Category: Me gusta

NeRecenzie

Era să spun că am terminat de citit o carte dar am citit, de fapt, un diagnostic. Ca să nu mai spun că mă și doare stomacul de la ea. El. Ce-o fi fost ce am citit. Aștept să se trezească cine a scris-o ca să ne înjurăm cu sete. Și mi-a și zis “las-o dacă îți face rău”. Dar am înțeles eu? N-am înțeles.

Nu știu ce e mai rău: să te regăsești în cartea cuiva sau să citești fără urmă de raportare la personaje. Deși asta probabil nu există. Cumva trebuie să te convingă scriitorul să îl iei de mână și să pornești în vizita prin hățișul gândurilor lui. Ce mă fascinează și m-a fascinat mereu la cărți e faptul că te scufunzi pe o parte în creierii și istoria cuiva și ieși la suprafață în creierii și istoria ta. 

Nu citesc literar. Nici nu mă interesează cum e scrisă o carte. Termin doar cărțile care mă ajută. Pe restul le dau cadou. 

Ăsteia i-aș da foc. Să ardă și să nu mai știe nimeni că există așa ceva pe lume. Că iadul e unul singur, e pe pământ și nici nu ocupă loc. E o sinapsă aiurită. Un miligram de substanță care se eliberează în circuit prea devreme sau prea târziu sau anapoda în orice caz. 

Mi s-a făcut dor de la cartea asta de Ionel Teodoreanu și în același timp de bunica, de mine, de verile de la curte, de liniștea de după ploaie. De liniștea de dinainte să explodeze viața în noi ca furtuna pe mare: neprevăzut, devastator și de neoprit. 

O să găsim un port cândva. Acum ne rămâne doar să navigăm împreună. Noi și ceilalți care sunt ca noi.  

Rătăcindu-te te poți regăsi. 

Padina Fest

Mă străduiesc de vineri noapte să scriu ceva despre Padina Fest, acest “cel mai bine organizat festival” la care am fost eu. Chestie greșită din principiu pentru că în vâltoarea aia de emoții nu mai știam exact nici unde mi-e nasul.

Drumul a fost Fun, găsiți la Denisa și detalii.

Am apucat să scriu nişte chestii în telefon:

“La ora la care scriu eu, concertele festivalului s-au încheiat pe ziua de azi. Dar de la un cort din apropiere se aude Nebun de Alb. Live la chitară. Și mai din spate se aude Copiliță fără minte.” Și am adormit.

În prima zi, pentru mine, fost întâi E.m.i.l. Am ascultat, am cântat împreună cu ei și mi-au năvălit în suflet toate “baieramele” la care am fost, toate dățile când ascultam Copacii Înfloriți (deși asta n-a fost) cu Roxănuș la ea în bucătărie, toate nopțile în care dansam până nu mai puteam în Fire, Club A, Iron City, cu Blonda sau Elena și toate celelalte cluburi pe care le mai băteam când eram eu mai mică.

Apoi Coma care ne-a cântat inclusiv Nu vreau iubito casă. Și refrenul de la Pisica ( da, melodia celor de la e.m.i.l. 🙂 very cool boyz). Despre Coma aș putea să scriu o carte în momentul ăsta. Fiecare vers, fiecare acord, fiecare sunet pe care îl emite trupa asta, mă înnebunește și mă face să îmi explodeze sufletul. Simt că orice durere e mai ușoară cu vocile și sunetele lor pe fundal. Ah și versurile. Poeme de dragoste care te fac să vrei să faci. Sau să iubești, sau să cauți în tine omul care ți-a mai rămas după viață.  La sfârșit, când a fost “Cântă-mi povestea”, acoustic, normal, să ajungă direct la creier, simțeam cum mi se scurge sufletul pe iarbă. Of! Abia așteept lansarea din toamnă.

Scurtă pauză publicitară pentru cel mai tare Club Montan ever, pe numele lui Carpamont, pe membrii căruia i-am cunoscut între Coma și Robin & The Backstabbers. S-a întâmplat că voiam să fac o poză logoului Padina și hop la el. Și niște băieți m-au rugat să le fac o poză. Am zis nu știu ce de cățarat a doua zi și spoof! minunea s-a întâmplat. Aia voiau și ei. De departe asta a fost the highlight of the festival. Vedeți voi mai încolo de ce.

Mai departe în noapte au fost Robin and the Backstabbers care au cântat (și) Cristina de a răsunat platoul de numele meu și al orașului meu. Și chiar mi-am dorit mult să aud asta live!

Și la sfârşit Vița de Vie. Care a fost “Vie așa cum mă tot simt eu de când am ajuns aici, departe de casă, în frig de-ți clănțăne dinții dacă nu dansezi.”, după cum scriam chiar eu în aceeași noapte.

Cum muntele e doar “și din bolovani cu apă s-au format către apus / munții tăi de încrețire orientați cu vârfu-n sus” fără foc și cântece însoțite de chitară, noaptea s-a terminat dimineața. Căci până pe la 5 am stat la foc și am cântat împreună cu noii noștri prieteni.

Sâmbătă a fost cu mahmureală, cafea cu inimioare și căței desenate în ea și atacuri de claustrofobie în Peștera Ialomiței care e absolut superbă dar m-a speriat groaznic atunci când s-a micșorat brusc. Norocul meu că eram cu Denisa și cum ea mă cunoaște ca pe sine, a reușit să mă facă să fiu bine și să mă bucur de vizită.

Tot sâmbătă, sărbătorita noastră, Alexandra a primit în loc de tort o gogoașă maare pe care ar fi putut scrie “La mulți ani!”, dacă nu îmi dădea doamna care le vindea un sos prea lichid. A fost bine oricum,  am avut în jurul a ce cânta :))

Apoi seara ne-au făcut să dansăm Paparudele Șuie fără de care nu poți spune că e Padina.

Nu. N-am dormit nici sâmbătă. Pentru că a fost din nou foc, din nou cântece, din nou inimi care dansau. Și din nou Carpamont. În a doua seară deja mă simțeam parte din grup.

Dar și mai parte din grup m-am simțit duminică la cățărat. <3 Nimic nu se compară cu senzația pe care o ai când îți lipești degetele de stâncă și simți că fac parte din ea. Când în loc de frică simți că ești acasă. Când mintea ta ȘTIE că nu poți fizic să faci anumite mișcări și totuși îți învingi creierul care știe greșit și îl înveți altă ordine a ceea ce se poate. Nu se compară nimic cu senzația pe care o ai când impulsul electric ce te ține în viață țopăie dintr-o emisferă în cealaltă și descătușează adrenalina și endorfinele și toate celelalte lucruri colorate din capetele noastre.

Am suferit groznic fără Pix dar duminică la stâncă a fost și draga de Ollie cu mama ei și m-am simțit puțin mai bine. Data viitoare clar vine și năstrușnicia de cățel cu mine.

Totul s-a terminat absolut apoteotic, în gară, unde eu și Denisa, spre oripilarea profundă a participanților la drum, am dansat și am cântat Pisica :))  Nu voi uita nicicând acele priviri îngrozite ale celorlalți pasageri. Ghinion.

Să nu uităm de savanta discuție:

“-Alea-s capre sau câini?

-Te referi la vacile alea de pe deal?”

Pe anul viitor, Padina. Ai fost așa de bună anul ăsta că neapărat voi veni și la anul!

“Nu e nevoie să te apuci să scrii ca să bați câmpii și să nu îți mai revii” :))))

6 luni

Azi e Sfântul Ilie, care dacă ne-am scoate capetele din fund şi nu ne-am mai criza atâta pe religie, am realiza că e un nene cu o poveste foarte mişto (dacă apărea in GoT puțin stilizat ni s-ar fi părut belea). Se spune în popor că treaba Sfantului Ilie în cer este de a călători într-un car de foc  în căutarea diavolilor şi de a-i trosni cu biciul. În ziua de 20 iulie, diavolii coboară pe pământ şi se ascund în diverse locuri. Sfântul îi caută şi încearcă să îi găsească cu ajutorul ploilor, a tunetelor şi a fulgerelor.

La mulţi ani, tati! Sper că ai avut succes azi :))

Tot azi e şi ziua pokemonului. Pixie împlineşte 6 luni.  Nu mi-am închipuit niciodată că voi avea un căţel. Mă vedeam a fi a very cat-person. Aparent şi Pix se simte destul de pisică aşa că suntem ok.

IMG_1482IMG_0985

Prin ianuarie, când am vizitat-o pe Manu la Timişoara, era acolo şi Neo, un Jack Russell foarte educat şi inteligent. Moa, ce simplu e să ai câine, mi-am spus eu. După ce am petrecut un weekend cu el am simţit că aş putea trăi zilnic în casă cu o chestie veşnic ţopăitoare şi veşnic dornică de joacă.  Apoi l-am avut în vizită timp de o săptămână pe leneşul şi frumosul Bulldog Francez Vaca. Şi deşi Vaca era liniştit şi cuminte (ceea ce e super bine şi comod) iar Neo un zvăpăiat şi jumătate (ceea ce e foarte plăcut şi amuzant dar îţi ocupa MULT TIMP)  cumva am simţit că îmi trebuie un daemon exact ca mine (pentru ăia care nu ştiu ce e ăla daemon iete explicatia aici). Aşa că în viaţa mea a apărut Pix “căţelul capsator / imediat adormitor”.  Care când nu doarme (ceea ce, dacă nu dorm și eu, se întâmplă rar şi iepureşte) e absolut obsedat de mine şi de joacă și mă urmărește ca un mic stalker.

IMG_0849

Acum avem dimineţile noastre în care ne pupăm şi ne întindem amândoi cât suntem de lungi, plimbările noastre în care descoperim locuri şi mirosuri noi (el, eu descopăr doar cât de repede obosesc de la țigări) și momentele noastre în care ne smotocim și mușcăm ca scăpații de la 9.

IMG_0931IMG_1003IMG_5658

E primul meu cățel și la început a fost destul de greu pentru noi doi. Eu nu acceptam în ruptul capului ideea că trebuie să stea și singur. Apoi nu înțelegeam că eu trebuie să îl domin pe el și nu el pe mine. Greu cu psihologia canină vs. aia umană. Noroc de Marius care mai avusese câine, noroc de prieteni buni în jur, care au făcut pe bona când eu nu suportam să-l las singur, noroc de Lăcrămioara care m-a învățat să îl educ și să am o relație echilibrată cu el (și cu mine, că da, câinii te ajută mult să te cunoști), noroc de Nicola super-veterinarul care nu mi-a zis niciodată că-s nebună ori de câte ori am dat fuga la ea că mi se părea ceva în neregulă cu Pix și a avut răbdare să-mi explice absolut tot ce am avut nevoie să știu ca să mă pot descurca.

Pixie mi-a schimbat viața în multe feluri și mă face foarte fericită când îl văd că face fața de psycho “mingea e A MEA”. Nu  înțeleg de unde are atâta energie încât după 5 plimbări are chef de joacă și de alergat cum nu înțeleg nici de ce Duracell a folosit un iepure la reclama și nici cum se face că e ATÂT de deștept.

Nu e niciodată mofturos sau isteric. El vrea doar să se  joace non-stop , să țopăie cât poate el de sus (cred că Milla l-a născut când era tot mai sus a lui Moga la TV) și să se cuibărească lângă mine noaptea cât poate el de lipit. Ca un tatuaj. Iar dacă am treabă stă cuminte pe pernuța lui și doarme.

Când piticul de pe creier m-a făcut să închid taraba și să nu mai vreau să vorbesc cu nimeni, Pix a fost acolo. Evident, nu ca să înțeleagă că fraiera aia care îi dă de mâncare are nevoie de liniște ci ca să o bâzâie la cap să se joace. Which it helped. Since I am still here. Și ca să mă păzească noaptea sau când sunt furtuni (deși tremură tot, de frică, el mă păzește. Not funny AT ALL :))) ).

Îmi doresc să trăiască mulți ani sănătos, fericit și jucăuș și jur că nu îi voi face niciodată tort și nu îl voi umaniza și nu voi uita că e CÂINE. :))

IMG_1101
P.S. Oana Titică de la Chicineta  m-a “convins” printr-un articol despre Lola a ei că nu e deloc greu să ai câine. Nu e. Cu condiția să (și aici o citez pe Oana) ” Te caci pe tine de fericire de câte ori se uită la tine”.

P.S.2 Cesar Millan (tot de la Oana am aflat) FACE MINUNI dacă habar n-ai ce să faci cu câinele după ce îl iei și constați că e viu și nu de pluș cum părea inițial.

Mamifer

mamifer_1_fullsizeAnimal vertebrat care naște puii vii și îi hrănește cu lapte. Evident, lapte dulce și inimă roșie.

Am cunoscut-o pe Ana Barton într-o perioadă a vieții mele. Aș vrea să pot caracteriza perioada însă nu pot, pentru că m-am învățat să apreciez viața exact așa cum e ea. Nu bună sau rea ci trăibilă sau nu. La câte nenorociri reale sunt pe lume, copii părăsiți, oameni care mor de foame, ar fi obscen să zic vreodată că viața mea nu a fost întotdeauna trăibilă. Deci, era o perioadă. Ca întotdeauna, simteam  nevoia de a fi iubită și îmbrățișată. Vai, ce surpriză, nu asta vrem toți? Ba da. Doar că nu știm toți să cerem și mai ales nu ni se dă tuturor așa cum avem nevoie. Deși e din Târgoviște, de la prima conversatie mi s-a părut că seamănă cu moldoveanca minunată care mi-a fost dirigintă în școala generală. Tot la fel ca și diriga, Ana a oscilat mereu între a mă bate și a mă pupa. De îmbrățișat însă, a făcut-o mereu așa cum am avut eu nevoie. Cu drag, cu suflet, cu toată dăruirea de care doar o mamă e capabilă. Uneori m-a îmbrățișat doar din cuvinte și a fost de-ajuns.

Și apoi femeia asta care mi-e ba mamă, ba prietenă, ba soră, a scos din cuptorul minții ei o carte de o frumusețe incredibilă. Și spre deosebire de ce mi-a mărturisit ea – poate nu doar mie – că speră ca și conținutul să fie la fel de frumos cum e exteriorul acestei cărți, eu am ajuns nici să nu mai văd ce țin în mâini. Și scrisă pe șervețele, cartea asta mi-ar fi făcut picioarele spaghete.Deși recunosc, ambalajul e minunat acordat cu conținutul.

Esențele copilăriei, jocului, iubirii curate pe toate treptele vieții. Am citit-o ca și cum ar fi trebuit să o învăț pentru că ascunde în ea sfaturi, povețe, mângâieri și dojeni pe care numai o mamă le poate fabrica, în suflet.

Preferata mea, povestea cu portocalele e cea mai frumoasă poveste despre limitele fiecărui om și despre faptul că indiferent cum știm să ne bucurăm, să ne manifestăm aprecierea, respectul, mirarea, trebuie s-o facem în felul nostru, fără rușine. E bine să o facem.

Am dormit cu animalul ăsta mic de carte, în pat, la piept și am plâns citind-o pentru că îmi doream tare un copil-băiat cu care să mă iubesc și cu care să împart frumusețea ascunsă în cartea asta. Îmi doream tare să trăiesc pe viu fericirea de când eram eu mică, acum când sunt mare. Asta i-am și spus doamnei autoare când am sunat-o s-o felicit pentru minunea produsă și tipărită. Că acum aș mai vrea doar un tovarăș de joacă.

 

Femei urâte

Dilema existențială de ieri: de câți oameni e nevoie pentru ca o femeie să se vadă atât de frumoasă pe cât și e? De unul singur: terapeutul.
Am întâlnit femei urâte ca un coșmar care aveau senzația că sunt superbe și se purtau ca atare. Evident, ca în mai toate articolele motivaționale, lumea întreagă (sau o mare parte din ea) le urma în crezul că sunt frumoase. Bravo lor, nimic rău în asta. Chiar e cazul ca oamenii să înceapă să mai aprecieze și altceva înafară de un ambalaj frumos, pentru care, de cele mai multe ori, posesoarea nu are nici un merit. Că se pot lucra multe la sala și prin dietă, dar vă jur, nu am depistat înca acel aparat care îți lucrează gropițele, strălucirea ochilor, blândețea surâsului. Țâțe și buci, mulțumim, avem toate și cu nițică îndemânare, toate le putem face să arate acceptabil spre bine.
Am văzut însă femei frumoase de la mama natură. Dar nu frumoase normal. Frumoase Dumnezeiește, frumoase de îți vine să le muști ca pe mere, frumoase de uiți că ai acasă soție, copii sau harem. Sunt ca ielele de frumoase, unele. Și culmea, nu doar pe exterior. Sunt, ale naibii, frumoase pe toate părțile și din toate direcțiile. Și totuși, când le –o spui, strâmbă din nas. Dar vor să o audă. O spun ele cu gura lor, pentru ca au auzit-o până la refuz și o cred. Și atunci începe cearta. Atunci încep oamenii să se răscoale. Că femeia frumoasă are voie orice, mai puțin să se prețuiască în gura mare. Dacă totuși greșește și o face, atunci e o “insert offensive word” lipsită de modestie și de cei șapte ani de acasă.
Dar ce ar fi ca femeile acelea frumoase care vor să audă non-stop că sunt frumoase, totuși să nu creadă ele însele asta? Ce-ar fi ca ele să aibă nevoie să audă că sunt frumoase ca să nu uite? Pentru că da, femeile frumoase sunt norocoase că sunt așa dar sunt și nefericitele posesoare ale destinelor zbuciumate. Eu n-am văzut decât câteva urâte care să fi făcut istorie. Majoritatea osânditelor, chinuitelor, obiditelor, au fost frumoase.
Și atunci mă întreb, nu cumva aceste adorate narcisiste au nevoie să știe sigur că sunt superbe tocmai pentru că în interiorul lor e veșnic un câmp de luptă? Nu cumva în zbuciumul lor necontenit de a demonstra că sunt și altceva decât un chip angelic pe un cap plin de paie, uită că de fapt sunt frumoase și ar putea avea totul mai ușor dacă s-ar mulțumi să se bazeze pe ce le-a dat natura cadou?
Cunosc multe femei frumoase, dulci, sofisticate care sunt așa și pe interior și despre care eu cred că merită să audă că sunt și frumoase și deștepte și talentate (dacă sunt!!) zilnic.
Sunt foarte rare femeile care să poată menține pe termen lung un echilibru satisfăcător între un interior urât și un exterior frumos.

download

Pierdut sat. Il declar nul.

A fost odată ca niciodată o fată care… De fapt am fost odată ca niciodată eu, care îmi doream în copilărie să am bunici la țară, să mă plimb cu bicicleta pe drumuri prăfuite, în căldura și soarele verii, să am un loc apos unde să pot înota, să existe un cățel blând și drag pe care să îl pot iubi.

Aceeași eu, am nimerit printr-o succesiune de conjuncturi, fapte și alinieri de planete (nu îmi ajunge internetul să descriu încrengătura) într-o mașină care gonea cu  130 la oră spre țara cuiva. Mai târziu mi-am dat seama că a fost Țara Minunilor mele, dar, evident, până m-am prins eu că sunt Alice, iepurele alb deja era în oală și la cuptor, așa că nema călăuză înapoi.

După cum spuneam, am ajuns la locul faptelor într-o minunată zi de iarnă. Era înainte de Craciun cu câteva zile. Totul era alb, zăpada dădea sentimentul de vacanță și siguranță, iar liniștea era așa cum nu o mai auzisem niciodată: deplină. Atât în exterior cât mai ales în interiorul meu. Am dat acolo de o casă veche, bine îngrijită și încălzită și de un vânător veritabil (cu costum, pușcă adevărată și legitimație de funcționar la Ocolul Silvic) alături de soția lui. Se știe că un vânător fără câine e ca râul fără apă. Pe domnul cățel îl chema Nero deși era cât se poate de roșcat, așa cum trebuie să fie orice setter irlandez cu nas foarte fin. Între mine și Nero a fost, evident, dragoste la prima încăierare pentru că am sărit unul pe celălalt imediat ce ne-am văzut. Casa caldă, joasă, curată, oamenii blânzi, cu priviri învăluitoare și ocrotitoare, dar mai ales vinul fiert, și roșiile coapte cu usturoi alături de friptură, m-au aruncat imediat într-un somn sălbatic. Așa e politicos când mergi în vizită: saluți, faci cunoștință, mănânci, bei și te lași cuprins de somn. M-am mai trezit seara când la poartă se auzeau urătorii, prieteni ai celor la care stăteam. Am fost primită între ei cu maxim entuziasm și pusă la curent cu programul următoarelor zile. În loc de apă am primit vin fiert și, spre surprinderea mea, în acea seară nu urma somn ci colindat în sat, pe la toți vecinii. Mai târziu am înțeles că acest grup de tineri era format din tinerii satului, plecați la București, veniți în vacanță la părinți. Normal că nimeni nu închidea poarta pe toată perioada șederii lor acolo și că erau bineveniți oriunde, oricâtă gălăgie ar fi făcut.  Ce-i drept, rar mi-a fost dat să văd niște oameni mai curați la suflet decât aceia. Deși vârstele lor erau demult separate de copilărie, inocența se conservase perfect.

În acea primă noapte am fost cu colindul și, într-una dintre curți, am fost întâmpinați de o familie care pusese în mijlocul curții o măsuță de lemn – joasă și rotundă, picată din Moromeții și acoperită de o mămăligă ca o lună. Pe lângă ea, bucăți de pastramă de oaie stropite cu usturoi și pahare cu vin fiert completau tabloul. Peste tot pe unde intram eram întâmpinați cu veselie și voie bună, cu drag și cu tot ce aveau mai bun oamenii. Pe unde ne opream treceam de la colinde la hore în mijlocul curții, pe muzica pe care tot noi o cântam. Spre dimineață ne-am strâns toți într-una dintre case și am dormit împreună, care cum a apucat. Nu știu unde am încăput 25 de oameni. Acea vacanță de iarnă, pe malul Dunării a fost probabil cea mai frumoasă pe care am trăit-o. Întâmplător, toate dorințele din copilărie mi le-a îndeplinit acel sat încă de la prima vizită.

De Paște am aflat despre jocul „Rostogoala”. Acest obicei super distractiv, de a face întrecere de pe o moviliță, cu ouă vopsite. Câștigă persoana a cărui ou ajunge cel mai departe. În rest, bineînțeles, haine noi, Lumină în noaptea de Înviere, Tăcerea sau Țipetele mieilor. Și erm fericită de cum puneam piciorul pe prima uliță din acel sat.

A venit și vara promisă. Și odată cu ea și bicicleta, după care se ținea, înnebunit să nu mă piardă, iubitul, dragul, scumpul meu, Nero. Plecam de nebună pe coclauri, cu bicicleta și cu Nero și eram cea mai liberă și fericită ființă pe care a lăsat-o Dumnezeu pe pământ, în singurul Rai pe care l-am cunoscut împreună cu familia mea adoptivă: mama care gătea, tatăl care vâna și cei doi frați ai mei, fata cu care mă jucam cu păpușile și băiatul căruia i-am furat Aventurile lui habarnam și m-am ascuns s-o citesc în pod. Când m-am plictisit de atâta biciclit pe ulițe, mi-au arătat a 8-a minune a lumii: lunca Dunării. Pădurea blândă, primitoare, șerpișorul ridicat pe jumătate care m-a salutat sâsâind și căruia i-am răspuns urlând îngrozită, drumul cu căruța !!:)focul la malul apei, porumbul copt, baia, minunata baie în Dunărea hămesită să facă victime  prin curenții ei nebuni, și din care, la început, mă miram de fiecare dată când ieșeam (încă o dată) vie! Țipetele tuturor când săream ca nebuna în apă, bușteanul pe care băieții l-au aruncat în apă și pe care am călătorit toți (țin minte și acum că eu am numărat câți suntem: 23 – și acum mai visez uneori că înot în Dunăre și îmi număr tovarășii de călătorie).

Toamna, am călcat strugurii în picioare râzând ca nebunele, am băut primul must și apoi vin de cu un an înainte, am mâncat pastramă de oaie la grătar cu mămăligă și apoi am stat cu toții, adunați, cu felinare din dovleci în jur, să ascultăm povești cu strigoi. Ne-am strâns unii în alții și eram ca niște animale mici și blânde, inocenți, cuminți. Iarna a venit să încheie, ceea a fost cel mai frumos an din viața mea.

Apoi una dintre noi s-a spânzurat, din dragoste. Nero a murit. Unii s-au căsătorit și nu au mai venit acolo. Noi ne-am pierdut unii de ceilalți, mâinile noastre s-au rătăcit cumva, deși aș fi putut jura că liniile din palmele noastre se împletesc. Atunci mi-am pierdut și satul meu drag. Definitiv și fără cale de întoarcere. M-aș duce acum să văd ce a mai rămas. Dar după cum spuneam în titlu, fără prima iubire care să pudreze totul cu praf de magie, îl declar nul.

59821_1561268562259_1462249_n

Rendezvous. Voulez-vous?

10514657_1462308180704519_354654006588059022_n

Îmi propun ca de astăzi să nu mai judec pe nimeni și nimic până nu mă voi afla în situația omului pe care îl judec.

Pentru că ar trebui, la cât am comentat pe o anume temă, să pot scrie foarte relevant, genial, relaxat, ceea ce am de gând să scriu. Dar nu pot. Nu pot să fac asta nici mai bine ca alții și aproape am impresia că nu pot deloc.

Am emoții uriașe pentru că buna mea prietenă va avea vernisajul expoziției sale de pictură miercuri, 30 Iulie, ora 18:00, la Elite Art Gallery, la Universitate. Alina, draga mea prietenă. Aproape că nu îmi vine să cred că se întâmplă.

Poate pentru alții acest eveniment înseamnă doar o altă expoziție de pictură. Pentru mine însă, este un vis devenit realitate. Pentru că așa se întâmplă uneori. Îți dorești atât de mult să vadă și alții frumosul pe care îl vezi tu, sensibilitatea, talentul, miile de ițe încurcate, din mintea unui om drag, descurcate și așezate cu formă și sens pe pânză, încât atunci când se întâmplă, ai senzația că ți se întâmplă ție bucuria.

Nu știu să critic artă și în general mă feresc să critic orice lucru la care nu mă pricep, pentru că am acest simț (aproape de negăsit astăzi) de a nu vorbi despre ceva ce nu e de competența mea.

Dar pot admira. Mă pot bucura. Vă invit și pe voi să ne bucurăm împreună de peisajele, copacii, marea, pădurea, fata cu părul de ciocolată, florile din imaginația Alinei. Și să ne minunăm încă o dată de acest dar, de care doar unii oameni se bucură, de a putea lăsa imaginile din spatele ochilor să curgă lin, prin pensulă, pentru a fi arătate lumii întregi, așa cum au fost atunci când s-au născut.

p1160846

Cimitirul. Da, ăla de care vorbește toată lumea.

Cimitirul-Telespan1

 

Dacă ar trebui să îmi scriu acum testamentul, n-aș cere să mă-îngroape în cimitirul domnului Bellu și nici într-al lui Pere Lachaise. Ci în al lui Adrian Teleșspan.

Să m-apuc acum să dau citatele care mi-au plăcut in Cimitirul, ar trebui să fiu nebună, ca tre’ să transcriu toată cartea pe facebook.

E porno cartea. E harcoreanu’ grav. Doar că eu nu mă refer la partea cu sexul. Mă refer la partea cand te penetreaza Teleșpan în inimă și rămâi ușor trăznită, întrebându-te, “Mă, ăsta nu era gay? Ce dracu’ caută atât de adânc în inima  mea hetero? ”

Și da, cartea asta avea nevoie de sex și multe cuvinte vulgare. Daca nu ar fi fost așa, riscam să mergem toate / toți prin metrou, bocind cu muci, întrebându-ne existențial ce căutăm în viețile noastre.

Am un sfat pentru bărbații dornici de sex de celălalt fel, incapabili să pună problema corect. Cumpărați-i iubitei voastre cartea asta. Are Teleșpan o literatură în el, de or să vină fetele de bună voie, de la piață, cu trei legături de mărar, două de pătrunjel și cinci kilograme de lubrifiant :“hai iubi, că din ce zice băiatul ăsta, parca nu sună rău deloc”.

Cititi cartea asta, dacă vă simțiti rău. Sau dacă vă simțiti bine. Dacă v-ați săturat de viață. Sau dacă v-ați săturat de viața voastră. Trăiți în Cimitir, o vreme. Vă jur, toate firmele de pompe funebre vă vor stârni zâmbete, ulterior. Și o să vă vină să înjurați des. Doar de amuzament. Ca să fiți, și voi, cool ca scriitorul.

Acum, toate cimitirele pe lângă care trec, mă aruncă invariabil într-o stare de bine. Pentru că omul a reușit imposibilul: a globalizat Săpânța.

Eu o am în dublu exemplar. Unul nou și frumos, că poate cine-știe, apuc să-i cer autograf și unul mototolit, de la citit in cadă, pe budă, în metrou, în pat, sub pat, pe lustră, și cu rânduri întregi subliniate, apăsat cu pixul. Pentru că o fi scris el despre morți, dar cartea asta te ajută să fii viu. Pentru că râzi, plângi, te apucă diverse pofte, îți potolește, tot ea, alte pofte și te ține legat de ea.

Și niște alte chestii, pe care nu le voi menționa, în speranța de a-mi păstra aura de doamnă. 

 

Elevul meu preferat – Recenzie

a0ad86__elevul_dima_si_mai_bun

La mine devenise o tradiție să detest lucruri înainte să le încerc. Și să le mai și judec în necunoștință de cauză. Semn clar de prostie. Între timp, să zicem că m-am mai deșteptat și am început să văd lucrurile altfel. Vara asta, deși susținusem sus și tare că nu doresc să citesc nimic scris de Mihail Drumeș (nu mai știu de unde decizia) , într-o după-amiază leneșă de vară, am pescuit Invitația la vals din bibliotecă și m-am apucat, așa într-o doară, să o citesc. Am abandonat lectura pentru că mă cam plictisea. Și totuși m-a prins cumva. Pentru că în aceeași după-amiază, am ajuns pe o pătură, pe iarbă, la soare, cu un alt exemplar al aceleiași cărți, pescuit din biblioteca bunicii și m-am încăpățânat să o termin. Spun cu mâna pe inimă: nu mi-a plăcut deloc. M-a prins, e scrisă superb,  dar povestea mi s-a părut la vremea aceea, o telenovelă. Și nu mă omor deloc după așa ceva.

Cum mai nou îmi trăiesc viața ori circular, ori în funcție de anotimp, iarna asta, am ajuns la Elev. Am citit o pagină, încă o pagină și când m-am trezit, o terminasem. Ce-i drept, eu mi-am cam ratat adolescența. Dar am recuperat-o cu vârf și îndesat, din cele 461 de pagini în care am trăit, suferit, m-am bucurat și m-am îndrăgostit fulgerător și fără scăpare, de Dima. Uneori simțeam că vorbește în numele meu, alteori simțeam că vorbește cu  mine.  E teribil acest băiat, vă spun.

M-au bucurat nespus paragrafele care relatau cu lux de amanunte moartea regelui Carol și nu din pricina evenimentului ci datorită faptului că mereu mi-am dorit să îmi povestească cineva exact ce s-a simțit cu o ocazie importantă, în țara noastră. Nu atât ziaristic, cât uman. M-a încântat faptul că acțiunea romanului are loc în perioada interbelică și faptul că e de o politețe retro pe care eu nu am mai găsit-o în alte cărți. Manierele, hainele, locurile, atitudinile, obiceiurile vremii mi-au dat o stare atat de draguță și diafană, că nici nu are rost să încerc să o explic. Apoi, la fel m-au bucurat paragrafele despre război, imaginile din București-ul vechi și numeroasele referințe și trimiteri la alte cărți, pe care, din fericire, le-am citit și eu. (Chiar ma întreba cineva dacă eu cred că citind toate cărțile la care se face referire în alte cărți, putem ajunge să citim tot ce s-a scris. Nu mai știu ce-am răspuns atunci (probabil că un DA, Dimesc, entuziast si nerealist). Între timp am găsit răspunsul: tot ce s-a scris, nu, n-o să reușim. Dar tot ce s-a scris bun, da, e posibil.)

M-a înfiorat inteligența și rafinamentul eroului cărții și am redevenit adolescentă, împreună cu el si cu colegii lui. Consider această carte cea mai frumoasă poveste despre vise și ambiții, despre iubiri cum nu pot fi decât cele adolescentine: veșnice, naive și autentice.

Am învățat un lucru important, lucru pentru care am avut mulți profesori, de la care însă nu am reușit să înțeleg ce am înțeles din această lectură. Uneori, indiferent cine are dreptate, trebuie să știi să renunți. Pentru că dacă nu renunți la momentul potrivit, ca la poker, riști să pierzi totul și chiar să rămâi îndatorat. Cum spunea dragul meu terapeut: viața e logică, oamenii în schimb nu sunt. Și astfel, uneori trebuie să punem echilibru în tot ceea ce facem și să ne gândim foarte bine la consecințele faptelor noastre. Nu neapărat din pricini moraliste cât din punct de vedere al câștigurilor noastre personale.

Un alt lucru care mi se pare demn de menționat este faptul că succesul îmbată și reușește să ia mințile chiar și celor mai buni. Deci, lecție de viitor, oricât succes ai avea, trebuie să fii întotdeauna precaut. Nu mereu dreptatea e cea care câștigă. În acest caz, renunțând la puțin, Dima ar fi putut să câștige totul. După părerea mea, aroganța pe care o dobândești odată cu succesul este cel mai puternic inamic. Cred ca sunt rari oamenii care reușesc însă, să nu se lase luați de val atunci când numele lor e lipit admirativ de buzele tuturor. Pentru asta trebuie să fii într-adevăr mai integru ca integritatea însăși.

Și-am ajuns la partea fără perdea. Dima este un adolescent foarte descurcăreț, care reușește  să se controleze foarte bine, îmbină cu succes îndeplinirea îndatoririlor școlare cu îndeplinirea propriilor nevoi. Și când spun asta mă gândesc atat la școală în paralel cu ARPET-ul lui, cât și la triada Lidia – prima femeie (ușoară) din viața lui, Grete – bucătăreasa veselă și dezinhibată, cu care nu ezită să se culce doar din rațiuni gimnastice și Lotte, iubirea care ajunge să îl anestezieze emoțional, prin falsa ei dispariție.  Dima le are pe toate. E frumos, inteligent, bogat, entuziast, muncitor, serios, amant înflacărat, apărător al dreptății și cu toate acestea, paradoxal, el nu reușește. Și când spun că nu reușește, nu mă refer la situația lui materială, care, cu ajutorul părinților înflorește așa cum era și de așteptat prin prisma posibilităților lui. Eu îl consider un ratat emoțional. La acest lucru contribuie bineînțeles și influența tatălui, de care cu bună știință se ferea la București înainte de Pasul cel Mare. Și ăsta e încă un lucru care mi-a plăcut. Inexplicabila (aparent) lui fugă de tatăl său, care ar fi putut să îi rezolve toate problemele cu ușurință. E de admirat această dorință a personajului de a ieși din umbra tatălui său, ministru plenipotențiar și a-i demonstra lui și lumii întregi ce barbat destoinic a educat. E pe de-o parte mândria tânărului mascul dornic de afirmare și pe de alta, dorința de a-și răsplăti părinții pentru situația înaltă de care se bucură.

Finalul neașteptat dar foarte realist, mi-a lăsat un gust amar, pentru că speram ca măcar în cărți să găsesc dragostea și adolescența perfecte. Însa nu. Încă o dată am ajuns la concluzia știută: ceea ce nu e trăit la timpul lui este pentru totdeauna pierdut iar regretele sunt inutile, atat in (unele) cărți cât și în realitate.

Există iubiri care te consumă atât de tare, încât numai după o sinucidere, fie ea și ratată, te mai poți recupera. Cumva, exact la ca calculatoare, ca să ieși dintr-o situație complicată și ca să poți să te recompui și să mergi mai departe după ce sufletul ți s-a dezintegrat, e nevoie de un restart. De cele mai multe ori restart-ul e reprezentat de un drum lung și anevoios, la capătul căruia, dacă ai noroc, te regasești pe tine însuți în varianta ta cea mai bună.(Dacă nu ai noroc, te regăsesști precum Șoimaru, cu limba atîrnînd de-un cot, spânzurat în podul casei.) Spre deosebire însă de calculatoare, inima nu mai funcționează la fel și după restart și orice program i-a afectat în mod negativ softul, este evitat cu obstinație. Pur și simplu, nu mai poate rula, deși în cotinuare pare potrivit.

Vorba lui Gălbează: “Volens, nolens, agheasmus Gregorius bibet.”

 

Elevul Dima dintr-a șaptea

Mihail Drumeș

Editura Art, 2009

461 pagini

Imagine de aici.

Oșanu’ și copiii

WP_20131119_006Mergeam eu cam obosită acum vreo săptămână prin Oșan, când trosc – în fața ochilor îmi apare mirajul. Sahara style, cu tot tacâmul. Oază în mijloc, frumos așa, să încurce clentu’, să nu care-cumva să rateze momentul. Un munteeeee de bomboane de pom. Colorate în toate culorile, cu toate aromele posibile și imposibile, cu marțipan (my oh my, marțipaaan) chiar și cu jeleu (nu, nu mai sunt în liceu). Vai, fandacsia era gata. Da’ până să fie, poc, un cuțit numit rațiune îmi străpunge capul. Stai, mă nene așa, când dracu’ s-a făcut decembrie? Scot telefonul, ma uit – noiembrie, mă uit la bomboanele de pom, mă extrag din balta de bale în care mă aflam și purced la îndesarea sus-numitelor, într-o pungă, ignorând rațiuni și alți demoni. M-am oprit ochiometric la un kil.

Când am ieșit, mâncând, mă gândeam, cum mă frate, să vinzi bomboane de pom cu o lună înainte? Cui să-i scriu o scrisoare de mulțumire?

Și uite așa am ajuns acasă cântând Let it snow, de acasă se uitau toți ai mei  la mine (inclusiv perușul), ca la o scăpată de la nebuni.

Și azi mi-am dat seama care e targetul. Azi, Printesa m-a luminat. Șoșia, cântă deja ” O baaa fuuboooo”. Și au mai apărut o grămadă de mămici care mărturisesc aelași lucru. Copiii știu că vine ! Noi, ăștia care am uitat să creștem, ne încadrăm perfect în targetul Oșanului.

Deci, dacă vă întrebați de ce sunt deja decorațiuni și bomboane de pom, și moși crăciuni și jucarii, prin magazine, să știți că pentru noi sunt. Aștia care am rămas copii și fani Crăciun, care nu vomităm când vin sărbătorile, care preferăm să fim “mainstream” și să ne păstrăm bucuria aia sinceră, pe care o aveam pe vremea când eram ca Șoșia și ca Ica și ca toți ceilalți copii care așteaptă Craciunul. Fără să ne pese de strategii de marketing, ca Moș Craciun nu există și imaginea lui așa cum o știm, a fost inventată de Coca-Cola (chiar, ce bună e Cola iarna, asezonată cu camioanele alea ale lor !) și alte spoilere de-astea grincești.

Abia aștept să ascult Poveste de Crăciun când afară ninge!

 

P.S. Când am văzut data când am primit cadou discul cu “Poveste de Craciun”, era să leșin. Douăzeci de aaaani? WTF. Când? Eu unde am fost? Și de ce-mi amintesc așa de clar iarna când l-am primit, de parcă ar fi fost ieri?