică.

Apoi Coma care ne-a cântat inclusiv Nu vreau iubito casă. Și refrenul de la Pisica ( da, melodia celor de la e.m.i.l. 🙂 very cool boyz). Despre Coma aș putea să scriu o carte în momentul ăsta. Fiecare vers, fiecare acord, fiecare sunet pe care îl emite trupa asta, mă înnebunește și mă face să îmi explodeze sufletul. Simt că orice durere e mai ușoară cu vocile și sunetele lor pe fundal. Ah și versurile. Poeme de dragoste care te fac să vrei să faci. Sau să iubești, sau să cauți în tine omul care ți-a mai rămas după viață.  La sfârșit, când a fost “Cântă-mi povestea”, acoustic, normal, să ajungă direct la creier, simțeam cum mi se scurge sufletul pe iarbă. Of! Abia așteept lansarea din toamnă.

Scurtă pauză publicitară pentru cel mai tare Club Montan ever, pe numele lui Carpamont, pe membrii căruia i-am cunoscut între Coma și Robin & The Backstabbers. S-a întâmplat că voiam să fac o poză logoului Padina și hop la el. Și niște băieți m-au rugat să le fac o poză. Am zis nu știu ce de cățarat a doua zi și spoof! minunea s-a întâmplat. Aia voiau și ei. De departe asta a fost the highlight of the festival. Vedeți voi mai încolo de ce.

Mai departe în noapte au fost Robin and the Backstabbers care au cântat (și) Cristina de a răsunat platoul de numele meu și al orașului meu. Și chiar mi-am dorit mult să aud asta live!

Și la sfârşit Vița de Vie. Care a fost “Vie așa cum mă tot simt eu de când am ajuns aici, departe de casă, în frig de-ți clănțăne dinții dacă nu dansezi.”, după cum scriam chiar eu în aceeași noapte.

Cum muntele e doar “și din bolovani cu apă s-au format către apus / munții tăi de încrețire orientați cu vârfu-n sus” fără foc și cântece însoțite de chitară, noaptea s-a terminat dimineața. Căci până pe la 5 am stat la foc și am cântat împreună cu noii noștri prieteni.

Sâmbătă a fost cu mahmureală, cafea cu inimioare și căței desenate în ea și atacuri de claustrofobie în Peștera Ialomiței care e absolut superbă dar m-a speriat groaznic atunci când s-a micșorat brusc. Norocul meu că eram cu Denisa și cum ea mă cunoaște ca pe sine, a reușit să mă facă să fiu bine și să mă bucur de vizită.

Tot sâmbătă, sărbătorita noastră, Alexandra a primit în loc de tort o gogoașă maare pe care ar fi putut scrie “La mulți ani!”, dacă nu îmi dădea doamna care le vindea un sos prea lichid. A fost bine oricum,  am avut în jurul a ce cânta :))

Apoi seara ne-au făcut să dansăm Paparudele Șuie fără de care nu poți spune că e Padina.

Nu. N-am dormit nici sâmbătă. Pentru că a fost din nou foc, din nou cântece, din nou inimi care dansau. Și din nou Carpamont. În a doua seară deja mă simțeam parte din grup.

Dar și mai parte din grup m-am simțit duminică la cățărat. <3 Nimic nu se compară cu senzația pe care o ai când îți lipești degetele de stâncă și simți că fac parte din ea. Când în loc de frică simți că ești acasă. Când mintea ta ȘTIE că nu poți fizic să faci anumite mișcări și totuși îți învingi creierul care știe greșit și îl înveți altă ordine a ceea ce se poate. Nu se compară nimic cu senzația pe care o ai când impulsul electric ce te ține în viață țopăie dintr-o emisferă în cealaltă și descătușează adrenalina și endorfinele și toate celelalte lucruri colorate din capetele noastre.

Am suferit groznic fără Pix dar duminică la stâncă a fost și draga de Ollie cu mama ei și m-am simțit puțin mai bine. Data viitoare clar vine și năstrușnicia de cățel cu mine.

Totul s-a terminat absolut apoteotic, în gară, unde eu și Denisa, spre oripilarea profundă a participanților la drum, am dansat și am cântat Pisica :))  Nu voi uita nicicând acele priviri îngrozite ale celorlalți pasageri. Ghinion.

Să nu uităm de savanta discuție:

“-Alea-s capre sau câini?

-Te referi la vacile alea de pe deal?”

Pe anul viitor, Padina. Ai fost așa de bună anul ăsta că neapărat voi veni și la anul!

“Nu e nevoie să te apuci să scrii ca să bați câmpii și să nu îți mai revii” :))))

Cartea cu muntele

Există în copilăria fiecărui om căruia îi place să citească, măcar o carte (sau mai multe) de care n-a auzit decât persoana în cauză dar care e reprezentativă pentru vârsta naivă și dulce în care nu aveam facturi, griji și deadline-uri. Pentru unii e Aventurile lui Habarnam, pentru unii e Cireșarii, pentru alții e Recreația Mare. Pentru mine e “Cineva urca un munte” De A. V. Tăușan.

Pe lângă faptul că mi-a fost recomandată de glumețul și simpaticul de tati (da, domne, la 8 ani eu primeam recomandări de cărți, eram cultă), m-a atras și pentru că avea coperta ciudată. Și când spun ciudată vreau să spun că în loc de excursioniști cu bețe (ăia din mai toate cărțile comuniste cu munți) asta avea pe copertă animale.

Pentru că, quelle horreur, personajele principale nu sunt oameni.( Nu mă omoram după așa ceva) Povestea începe într-o dimineață de vară cu greierele Ieronim, nervos pe furnici şi pe melcul Petrică. Vina lor era că-i deranjau somnul cu activitatea lor, mai precis, căratul de grăunţe (furnicile) şi vânzarea de limonadă dintr-o tonetă cu umbrelă (melcul). De asemenea Petrică era mândrul tată a doi melcișori: Melinte și Chiril. Absolut nimic ciudat până aici. Apar însă frații Grigore 1, Grigore 2 și Grigore 3, iepuri, ca să fiu sinceră, care se opresc să bea o limonadă la toneta lui Petrică și îi destăinuie acestuia planul lor de a escalada muntele care se afla după pădure. Petrică încântat își exprimă dorința de a se alătura grupului împreună cu cei doi copii de altfel foarte extaziați de perspectivă. Pe drum li se alătură un arici pe nume Socrate și un cățel pe nume Yvo. Și de aici începe un lung șir de aventuri prin pădure, care nu au nici un farmec repovestite însă sunt amuzante rău când citești originalul.

Într-un univers paralel, în aceeași carte, apare cicănitoarea Tina, agent secret, care urmărește veselul grup de excursioniști cu scopuri neprecizate. Ea este însă capturată și luată prizonieră de către Janina, vulpe, angajată a altor servicii secrete care declară de la început scopul de a îi împiedica pe excursioniști să ajungă și să escaladeze muntele. Și astfel cele două pornesc în urmărirea lor. De aici apar alte situatii amuzante. Sau așa mi s-a părut mie la vârsta aia.

Nu am să scriu ce se întâmplă până la sfârșit, cine are curiozitatea îi pot împrumuta cartea.

Ca o paranteză, ca să nu credeți că sunt chiar naivă, am recitit-o acum câțiva ani din dor de copilărie și, vai! surpriză, animăluțele din grupul vesel nu mi s-au mai părut atât de animăluțe, acțiunea mi s-a părut ușor tragică și ciocănitoarea și vulpea de unde mi se păruseră simpatice au devenit contrariul. Cartea a apărut în 1983, ca idee. 🙂

Și totuși, de ce mi-am adus aminte de cartea asta azi? Pentru ca yey, hurray și iarăși yey, vineri (adică mâineeeeee) plec la Padina Fest. Sunt entuziasmată și nerăbdătoare și azi m-am gândit toată ziua la Grigore 1, Grigore 2 și Grigore 3 care aveau termosuri, echipament montan și saci de dormit și inima mea dă foarte tare din coadă că va dormi la un hotel de miliarde de stele.

Detalii pentru curiosi aici . Vineri cântă Coma, Emil, Robin and The Backstabbers și Vița de Vie. Unde eu probabil voi crăpa de fericire la fiecare trupă și fiecare melodie.

Unde se duc oamenii

Oamenii se duc la muncă, oamenii se duc la restaurant, în vacanțe, în luni de miere sau de fiere, pe munți, pe mări, oamenii se duc oriunde simt că se împlinesc.

But there’s nothing like a funeral in the morning!

Azi am asistat la înmormântarea unui om care a murit la 92 de ani. Nu contează neapărat cum a murit, mie mi s-a părut interesant faptul că acest om nu mai avea pe nimeni dintre rudele de sânge. De asemenea, acest om nu a fost căsătorit niciodată, nu a avut copii și singurii care au avut astăzi grijă ca lucrurile să se întâmple (înmormântarea and all that jazz) au fost nepoții prietenilor lui.

Așadar se poate să trăiești și singur. Am aflat că, înainte să se ducă, obișnuia ca în fiecare dimineață să își cumpere un ziar și să facă o mică plimbare, că îi plăcea să iasă să mănânce la restaurant și îi plăcea să bea coniac Passion. Un om drăguț căruia îi plăcea viața.

Cu ce am rămas eu azi după această înmormântare? Cu sentimentul pe care îl am tot mai des în ultima vreme. Că ne umplem viețile cu tot ce putem sau găsim la îndemână ca să nu simțim ce șaradă inutilă e viața!

Mâncați, beți, dansați si bucurați-vă de viață ca Gargantua de mâncare. Alternativa e la “sanatorii cu balcoane”

Cheers, my friends!

6 luni

Azi e Sfântul Ilie, care dacă ne-am scoate capetele din fund şi nu ne-am mai criza atâta pe religie, am realiza că e un nene cu o poveste foarte mişto (dacă apărea in GoT puțin stilizat ni s-ar fi părut belea). Se spune în popor că treaba Sfantului Ilie în cer este de a călători într-un car de foc  în căutarea diavolilor şi de a-i trosni cu biciul. În ziua de 20 iulie, diavolii coboară pe pământ şi se ascund în diverse locuri. Sfântul îi caută şi încearcă să îi găsească cu ajutorul ploilor, a tunetelor şi a fulgerelor.

La mulţi ani, tati! Sper că ai avut succes azi :))

Tot azi e şi ziua pokemonului. Pixie împlineşte 6 luni.  Nu mi-am închipuit niciodată că voi avea un căţel. Mă vedeam a fi a very cat-person. Aparent şi Pix se simte destul de pisică aşa că suntem ok.

IMG_1482IMG_0985

Prin ianuarie, când am vizitat-o pe Manu la Timişoara, era acolo şi Neo, un Jack Russell foarte educat şi inteligent. Moa, ce simplu e să ai câine, mi-am spus eu. După ce am petrecut un weekend cu el am simţit că aş putea trăi zilnic în casă cu o chestie veşnic ţopăitoare şi veşnic dornică de joacă.  Apoi l-am avut în vizită timp de o săptămână pe leneşul şi frumosul Bulldog Francez Vaca. Şi deşi Vaca era liniştit şi cuminte (ceea ce e super bine şi comod) iar Neo un zvăpăiat şi jumătate (ceea ce e foarte plăcut şi amuzant dar îţi ocupa MULT TIMP)  cumva am simţit că îmi trebuie un daemon exact ca mine (pentru ăia care nu ştiu ce e ăla daemon iete explicatia aici). Aşa că în viaţa mea a apărut Pix “căţelul capsator / imediat adormitor”.  Care când nu doarme (ceea ce, dacă nu dorm și eu, se întâmplă rar şi iepureşte) e absolut obsedat de mine şi de joacă și mă urmărește ca un mic stalker.

IMG_0849

Acum avem dimineţile noastre în care ne pupăm şi ne întindem amândoi cât suntem de lungi, plimbările noastre în care descoperim locuri şi mirosuri noi (el, eu descopăr doar cât de repede obosesc de la țigări) și momentele noastre în care ne smotocim și mușcăm ca scăpații de la 9.

IMG_0931IMG_1003IMG_5658

E primul meu cățel și la început a fost destul de greu pentru noi doi. Eu nu acceptam în ruptul capului ideea că trebuie să stea și singur. Apoi nu înțelegeam că eu trebuie să îl domin pe el și nu el pe mine. Greu cu psihologia canină vs. aia umană. Noroc de Marius care mai avusese câine, noroc de prieteni buni în jur, care au făcut pe bona când eu nu suportam să-l las singur, noroc de Lăcrămioara care m-a învățat să îl educ și să am o relație echilibrată cu el (și cu mine, că da, câinii te ajută mult să te cunoști), noroc de Nicola super-veterinarul care nu mi-a zis niciodată că-s nebună ori de câte ori am dat fuga la ea că mi se părea ceva în neregulă cu Pix și a avut răbdare să-mi explice absolut tot ce am avut nevoie să știu ca să mă pot descurca.

Pixie mi-a schimbat viața în multe feluri și mă face foarte fericită când îl văd că face fața de psycho “mingea e A MEA”. Nu  înțeleg de unde are atâta energie încât după 5 plimbări are chef de joacă și de alergat cum nu înțeleg nici de ce Duracell a folosit un iepure la reclama și nici cum se face că e ATÂT de deștept.

Nu e niciodată mofturos sau isteric. El vrea doar să se  joace non-stop , să țopăie cât poate el de sus (cred că Milla l-a născut când era tot mai sus a lui Moga la TV) și să se cuibărească lângă mine noaptea cât poate el de lipit. Ca un tatuaj. Iar dacă am treabă stă cuminte pe pernuța lui și doarme.

Când piticul de pe creier m-a făcut să închid taraba și să nu mai vreau să vorbesc cu nimeni, Pix a fost acolo. Evident, nu ca să înțeleagă că fraiera aia care îi dă de mâncare are nevoie de liniște ci ca să o bâzâie la cap să se joace. Which it helped. Since I am still here. Și ca să mă păzească noaptea sau când sunt furtuni (deși tremură tot, de frică, el mă păzește. Not funny AT ALL :))) ).

Îmi doresc să trăiască mulți ani sănătos, fericit și jucăuș și jur că nu îi voi face niciodată tort și nu îl voi umaniza și nu voi uita că e CÂINE. :))

IMG_1101
P.S. Oana Titică de la Chicineta  m-a “convins” printr-un articol despre Lola a ei că nu e deloc greu să ai câine. Nu e. Cu condiția să (și aici o citez pe Oana) ” Te caci pe tine de fericire de câte ori se uită la tine”.

P.S.2 Cesar Millan (tot de la Oana am aflat) FACE MINUNI dacă habar n-ai ce să faci cu câinele după ce îl iei și constați că e viu și nu de pluș cum părea inițial.

Mamifer

mamifer_1_fullsizeAnimal vertebrat care naște puii vii și îi hrănește cu lapte. Evident, lapte dulce și inimă roșie.

Am cunoscut-o pe Ana Barton într-o perioadă a vieții mele. Aș vrea să pot caracteriza perioada însă nu pot, pentru că m-am învățat să apreciez viața exact așa cum e ea. Nu bună sau rea ci trăibilă sau nu. La câte nenorociri reale sunt pe lume, copii părăsiți, oameni care mor de foame, ar fi obscen să zic vreodată că viața mea nu a fost întotdeauna trăibilă. Deci, era o perioadă. Ca întotdeauna, simteam  nevoia de a fi iubită și îmbrățișată. Vai, ce surpriză, nu asta vrem toți? Ba da. Doar că nu știm toți să cerem și mai ales nu ni se dă tuturor așa cum avem nevoie. Deși e din Târgoviște, de la prima conversatie mi s-a părut că seamănă cu moldoveanca minunată care mi-a fost dirigintă în școala generală. Tot la fel ca și diriga, Ana a oscilat mereu între a mă bate și a mă pupa. De îmbrățișat însă, a făcut-o mereu așa cum am avut eu nevoie. Cu drag, cu suflet, cu toată dăruirea de care doar o mamă e capabilă. Uneori m-a îmbrățișat doar din cuvinte și a fost de-ajuns.

Și apoi femeia asta care mi-e ba mamă, ba prietenă, ba soră, a scos din cuptorul minții ei o carte de o frumusețe incredibilă. Și spre deosebire de ce mi-a mărturisit ea – poate nu doar mie – că speră ca și conținutul să fie la fel de frumos cum e exteriorul acestei cărți, eu am ajuns nici să nu mai văd ce țin în mâini. Și scrisă pe șervețele, cartea asta mi-ar fi făcut picioarele spaghete.Deși recunosc, ambalajul e minunat acordat cu conținutul.

Esențele copilăriei, jocului, iubirii curate pe toate treptele vieții. Am citit-o ca și cum ar fi trebuit să o învăț pentru că ascunde în ea sfaturi, povețe, mângâieri și dojeni pe care numai o mamă le poate fabrica, în suflet.

Preferata mea, povestea cu portocalele e cea mai frumoasă poveste despre limitele fiecărui om și despre faptul că indiferent cum știm să ne bucurăm, să ne manifestăm aprecierea, respectul, mirarea, trebuie s-o facem în felul nostru, fără rușine. E bine să o facem.

Am dormit cu animalul ăsta mic de carte, în pat, la piept și am plâns citind-o pentru că îmi doream tare un copil-băiat cu care să mă iubesc și cu care să împart frumusețea ascunsă în cartea asta. Îmi doream tare să trăiesc pe viu fericirea de când eram eu mică, acum când sunt mare. Asta i-am și spus doamnei autoare când am sunat-o s-o felicit pentru minunea produsă și tipărită. Că acum aș mai vrea doar un tovarăș de joacă.

 

Pierdut sat. Il declar nul.

A fost odată ca niciodată o fată care… De fapt am fost odată ca niciodată eu, care îmi doream în copilărie să am bunici la țară, să mă plimb cu bicicleta pe drumuri prăfuite, în căldura și soarele verii, să am un loc apos unde să pot înota, să existe un cățel blând și drag pe care să îl pot iubi.

Aceeași eu, am nimerit printr-o succesiune de conjuncturi, fapte și alinieri de planete (nu îmi ajunge internetul să descriu încrengătura) într-o mașină care gonea cu  130 la oră spre țara cuiva. Mai târziu mi-am dat seama că a fost Țara Minunilor mele, dar, evident, până m-am prins eu că sunt Alice, iepurele alb deja era în oală și la cuptor, așa că nema călăuză înapoi.

După cum spuneam, am ajuns la locul faptelor într-o minunată zi de iarnă. Era înainte de Craciun cu câteva zile. Totul era alb, zăpada dădea sentimentul de vacanță și siguranță, iar liniștea era așa cum nu o mai auzisem niciodată: deplină. Atât în exterior cât mai ales în interiorul meu. Am dat acolo de o casă veche, bine îngrijită și încălzită și de un vânător veritabil (cu costum, pușcă adevărată și legitimație de funcționar la Ocolul Silvic) alături de soția lui. Se știe că un vânător fără câine e ca râul fără apă. Pe domnul cățel îl chema Nero deși era cât se poate de roșcat, așa cum trebuie să fie orice setter irlandez cu nas foarte fin. Între mine și Nero a fost, evident, dragoste la prima încăierare pentru că am sărit unul pe celălalt imediat ce ne-am văzut. Casa caldă, joasă, curată, oamenii blânzi, cu priviri învăluitoare și ocrotitoare, dar mai ales vinul fiert, și roșiile coapte cu usturoi alături de friptură, m-au aruncat imediat într-un somn sălbatic. Așa e politicos când mergi în vizită: saluți, faci cunoștință, mănânci, bei și te lași cuprins de somn. M-am mai trezit seara când la poartă se auzeau urătorii, prieteni ai celor la care stăteam. Am fost primită între ei cu maxim entuziasm și pusă la curent cu programul următoarelor zile. În loc de apă am primit vin fiert și, spre surprinderea mea, în acea seară nu urma somn ci colindat în sat, pe la toți vecinii. Mai târziu am înțeles că acest grup de tineri era format din tinerii satului, plecați la București, veniți în vacanță la părinți. Normal că nimeni nu închidea poarta pe toată perioada șederii lor acolo și că erau bineveniți oriunde, oricâtă gălăgie ar fi făcut.  Ce-i drept, rar mi-a fost dat să văd niște oameni mai curați la suflet decât aceia. Deși vârstele lor erau demult separate de copilărie, inocența se conservase perfect.

În acea primă noapte am fost cu colindul și, într-una dintre curți, am fost întâmpinați de o familie care pusese în mijlocul curții o măsuță de lemn – joasă și rotundă, picată din Moromeții și acoperită de o mămăligă ca o lună. Pe lângă ea, bucăți de pastramă de oaie stropite cu usturoi și pahare cu vin fiert completau tabloul. Peste tot pe unde intram eram întâmpinați cu veselie și voie bună, cu drag și cu tot ce aveau mai bun oamenii. Pe unde ne opream treceam de la colinde la hore în mijlocul curții, pe muzica pe care tot noi o cântam. Spre dimineață ne-am strâns toți într-una dintre case și am dormit împreună, care cum a apucat. Nu știu unde am încăput 25 de oameni. Acea vacanță de iarnă, pe malul Dunării a fost probabil cea mai frumoasă pe care am trăit-o. Întâmplător, toate dorințele din copilărie mi le-a îndeplinit acel sat încă de la prima vizită.

De Paște am aflat despre jocul „Rostogoala”. Acest obicei super distractiv, de a face întrecere de pe o moviliță, cu ouă vopsite. Câștigă persoana a cărui ou ajunge cel mai departe. În rest, bineînțeles, haine noi, Lumină în noaptea de Înviere, Tăcerea sau Țipetele mieilor. Și erm fericită de cum puneam piciorul pe prima uliță din acel sat.

A venit și vara promisă. Și odată cu ea și bicicleta, după care se ținea, înnebunit să nu mă piardă, iubitul, dragul, scumpul meu, Nero. Plecam de nebună pe coclauri, cu bicicleta și cu Nero și eram cea mai liberă și fericită ființă pe care a lăsat-o Dumnezeu pe pământ, în singurul Rai pe care l-am cunoscut împreună cu familia mea adoptivă: mama care gătea, tatăl care vâna și cei doi frați ai mei, fata cu care mă jucam cu păpușile și băiatul căruia i-am furat Aventurile lui habarnam și m-am ascuns s-o citesc în pod. Când m-am plictisit de atâta biciclit pe ulițe, mi-au arătat a 8-a minune a lumii: lunca Dunării. Pădurea blândă, primitoare, șerpișorul ridicat pe jumătate care m-a salutat sâsâind și căruia i-am răspuns urlând îngrozită, drumul cu căruța !!:)focul la malul apei, porumbul copt, baia, minunata baie în Dunărea hămesită să facă victime  prin curenții ei nebuni, și din care, la început, mă miram de fiecare dată când ieșeam (încă o dată) vie! Țipetele tuturor când săream ca nebuna în apă, bușteanul pe care băieții l-au aruncat în apă și pe care am călătorit toți (țin minte și acum că eu am numărat câți suntem: 23 – și acum mai visez uneori că înot în Dunăre și îmi număr tovarășii de călătorie).

Toamna, am călcat strugurii în picioare râzând ca nebunele, am băut primul must și apoi vin de cu un an înainte, am mâncat pastramă de oaie la grătar cu mămăligă și apoi am stat cu toții, adunați, cu felinare din dovleci în jur, să ascultăm povești cu strigoi. Ne-am strâns unii în alții și eram ca niște animale mici și blânde, inocenți, cuminți. Iarna a venit să încheie, ceea a fost cel mai frumos an din viața mea.

Apoi una dintre noi s-a spânzurat, din dragoste. Nero a murit. Unii s-au căsătorit și nu au mai venit acolo. Noi ne-am pierdut unii de ceilalți, mâinile noastre s-au rătăcit cumva, deși aș fi putut jura că liniile din palmele noastre se împletesc. Atunci mi-am pierdut și satul meu drag. Definitiv și fără cale de întoarcere. M-aș duce acum să văd ce a mai rămas. Dar după cum spuneam în titlu, fără prima iubire care să pudreze totul cu praf de magie, îl declar nul.

59821_1561268562259_1462249_n