Category: Locuri

#ammotive #acasă

Plouă în creierul meu. Cu gânduri și cu contradicții. Mă simt ca Don Quijote care se bate cu morile de vânt. Îmi doresc prea multe lucruri și uit unde să pun frână. În România nu-mi mai plăcea. Iarba nu îmi mai plăcea, gura nu îmi mai tăcea. Și-atunci m-am gândit să fug. Poate că schimbi locul schimbi norocul mi se aplică și mie, m-am gândit. De ce am venit de fapt în Anglia acum 6 luni. Pentru că nu-mi permiteam un sabatical. Și-atunci mi-am găsit un job “de jos”  (nu că în România aș fi fost numai în top management) și am venit să muncesc, nu să gândesc. M-am detoxifiat complet. Nu am prieteni, nu mai beau deloc, sex nu fac nu că duc lipsă de propuneri ci de entuziasm și dacă m-aș lăsa și de fumat cred ca m-aș califica la olimpiada de cumințenie pe sat.

Muncesc 15 ore pe zi în care mă plimb cu mașina dintr-un loc în altul o dată pe oră minim și când efectiv muncesc nu trebuie decât să-mi folosesc bunul simț care mi spune natural ce și cum să fac să ajut niște oameni care au nevoie de ajutor. Dacă n-ar fi fluturașul de salariu aproape ca m-aș simți implicată într-o campanie umanitară organizată și dotată cu telefoane și mașini.

Mi am făcut prieteni printre cei pe care ii ajut și mă ajută și ei la rândul lor cu povești despre viețile lor care includ dar nu se limitează la războaiele 1 și 2, debarcarea in Normandia, pictură, poezie, literatură universală, mersul trenurilor, vânzarea de produse de panificație, creșterea și îngrijirea animalelor, manevrarea ambulanțelor. De asemenea mă ajuta cu povești despre pierderea minților, simțurilor, independenței și acceptarea ajutorului venit de la niște străini uneori străini chiar și de țara în care se află.

Mi-am spart plictiseala în două când am decis ca după ieșirea din zona de confort I și mutarea în zona de confort 2 să îmi dau busola peste cap complet și iremediabil și să schimb cu totul continentul. Am ajuns în Thailanda, unde am înțeles o dată cât sunt de diferiți asiaticii de europeni și a doua cât de acasă poți să te simți nu cu granițe în jur ci doar cu 11 români. M-am întors la loc la confort 2, tânjind după confort 1 și plănuind în adâncul creierului să mai fug de pe continentul asta bătrân de câte ori mi-o permite curajul și punga.

M-am mutat în 3 case până acum. Îmi schimb des adresa ca să evit complicațiile sentimentale și de asemenea inutile. Primii la care am stat au vrut să mă dădăcească și să fie părinții mei. Al doilea a vrut să fie iubitul meu până când moartea. Acum, la a treia adresă, am de la ea lecții de istoria artei în direct și în reluare uneori chiar și din greșeală, și de la el lecții despre “ia-ți jobul și du-te unde vezi cu ochii”, chiar și în Romania dar preferabil ar fi să ma mut în Sri Lanka, că e mai ieftin.

De când am plecat de acasă, conceptul de acasă s-a expandat și a devenit nu o țară ci o mână de oameni presărați pe toată planeta.

Acasă. În sfârșit plec la mine acasă. Să îmi iau înapoi toată dragostea oamenilor de acolo. Dragoste pe care am lăsat-o la dospit și care a crescut ca un cozonac frumos. Pe care îl voi mânca de Paște.

O poveste cu foietaj

Foietajul umplut lovește din nou. Se făcea că eram în prima mea vacanță în afara țării și, mi-e și rușine să spun, aveam 22 de ani. La Paris. Superb, boem, îmi iubeam viața, trăiam visul. Haștag accomplished, chit că pe vremea aia nu existau încă. Turuiam în franceză zilnic, diminețile și gura îmi erau pline numai de merci-uri, croissante și cafele de la Paul, după-amiezele de kilometri impuși de sadica de soră-mea prin toate muzeele posibile și imposibile iar serile de saxofoane, tablouri și artiști feluriți deoarece sălășluiam în Montmartre. Și iată că într-o zi decidem noi, mai mult eu, să vedem catacombele Parisului. Acele minunății pline de oase așezate delicat și supraetajat la 20 de metri sub Paris. Acolo unde, în Mizerabilii, își făcea veacul Jean Valjean (eroul meu preferat, l-am așteptat toată copilăria să vină să-mi spună că părinții mei nu sunt părinții mei și gata, de-acuma plec cu el să cutreierăm lumea. Nu știu ce-ar zice Freud despre fanteziile astea dar mă rog). Am ajuns în subteran, am citit eu “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate” m-au trecut toți fiorii pe unde se cuvenea să mă treacă, că doar deh, știm unde era inscripția asta și-am purces. Vizita a fost superbă. Am făcut un atac de claustrofobie când am auzit că 20 de metri de pământ stau deasupra capului meu împreună cu voioșii parizieni de la suprafață, mi-a făcut și reaua de Roxana buhuhu, exact când studiam eu mai concentrată un craniu, mă rog. Cu chiu dar mai ales cu vai am ajuns la suprafață. Și-am dat noi într-o stradă plină cu tarabe unde se vindeau brânzeturi franțuzești, struguri și vin. O splendoare, se apucaseră papilele gustative de horă și de alegeri prezidențiale. Cine să fie Brânza Președintă. Eu eram ușor, nu mult, îngrețoșată de experiența subterană dar mi-am spus că nu am cum să ratez așa festin. Soră-mea, care face experimente culinare (demne de Edgar Allan Poe) pe mine de când eram eu mică, mi-a spus cu glas îmbietor, de viperă ce e: “Hai, nu vrei un foietaj din ăsta franțuzesc, # likealocal gen, cu brânză? Ia uite ce pufos e și ce apetisant arată.” Eu, proastă și ca întotdeauna, foarte încrezătoare am zis că vreau. Și cand am mușcat așa, cu poftă și am simțit în gura mea de peizancă roquefort-ul cald am simțit că am aflat ce gust au mucii de troll din Harry Potter și am îmbrățișat cu maximă pasiune primul tomberon. N-am dat la boboci, că-s o doamnă, dar tot am scuipat ca în Titanic. Și apoi am mâncat o pungă de jeleuri acrișoare, pe care o luasem pentru tata, ca să diminuez pagubele.
Ce voiam să zic. Iar am văzut azi o plăcințică de-aia. Foietaj d-ăla crescut frumos. Și iar m-am aruncat ca găina. Era plăcintă cu RINICHI. Vă pup, mă duc să-mi iau jeleuri.
17862524_1786354485011964_8969026294347214765_n

Padina Fest

Mă străduiesc de vineri noapte să scriu ceva despre Padina Fest, acest “cel mai bine organizat festival” la care am fost eu. Chestie greșită din principiu pentru că în vâltoarea aia de emoții nu mai știam exact nici unde mi-e nasul.

Drumul a fost Fun, găsiți la Denisa și detalii.

Am apucat să scriu nişte chestii în telefon:

“La ora la care scriu eu, concertele festivalului s-au încheiat pe ziua de azi. Dar de la un cort din apropiere se aude Nebun de Alb. Live la chitară. Și mai din spate se aude Copiliță fără minte.” Și am adormit.

În prima zi, pentru mine, fost întâi E.m.i.l. Am ascultat, am cântat împreună cu ei și mi-au năvălit în suflet toate “baieramele” la care am fost, toate dățile când ascultam Copacii Înfloriți (deși asta n-a fost) cu Roxănuș la ea în bucătărie, toate nopțile în care dansam până nu mai puteam în Fire, Club A, Iron City, cu Blonda sau Elena și toate celelalte cluburi pe care le mai băteam când eram eu mai mică.

Apoi Coma care ne-a cântat inclusiv Nu vreau iubito casă. Și refrenul de la Pisica ( da, melodia celor de la e.m.i.l. 🙂 very cool boyz). Despre Coma aș putea să scriu o carte în momentul ăsta. Fiecare vers, fiecare acord, fiecare sunet pe care îl emite trupa asta, mă înnebunește și mă face să îmi explodeze sufletul. Simt că orice durere e mai ușoară cu vocile și sunetele lor pe fundal. Ah și versurile. Poeme de dragoste care te fac să vrei să faci. Sau să iubești, sau să cauți în tine omul care ți-a mai rămas după viață.  La sfârșit, când a fost “Cântă-mi povestea”, acoustic, normal, să ajungă direct la creier, simțeam cum mi se scurge sufletul pe iarbă. Of! Abia așteept lansarea din toamnă.

Scurtă pauză publicitară pentru cel mai tare Club Montan ever, pe numele lui Carpamont, pe membrii căruia i-am cunoscut între Coma și Robin & The Backstabbers. S-a întâmplat că voiam să fac o poză logoului Padina și hop la el. Și niște băieți m-au rugat să le fac o poză. Am zis nu știu ce de cățarat a doua zi și spoof! minunea s-a întâmplat. Aia voiau și ei. De departe asta a fost the highlight of the festival. Vedeți voi mai încolo de ce.

Mai departe în noapte au fost Robin and the Backstabbers care au cântat (și) Cristina de a răsunat platoul de numele meu și al orașului meu. Și chiar mi-am dorit mult să aud asta live!

Și la sfârşit Vița de Vie. Care a fost “Vie așa cum mă tot simt eu de când am ajuns aici, departe de casă, în frig de-ți clănțăne dinții dacă nu dansezi.”, după cum scriam chiar eu în aceeași noapte.

Cum muntele e doar “și din bolovani cu apă s-au format către apus / munții tăi de încrețire orientați cu vârfu-n sus” fără foc și cântece însoțite de chitară, noaptea s-a terminat dimineața. Căci până pe la 5 am stat la foc și am cântat împreună cu noii noștri prieteni.

Sâmbătă a fost cu mahmureală, cafea cu inimioare și căței desenate în ea și atacuri de claustrofobie în Peștera Ialomiței care e absolut superbă dar m-a speriat groaznic atunci când s-a micșorat brusc. Norocul meu că eram cu Denisa și cum ea mă cunoaște ca pe sine, a reușit să mă facă să fiu bine și să mă bucur de vizită.

Tot sâmbătă, sărbătorita noastră, Alexandra a primit în loc de tort o gogoașă maare pe care ar fi putut scrie “La mulți ani!”, dacă nu îmi dădea doamna care le vindea un sos prea lichid. A fost bine oricum,  am avut în jurul a ce cânta :))

Apoi seara ne-au făcut să dansăm Paparudele Șuie fără de care nu poți spune că e Padina.

Nu. N-am dormit nici sâmbătă. Pentru că a fost din nou foc, din nou cântece, din nou inimi care dansau. Și din nou Carpamont. În a doua seară deja mă simțeam parte din grup.

Dar și mai parte din grup m-am simțit duminică la cățărat. <3 Nimic nu se compară cu senzația pe care o ai când îți lipești degetele de stâncă și simți că fac parte din ea. Când în loc de frică simți că ești acasă. Când mintea ta ȘTIE că nu poți fizic să faci anumite mișcări și totuși îți învingi creierul care știe greșit și îl înveți altă ordine a ceea ce se poate. Nu se compară nimic cu senzația pe care o ai când impulsul electric ce te ține în viață țopăie dintr-o emisferă în cealaltă și descătușează adrenalina și endorfinele și toate celelalte lucruri colorate din capetele noastre.

Am suferit groznic fără Pix dar duminică la stâncă a fost și draga de Ollie cu mama ei și m-am simțit puțin mai bine. Data viitoare clar vine și năstrușnicia de cățel cu mine.

Totul s-a terminat absolut apoteotic, în gară, unde eu și Denisa, spre oripilarea profundă a participanților la drum, am dansat și am cântat Pisica :))  Nu voi uita nicicând acele priviri îngrozite ale celorlalți pasageri. Ghinion.

Să nu uităm de savanta discuție:

“-Alea-s capre sau câini?

-Te referi la vacile alea de pe deal?”

Pe anul viitor, Padina. Ai fost așa de bună anul ăsta că neapărat voi veni și la anul!

“Nu e nevoie să te apuci să scrii ca să bați câmpii și să nu îți mai revii” :))))

Cartea cu muntele

Există în copilăria fiecărui om căruia îi place să citească, măcar o carte (sau mai multe) de care n-a auzit decât persoana în cauză dar care e reprezentativă pentru vârsta naivă și dulce în care nu aveam facturi, griji și deadline-uri. Pentru unii e Aventurile lui Habarnam, pentru unii e Cireșarii, pentru alții e Recreația Mare. Pentru mine e “Cineva urca un munte” De A. V. Tăușan.

Pe lângă faptul că mi-a fost recomandată de glumețul și simpaticul de tati (da, domne, la 8 ani eu primeam recomandări de cărți, eram cultă), m-a atras și pentru că avea coperta ciudată. Și când spun ciudată vreau să spun că în loc de excursioniști cu bețe (ăia din mai toate cărțile comuniste cu munți) asta avea pe copertă animale.

Pentru că, quelle horreur, personajele principale nu sunt oameni.( Nu mă omoram după așa ceva) Povestea începe într-o dimineață de vară cu greierele Ieronim, nervos pe furnici şi pe melcul Petrică. Vina lor era că-i deranjau somnul cu activitatea lor, mai precis, căratul de grăunţe (furnicile) şi vânzarea de limonadă dintr-o tonetă cu umbrelă (melcul). De asemenea Petrică era mândrul tată a doi melcișori: Melinte și Chiril. Absolut nimic ciudat până aici. Apar însă frații Grigore 1, Grigore 2 și Grigore 3, iepuri, ca să fiu sinceră, care se opresc să bea o limonadă la toneta lui Petrică și îi destăinuie acestuia planul lor de a escalada muntele care se afla după pădure. Petrică încântat își exprimă dorința de a se alătura grupului împreună cu cei doi copii de altfel foarte extaziați de perspectivă. Pe drum li se alătură un arici pe nume Socrate și un cățel pe nume Yvo. Și de aici începe un lung șir de aventuri prin pădure, care nu au nici un farmec repovestite însă sunt amuzante rău când citești originalul.

Într-un univers paralel, în aceeași carte, apare cicănitoarea Tina, agent secret, care urmărește veselul grup de excursioniști cu scopuri neprecizate. Ea este însă capturată și luată prizonieră de către Janina, vulpe, angajată a altor servicii secrete care declară de la început scopul de a îi împiedica pe excursioniști să ajungă și să escaladeze muntele. Și astfel cele două pornesc în urmărirea lor. De aici apar alte situatii amuzante. Sau așa mi s-a părut mie la vârsta aia.

Nu am să scriu ce se întâmplă până la sfârșit, cine are curiozitatea îi pot împrumuta cartea.

Ca o paranteză, ca să nu credeți că sunt chiar naivă, am recitit-o acum câțiva ani din dor de copilărie și, vai! surpriză, animăluțele din grupul vesel nu mi s-au mai părut atât de animăluțe, acțiunea mi s-a părut ușor tragică și ciocănitoarea și vulpea de unde mi se păruseră simpatice au devenit contrariul. Cartea a apărut în 1983, ca idee. 🙂

Și totuși, de ce mi-am adus aminte de cartea asta azi? Pentru ca yey, hurray și iarăși yey, vineri (adică mâineeeeee) plec la Padina Fest. Sunt entuziasmată și nerăbdătoare și azi m-am gândit toată ziua la Grigore 1, Grigore 2 și Grigore 3 care aveau termosuri, echipament montan și saci de dormit și inima mea dă foarte tare din coadă că va dormi la un hotel de miliarde de stele.

Detalii pentru curiosi aici . Vineri cântă Coma, Emil, Robin and The Backstabbers și Vița de Vie. Unde eu probabil voi crăpa de fericire la fiecare trupă și fiecare melodie.

Cea mai frumoasă zi

Nu. Nu-s bipolară. Ieri supărată pe viață, azi veselă nevoie mare. Doar că azi a început Creative Fest, un festival foarte- foarte drăguț la care îmi doream să ajung ca să văd/ascult și Coma (pe care îi văd și la Padina, oricum) și mai ales OCS, trupa mea de glorii, trupa mea de dor. Pe lângă faptul că le știu cam toate piesele pe dinafară și îmi doream să fac “karaoke” în public, îmi doream foarte tare să fiu acolo cu cineva special, cu cineva la care mă gândesc mereu în ultima vreme când îi ascult.

Și exact asta s-a întâmplat. Am băut două beri și am ascultat toate melodiile mele preferate, le-am cântat, am dansat, le-am simțit și am fost fericită-fericită timp de o oră. Exact cu cine îmi doream să fiu. ❤️

Până mă va lega cineva într-o “cămașă de forță dantelată” “am nevoie de un săpun de lux și o sfoară! Săpunul să îl dau jegoşilor de pomană iar sfoara să o dau în țară că am luat-o razna cu toții dar voi ca tonții nu observați! La sanatoriu cu balcon, vă rog!”

“Și fă-ne iar să vedem/ Fă-ne iar să cădem/Căci poate azi/Lucrurile nu-s ceea ce par.”

Amprente urbane

Când eram mică, am învățat de la bunica mea că cel mai frumos lucru din lume e o carte cu poezii. Și să o asculți pe Edith Piaf la radio dimineața. Evident, uram poezia și pe biata Edith o botezasem Pilaf. Anii au trecut, eu am crescut, bunica a plecat spre zări mai frumoase, iar mie mi-au rămas doar Edith și poezia. Doar că, ce ne facem fetelor, poezia, în trecut, era aproape toată scrisă de bărbați. Acum, majoritatea, au trecut și ei la cele veșnice, iar eu sunt o tânără de vârstă nemenționabilă – important e că sufletul îmi e foarte tânăr. Și e chinuit de valurile tinereții. Furie acum, bucurie peste o oră. Pasiune de dimineață, amărăciune mai spre seară, iubire noaptea. În tot acest carusel de emoții, cât se poate de actuale, vraja mării lui Eminescu pur și simplu nu mai ține.

amprente-urbane-ionela-violeta-anciu

Continuarea aici

Pierdut sat. Il declar nul.

A fost odată ca niciodată o fată care… De fapt am fost odată ca niciodată eu, care îmi doream în copilărie să am bunici la țară, să mă plimb cu bicicleta pe drumuri prăfuite, în căldura și soarele verii, să am un loc apos unde să pot înota, să existe un cățel blând și drag pe care să îl pot iubi.

Aceeași eu, am nimerit printr-o succesiune de conjuncturi, fapte și alinieri de planete (nu îmi ajunge internetul să descriu încrengătura) într-o mașină care gonea cu  130 la oră spre țara cuiva. Mai târziu mi-am dat seama că a fost Țara Minunilor mele, dar, evident, până m-am prins eu că sunt Alice, iepurele alb deja era în oală și la cuptor, așa că nema călăuză înapoi.

După cum spuneam, am ajuns la locul faptelor într-o minunată zi de iarnă. Era înainte de Craciun cu câteva zile. Totul era alb, zăpada dădea sentimentul de vacanță și siguranță, iar liniștea era așa cum nu o mai auzisem niciodată: deplină. Atât în exterior cât mai ales în interiorul meu. Am dat acolo de o casă veche, bine îngrijită și încălzită și de un vânător veritabil (cu costum, pușcă adevărată și legitimație de funcționar la Ocolul Silvic) alături de soția lui. Se știe că un vânător fără câine e ca râul fără apă. Pe domnul cățel îl chema Nero deși era cât se poate de roșcat, așa cum trebuie să fie orice setter irlandez cu nas foarte fin. Între mine și Nero a fost, evident, dragoste la prima încăierare pentru că am sărit unul pe celălalt imediat ce ne-am văzut. Casa caldă, joasă, curată, oamenii blânzi, cu priviri învăluitoare și ocrotitoare, dar mai ales vinul fiert, și roșiile coapte cu usturoi alături de friptură, m-au aruncat imediat într-un somn sălbatic. Așa e politicos când mergi în vizită: saluți, faci cunoștință, mănânci, bei și te lași cuprins de somn. M-am mai trezit seara când la poartă se auzeau urătorii, prieteni ai celor la care stăteam. Am fost primită între ei cu maxim entuziasm și pusă la curent cu programul următoarelor zile. În loc de apă am primit vin fiert și, spre surprinderea mea, în acea seară nu urma somn ci colindat în sat, pe la toți vecinii. Mai târziu am înțeles că acest grup de tineri era format din tinerii satului, plecați la București, veniți în vacanță la părinți. Normal că nimeni nu închidea poarta pe toată perioada șederii lor acolo și că erau bineveniți oriunde, oricâtă gălăgie ar fi făcut.  Ce-i drept, rar mi-a fost dat să văd niște oameni mai curați la suflet decât aceia. Deși vârstele lor erau demult separate de copilărie, inocența se conservase perfect.

În acea primă noapte am fost cu colindul și, într-una dintre curți, am fost întâmpinați de o familie care pusese în mijlocul curții o măsuță de lemn – joasă și rotundă, picată din Moromeții și acoperită de o mămăligă ca o lună. Pe lângă ea, bucăți de pastramă de oaie stropite cu usturoi și pahare cu vin fiert completau tabloul. Peste tot pe unde intram eram întâmpinați cu veselie și voie bună, cu drag și cu tot ce aveau mai bun oamenii. Pe unde ne opream treceam de la colinde la hore în mijlocul curții, pe muzica pe care tot noi o cântam. Spre dimineață ne-am strâns toți într-una dintre case și am dormit împreună, care cum a apucat. Nu știu unde am încăput 25 de oameni. Acea vacanță de iarnă, pe malul Dunării a fost probabil cea mai frumoasă pe care am trăit-o. Întâmplător, toate dorințele din copilărie mi le-a îndeplinit acel sat încă de la prima vizită.

De Paște am aflat despre jocul „Rostogoala”. Acest obicei super distractiv, de a face întrecere de pe o moviliță, cu ouă vopsite. Câștigă persoana a cărui ou ajunge cel mai departe. În rest, bineînțeles, haine noi, Lumină în noaptea de Înviere, Tăcerea sau Țipetele mieilor. Și erm fericită de cum puneam piciorul pe prima uliță din acel sat.

A venit și vara promisă. Și odată cu ea și bicicleta, după care se ținea, înnebunit să nu mă piardă, iubitul, dragul, scumpul meu, Nero. Plecam de nebună pe coclauri, cu bicicleta și cu Nero și eram cea mai liberă și fericită ființă pe care a lăsat-o Dumnezeu pe pământ, în singurul Rai pe care l-am cunoscut împreună cu familia mea adoptivă: mama care gătea, tatăl care vâna și cei doi frați ai mei, fata cu care mă jucam cu păpușile și băiatul căruia i-am furat Aventurile lui habarnam și m-am ascuns s-o citesc în pod. Când m-am plictisit de atâta biciclit pe ulițe, mi-au arătat a 8-a minune a lumii: lunca Dunării. Pădurea blândă, primitoare, șerpișorul ridicat pe jumătate care m-a salutat sâsâind și căruia i-am răspuns urlând îngrozită, drumul cu căruța !!:)focul la malul apei, porumbul copt, baia, minunata baie în Dunărea hămesită să facă victime  prin curenții ei nebuni, și din care, la început, mă miram de fiecare dată când ieșeam (încă o dată) vie! Țipetele tuturor când săream ca nebuna în apă, bușteanul pe care băieții l-au aruncat în apă și pe care am călătorit toți (țin minte și acum că eu am numărat câți suntem: 23 – și acum mai visez uneori că înot în Dunăre și îmi număr tovarășii de călătorie).

Toamna, am călcat strugurii în picioare râzând ca nebunele, am băut primul must și apoi vin de cu un an înainte, am mâncat pastramă de oaie la grătar cu mămăligă și apoi am stat cu toții, adunați, cu felinare din dovleci în jur, să ascultăm povești cu strigoi. Ne-am strâns unii în alții și eram ca niște animale mici și blânde, inocenți, cuminți. Iarna a venit să încheie, ceea a fost cel mai frumos an din viața mea.

Apoi una dintre noi s-a spânzurat, din dragoste. Nero a murit. Unii s-au căsătorit și nu au mai venit acolo. Noi ne-am pierdut unii de ceilalți, mâinile noastre s-au rătăcit cumva, deși aș fi putut jura că liniile din palmele noastre se împletesc. Atunci mi-am pierdut și satul meu drag. Definitiv și fără cale de întoarcere. M-aș duce acum să văd ce a mai rămas. Dar după cum spuneam în titlu, fără prima iubire care să pudreze totul cu praf de magie, îl declar nul.

59821_1561268562259_1462249_n

Rendezvous. Voulez-vous?

10514657_1462308180704519_354654006588059022_n

Îmi propun ca de astăzi să nu mai judec pe nimeni și nimic până nu mă voi afla în situația omului pe care îl judec.

Pentru că ar trebui, la cât am comentat pe o anume temă, să pot scrie foarte relevant, genial, relaxat, ceea ce am de gând să scriu. Dar nu pot. Nu pot să fac asta nici mai bine ca alții și aproape am impresia că nu pot deloc.

Am emoții uriașe pentru că buna mea prietenă va avea vernisajul expoziției sale de pictură miercuri, 30 Iulie, ora 18:00, la Elite Art Gallery, la Universitate. Alina, draga mea prietenă. Aproape că nu îmi vine să cred că se întâmplă.

Poate pentru alții acest eveniment înseamnă doar o altă expoziție de pictură. Pentru mine însă, este un vis devenit realitate. Pentru că așa se întâmplă uneori. Îți dorești atât de mult să vadă și alții frumosul pe care îl vezi tu, sensibilitatea, talentul, miile de ițe încurcate, din mintea unui om drag, descurcate și așezate cu formă și sens pe pânză, încât atunci când se întâmplă, ai senzația că ți se întâmplă ție bucuria.

Nu știu să critic artă și în general mă feresc să critic orice lucru la care nu mă pricep, pentru că am acest simț (aproape de negăsit astăzi) de a nu vorbi despre ceva ce nu e de competența mea.

Dar pot admira. Mă pot bucura. Vă invit și pe voi să ne bucurăm împreună de peisajele, copacii, marea, pădurea, fata cu părul de ciocolată, florile din imaginația Alinei. Și să ne minunăm încă o dată de acest dar, de care doar unii oameni se bucură, de a putea lăsa imaginile din spatele ochilor să curgă lin, prin pensulă, pentru a fi arătate lumii întregi, așa cum au fost atunci când s-au născut.

p1160846

nePiperate

Ei și m-am făcut și corporatistă. Că numai asta nu fusesem. Talentul meu incipient, la scris, a murit speranță, mi-l manifest preponderent în mailuri care încep cu „Bună ziua, vă transmit în fișierele atașate” (nu în atașament, da? atașamentul e altceva și nu se practică la muncă) și se sfârșesc invariabil și foarte ironic (deși nimeni nu pare să se prindă de ironie) „pentru orice alte detalii și nelămuriri, va stau la dispoziție”. De parcă mă întrebase Gheorghe Dracu’ ceva și io răspundeam.

Am mai zis eu că aia cu grija  pentru ce îți dorești e la fel ca naturală ca în reclamele la Tnuva dar să mă trezesc azi dimineață pe la 10 trecute fix într-o ședință ca aia din 99 francs, chiar nu mă gândeam că apuc. Long story short, m-am decis. În viața asta doresc să devin soție. Casnică. 2-3 puradei si singurul deadline să fie stabilit de mine pentru spălat de vase, întins rufele afară pe frânghie sau alăptat plodul. Ba pardon. Că plodu’ e mai dihai ca munca la agenție. Cu deadline-uri mai ale naibii. Așa că pas. S-o-ție și atât. Să-mă-ție și pe mine cineva că m-am săturat de muncă ca măgarul de fugă.

***

Ajungi dimineața la 9 în Pipera și ai senzația aia de neconfundat că ai ajuns în vamă. Lipsește marea. În rest, șaorme ieste, oameni care par pastilați ieste, soare care te bate în cap (când nu ploua de zici că-l așteptăm pe Noe cu Arca) ieste, muzică de toate națiile și modelele la o dugheană în fața stației de metrou ieste, puhoi de oameni care pare că se duce undeva, complet dezorientat fiecare, ieste. V-am zis, da? Ca-n vamă. (Care da, știm, nu mai e ce-a fost).

Azi când să trec prin turnichet la metrou, una în fața mea mai să mă răstoarne. Mi-a venit să-i zic: draga mea roboțică, unde te grăbești așa? Nu vezi că suntem o armată de roboței și că toți mergem în același loc? M-am abținut. Îmi dădea una cu poșeta de visam fake-uri de Lui Vuiton pân’ la prânz.

***

Eu: Această Marie Antoinette autodidactă care sunt.
Ana: che pasa principessa?
Eu: neavand mancare în casă, mi am spus „să mănânc niște brioșe”
Ana: hahahahaha! estupido, dieta p**a
Eu: fai, ie dă dietă, că le halesc maine
Ana: hahahahaahhahhaahhahahahahahahahahahaahhhahahahhhahahaahhah
m-am lesinat de ras, sa-mi zici si mie de dieta asta cu briose, mancate cand vrei tu, si stand in cap daca e nevoie
Eu: pai sa ti explic: mănânci o brioșă la prânz.
Ana: și?
Eu: și gata. asta e dieta.
Ana: deci e pe baza de p**a. cand ti-e foame…p**a mancare!
Eu: da mai, exact! hai ca te ai prins
 ***
Blonda: Criiiiis, ce faci?
Eu: Uite p-acasă, abia am ajuns [n-apuc să termin]…
Blonda: Auzi, știi de ce te-am sunat?
Eu: … [liniște, mă tem mult de răspunsurile astea]
Blonda: Ție îți plac melcii, nu-i așa?
Eu: … Măăăă, nu prea, oricum abia am venit de la ai mei, am mâncat acolo, dar de ce întrebi?
Blonda: A nuuu măăăă. Melcii de ploaie.
Eu: A. Ăia. Da. De unde știi?
Blonda: Păi ai multe poze cu ei pe Fb.
Eu: Am doua.
Blonda: Da, două.
Eu: … Așa și? Îmi plac melcii. Care-i faza? [Mă și gândeam, să vezi că vine țicnita cu vreun melc botezat să-l iau de pet, să-l cresc cu salată]
Blonda: A, nimic. Te sunasem să îți spun că mie îmi plac mult pârșii de pădure, ca să știi.
Eu: Aha. Păi da. Bine că m-ai sunat să-mi spui că chiar mă întrebam.
***
Întro vară mă apucă pe mine cultura. Și zic, hai mă, să citesc și eu ceva heavy. Ceva care dacă îți cade pe picior te lasă cu fractură deschisă. Boon. Fuga la biblioteca Metropolitană, zgăiesc ochii printre rafturi, hop, Proust. Boon. 12 volume. 12 să fie. Mă apuc, citesc, termin primul volum, se termină vara, etc. Îndrăgostită muci de Swann. Ulterior am considerat că mi-a ajuns efortul intelectual și am citit Toate pânzele sus. Cine mai era ca mine? Dădeam cu capu-n stâlpi visându-mă Adnana. Când am văzut o reclamă la Vaillant mai să îngenunchez să pup outdooru’, de bucurie. În fine. Lesne de înțeles, preocupată fiind să mă îndrăgostesc de fiecare personaj din cărți, nu pricepeam mai nimic. Auzeam eu pe toată lumea cu Madlena lui Proust, da’ tăceam mâlc, nici nu ziceam că am citit ceva de el să nu mă ia  careva la vreun studiu de literatură comparată și să recunosc suav că eu încă mă mai caut dragostea adevărată în cărți și mi se rupe de simbolism și alte de-astea complicate.
Azi la birou îmi dă colega o caisă. „Dă” e mult spus că i-am solicitat-o. Mușc din ea.
Aveam 8 ani și trei bunici. Două în București, dintre care una chiar colocatara mea – în casa ei, celalată mama mamei și una la țară, „mama lu’ tati”. Tata pe la 5 își făcea apariția, de la serviciu, unde stăteam eu, cu bunica numărul 1. În ziua aia, intră tata pe poartă și eu ca o zvârlugă și ca de obicei, arunc cât colo poșeta roz (că eram mare doamnă la 8 ani) las fetele și dau fuga precum pasărea aia care face biiip-biiip, în brațe la tata, urlând Taattiiii, tatiiii. Tata, negru de supărare, ca niciodată.
– Tati, ce-ai?
– Nimic, mă. A murit mă-ta-mare.
– Mama lu’ mama sau mama ta?
– A mea.
Și dă-i și plângi. Ce să mai plângă omu’ după mă-sa când eu revărsam Nilul din ochi.
Și pleacă ăștia, tot familionu, la țară. Eu cu bunica nr. 1 am rămas acasă. În spatele casei, nuci, meri, peri, vișini, caiși. Ca să nu mai plângă odoru’, bunică-mea, femeie practică, s-a gândit că o activitate lucrativă e cel mai bun remediu. Și hai să culegem caise de pe jos (că ea babă, nu se putea urca în pom iar eu eram prea ofilită că nu m-au luat ăia cu ei ca să am chef de cățărat).
După amiază de vară. O căldură afară de nici muștele nu mai bâzâiau. Încremenire peste tot. Doar o voce mică printre pomi, mâncând caise:
– Auzi, da’ și matale o să mori?
– Mamă, toți suntem datori c-o moarte.
– Adică da sau nu?
– Adică da.
– Eu nu cred ca matale o să mori vreodată.
Azi cred. Nu mai am nicio bunică și ce e cel mai nasol, nici cais. Da măcar m-am prins ce-i cu Madlena aia tâmpită.
caise

Leapsa

alice_in_wonderland_poster_4

Draga de Greta stiind ca imi place introspectia si mai ales pentru ca am informat-o ca-mi place sa ma joc Leapsa, mi-a pasat una. Asadar:

1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (dar într-un film? dar într-un cântec?)

Carte: Alice in Tara Minunilor cred ca e castigatoarea (am avut ceva de furca pana sa ma hotarasc, pentru ca mi-as dori sa traiesc in ataaat de multe carti) si bineinteles, mi-ar placea sa fiu Alice. Chiar mi s-a parut un drum initiatic destul de complex, desi este redat intr-o maniera cat se poate de copilareasca.

Film: Acum, pentru ca tocmai am terminat de citit Sarbatoarea continua, mi-ar placea sa petrec o vreme in Parisul acelor ani, inconjurata de toti cei care compuneau grupul prin care se invartea Hemingway, deci in Midnight in Paris ar fi numai bine.

2. Dacă ai putea să-ţi alegi prenumele, care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?

Mi-ar placea foarte mult sa ma numesc Ana. Ceeee numeee siiiiimpluuuu ! Si daca as fi baiat mi-ar placea foarte-foarte mult sa ma numesc Mihai. Si tin sa mentionez ca imi plac aceste doua nume independent de faptul ca pe prietena mea din copilarie o cheama Ana si pe iubitul meu Mihai 🙂

3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru un an şi de ce?

Mi-ar placea sa traiesc in Franta. Pentru ca iubesc tot ceea ce tine de aceasta tara: limba, istoria, cultura, peisajele, orasele, metroul din Paris….si simt ca as fi foarte fericita acolo.

4. Care e visul cel mai neobişnuit ce l-ai avut şi ţi-l aminteşti?

Am visat de mai multe ori ca sunt intr-un cimitir, la o inmormantare, noaptea, si ca vad un mormant de pamant langa un mausoleu si un brad inalt. Mormantul are gradinita, si mai multe persoane iau parte la aceasta inmormantare, insa nu reusesc niciodata sa vad nici a cui e inmormantarea si nici cine sunt persoanele care plang.

5. Povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi că eşti un animal.

🙂 Mi-ar placea sa fiu pisica. Si sa am o stapana foarte-foarte mamoasa si iubitoare. Ziua s-ar petrece asa: m-as trezi, as manca un soricel (Aurica) apoi as bea putin lapte, mi-as face toaleta, si apoi as dormi toata ziua, visand soareci si torcand, in bratele stapanei mele, mangaiata de ea. Aventuros, nu-i asa?

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană şi de ce ai ales-o?

Mi-ar placea foarte mult sa fiu vreo 5 ani Helena Bohnam Carter. De ce? Pai cum de ce? Ca sa pot beneficia de toate secretele talentului lui Tim Burton si sa fiu foarte buna prietena cu Johnny Depp.

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ţi-ar fi primele gânduri şi ce ai face prima dată?

As rescrie cartea lui Hector Malot. Glumesc. Cred ca as incepe sa plang pentru ca nu sunt langa mine oamenii pe care ii iubesc foarte-foarte mult, si mai ales Iepurasul. Si apoi as gasi o cale sa ma duc sa-l vanez :))

Cine doreste poate prelua leapsa.