Category: I observ

Natura tarilor

Oamenii dintr-o tara iti pot spune multe despre acea tara insa doar experientele personale te pot ajuta sa ai cu adevarat o parere. Vorbeam cu o prietena de-ale mele despre ce diferente sunt intre natura de aici, din Anglia, si cea de acasa. In primul rand aici unde locuiesc eu acum, foarte aproape de Londra, nu e chiar padure amazoniana din motive evidente (industrializare se numeste) si in al doilea rand, eu lucrez intr-un centru comercial deci am cam devenit animalut de mall (aka pitzipoanca). Avem insa un parc in apropiere unde merg uneori sa ma plimb si sa hranesc ratele (care sunt lebede dar la mine la tara daca macaneau erau rate). Parcul asta e un fel de Herastrau minus cocalari si instalatiile aferente, minus, desigur, restaurantele de pe Sos. Nordului. Adica practic chiar e un parc natural cu alei, pamant, pietre, iarba, copaci, lac si rate. Pare salbatic, chiar iti da senzatia ca ai evadat undeva intr-o padure, in anumite locuri.

E98C69E0-EC17-49F1-8FB3-08CE7C80D2D4

 

A09A3391-89B6-4627-80C9-379C6D0CC8EB

Imi aduc aminte cand m-am mutat in Anglia insa, acum un an, si aveam in cap si in suflet teama aia, paranoica deja, de caini. Si teama aia nu era neaparat numai din capul meu.
Cand pleci de acasa si pe drumul catre aeroport calci pe tot ceea ce iubesti, te simti ca un corp siroind de sange plutind in deriva undeva in Pacific. Asa ca iei un servetel umed si stergi tot. Sange, lacrimi, amintirile imbratisarilor mamei, tatalui si surorilor tale, lacrimile pe care le-ai plans pentru mortii tai, zambetele pe care le-ai inflorit pe buze pentru oamenii tai dragi, amintiri, ganduri, sentimente, planuri. Stergi tot pana ramai o coala alba, pregatita de noi povesti si aventuri iar servetelul umed il arunci in cel mai indepartat colt al cosului de gunoi care simti ca a devenit cosul pieptului tau. Numai fricile de cand esti mic nu prea poti sa le stergi. Afara, in lumea rea, crezi tu ca sunt rechini iar ei abia asteapta sa adulmece o urma de emotie sau de rana ca sa te manance. Dar despre paranoia si Teoria conspiratiei in alta seara. Pana la rechinii aia imaginari mie mi-era frica din aia patologica sa merg undeva daca stiam ca e posibil sa fie vreo haita de caini in drumul meu.
Am 6 ani si 9 luni si vreau sa ma duc la scoala. Pe strada mea s-a aciuat un caine pe care gospodinele din blocul vecin il hranesc cu sfintenie si desigur cu resturi de mancare. De cate ori un om trece pe strada, Lola, caci asa se numeste cainele desi e mascul, se repede maraind si incercand sa sfasie. Majoritatea scapa. Eu trebuie totusi sa ma duc la scoala. Ai mei rad de mine si imi spun la fel ca si vecinii, e doar un caine. Ies din scara, numar fiecare pas, ma apropii de scara vecina si mai multe lucruri incep sa se intample n acelasi timp: inima incepe sa imi bata foarte tare, fruntea, mainile si picioarele mi se racesc si simt cum o putere stranie imi umple corpul. Nu mai pot gandi limpede si chiar si mersul devine o actiune greoaie. Lola ma vede, inima mea poate ca mai bate sau poate ca nu, imi simt tamplele zvacnind si o vad pe vecina de la parter cum il ademeneste pe Lola inapoi in scara. Continui sa merg iar inima incepe sa bata din ce in ce mai rar pana ajunge la ritmul ei obisnuit apoi cantecul ei mai coboara o octava. Una singura dar suficient cat in mine sa se instaleze o stare de oboseala si moleseala care nu ma mai parasesc pana la sfarsitul orelor. Cand trebuie sa ma intorc acasa. Pe acelasi drum.

Am 29 de ani si e 6 dimineata, roua pe masini, ochii mei impaienjeniti de somn si starea de semiparalizie in care m-am aflat intotdeauna inainte de ora 9. Some of us are morning people, some if us like to shoot morning people. Primul lucru pe care il constat e ca ratonul ala gras a mancat painea pe care i-am lasat-o aseara. Merg spre masina cu o cafea in mana. Ma aflu intr-un parc de rulote, in Anglia, inconjurata de paduri. Mi-e frica dar imi e prea somn ca sa mai pot anticipa venirea vreunui animal. Ajung la masina, descui usa, ma asez la volan si pun paharul de cafea in suport. Dau drumul la caldura si aprind radioul si farurile. Campul din fata mea e viu. Iepurasi cat palma mea incep sa sara in toate directiile iar eu imi aprind o tigara si ma gandesc la ce simteam cand trebuia sa ma duc la scoala pe langa caine.

 

 

Padina Fest

Mă străduiesc de vineri noapte să scriu ceva despre Padina Fest, acest “cel mai bine organizat festival” la care am fost eu. Chestie greșită din principiu pentru că în vâltoarea aia de emoții nu mai știam exact nici unde mi-e nasul.

Drumul a fost Fun, găsiți la Denisa și detalii.

Am apucat să scriu nişte chestii în telefon:

“La ora la care scriu eu, concertele festivalului s-au încheiat pe ziua de azi. Dar de la un cort din apropiere se aude Nebun de Alb. Live la chitară. Și mai din spate se aude Copiliță fără minte.” Și am adormit.

În prima zi, pentru mine, fost întâi E.m.i.l. Am ascultat, am cântat împreună cu ei și mi-au năvălit în suflet toate “baieramele” la care am fost, toate dățile când ascultam Copacii Înfloriți (deși asta n-a fost) cu Roxănuș la ea în bucătărie, toate nopțile în care dansam până nu mai puteam în Fire, Club A, Iron City, cu Blonda sau Elena și toate celelalte cluburi pe care le mai băteam când eram eu mai mică.

Apoi Coma care ne-a cântat inclusiv Nu vreau iubito casă. Și refrenul de la Pisica ( da, melodia celor de la e.m.i.l. 🙂 very cool boyz). Despre Coma aș putea să scriu o carte în momentul ăsta. Fiecare vers, fiecare acord, fiecare sunet pe care îl emite trupa asta, mă înnebunește și mă face să îmi explodeze sufletul. Simt că orice durere e mai ușoară cu vocile și sunetele lor pe fundal. Ah și versurile. Poeme de dragoste care te fac să vrei să faci. Sau să iubești, sau să cauți în tine omul care ți-a mai rămas după viață.  La sfârșit, când a fost “Cântă-mi povestea”, acoustic, normal, să ajungă direct la creier, simțeam cum mi se scurge sufletul pe iarbă. Of! Abia așteept lansarea din toamnă.

Scurtă pauză publicitară pentru cel mai tare Club Montan ever, pe numele lui Carpamont, pe membrii căruia i-am cunoscut între Coma și Robin & The Backstabbers. S-a întâmplat că voiam să fac o poză logoului Padina și hop la el. Și niște băieți m-au rugat să le fac o poză. Am zis nu știu ce de cățarat a doua zi și spoof! minunea s-a întâmplat. Aia voiau și ei. De departe asta a fost the highlight of the festival. Vedeți voi mai încolo de ce.

Mai departe în noapte au fost Robin and the Backstabbers care au cântat (și) Cristina de a răsunat platoul de numele meu și al orașului meu. Și chiar mi-am dorit mult să aud asta live!

Și la sfârşit Vița de Vie. Care a fost “Vie așa cum mă tot simt eu de când am ajuns aici, departe de casă, în frig de-ți clănțăne dinții dacă nu dansezi.”, după cum scriam chiar eu în aceeași noapte.

Cum muntele e doar “și din bolovani cu apă s-au format către apus / munții tăi de încrețire orientați cu vârfu-n sus” fără foc și cântece însoțite de chitară, noaptea s-a terminat dimineața. Căci până pe la 5 am stat la foc și am cântat împreună cu noii noștri prieteni.

Sâmbătă a fost cu mahmureală, cafea cu inimioare și căței desenate în ea și atacuri de claustrofobie în Peștera Ialomiței care e absolut superbă dar m-a speriat groaznic atunci când s-a micșorat brusc. Norocul meu că eram cu Denisa și cum ea mă cunoaște ca pe sine, a reușit să mă facă să fiu bine și să mă bucur de vizită.

Tot sâmbătă, sărbătorita noastră, Alexandra a primit în loc de tort o gogoașă maare pe care ar fi putut scrie “La mulți ani!”, dacă nu îmi dădea doamna care le vindea un sos prea lichid. A fost bine oricum,  am avut în jurul a ce cânta :))

Apoi seara ne-au făcut să dansăm Paparudele Șuie fără de care nu poți spune că e Padina.

Nu. N-am dormit nici sâmbătă. Pentru că a fost din nou foc, din nou cântece, din nou inimi care dansau. Și din nou Carpamont. În a doua seară deja mă simțeam parte din grup.

Dar și mai parte din grup m-am simțit duminică la cățărat. <3 Nimic nu se compară cu senzația pe care o ai când îți lipești degetele de stâncă și simți că fac parte din ea. Când în loc de frică simți că ești acasă. Când mintea ta ȘTIE că nu poți fizic să faci anumite mișcări și totuși îți învingi creierul care știe greșit și îl înveți altă ordine a ceea ce se poate. Nu se compară nimic cu senzația pe care o ai când impulsul electric ce te ține în viață țopăie dintr-o emisferă în cealaltă și descătușează adrenalina și endorfinele și toate celelalte lucruri colorate din capetele noastre.

Am suferit groznic fără Pix dar duminică la stâncă a fost și draga de Ollie cu mama ei și m-am simțit puțin mai bine. Data viitoare clar vine și năstrușnicia de cățel cu mine.

Totul s-a terminat absolut apoteotic, în gară, unde eu și Denisa, spre oripilarea profundă a participanților la drum, am dansat și am cântat Pisica :))  Nu voi uita nicicând acele priviri îngrozite ale celorlalți pasageri. Ghinion.

Să nu uităm de savanta discuție:

“-Alea-s capre sau câini?

-Te referi la vacile alea de pe deal?”

Pe anul viitor, Padina. Ai fost așa de bună anul ăsta că neapărat voi veni și la anul!

“Nu e nevoie să te apuci să scrii ca să bați câmpii și să nu îți mai revii” :))))

Cartea cu muntele

Există în copilăria fiecărui om căruia îi place să citească, măcar o carte (sau mai multe) de care n-a auzit decât persoana în cauză dar care e reprezentativă pentru vârsta naivă și dulce în care nu aveam facturi, griji și deadline-uri. Pentru unii e Aventurile lui Habarnam, pentru unii e Cireșarii, pentru alții e Recreația Mare. Pentru mine e “Cineva urca un munte” De A. V. Tăușan.

Pe lângă faptul că mi-a fost recomandată de glumețul și simpaticul de tati (da, domne, la 8 ani eu primeam recomandări de cărți, eram cultă), m-a atras și pentru că avea coperta ciudată. Și când spun ciudată vreau să spun că în loc de excursioniști cu bețe (ăia din mai toate cărțile comuniste cu munți) asta avea pe copertă animale.

Pentru că, quelle horreur, personajele principale nu sunt oameni.( Nu mă omoram după așa ceva) Povestea începe într-o dimineață de vară cu greierele Ieronim, nervos pe furnici şi pe melcul Petrică. Vina lor era că-i deranjau somnul cu activitatea lor, mai precis, căratul de grăunţe (furnicile) şi vânzarea de limonadă dintr-o tonetă cu umbrelă (melcul). De asemenea Petrică era mândrul tată a doi melcișori: Melinte și Chiril. Absolut nimic ciudat până aici. Apar însă frații Grigore 1, Grigore 2 și Grigore 3, iepuri, ca să fiu sinceră, care se opresc să bea o limonadă la toneta lui Petrică și îi destăinuie acestuia planul lor de a escalada muntele care se afla după pădure. Petrică încântat își exprimă dorința de a se alătura grupului împreună cu cei doi copii de altfel foarte extaziați de perspectivă. Pe drum li se alătură un arici pe nume Socrate și un cățel pe nume Yvo. Și de aici începe un lung șir de aventuri prin pădure, care nu au nici un farmec repovestite însă sunt amuzante rău când citești originalul.

Într-un univers paralel, în aceeași carte, apare cicănitoarea Tina, agent secret, care urmărește veselul grup de excursioniști cu scopuri neprecizate. Ea este însă capturată și luată prizonieră de către Janina, vulpe, angajată a altor servicii secrete care declară de la început scopul de a îi împiedica pe excursioniști să ajungă și să escaladeze muntele. Și astfel cele două pornesc în urmărirea lor. De aici apar alte situatii amuzante. Sau așa mi s-a părut mie la vârsta aia.

Nu am să scriu ce se întâmplă până la sfârșit, cine are curiozitatea îi pot împrumuta cartea.

Ca o paranteză, ca să nu credeți că sunt chiar naivă, am recitit-o acum câțiva ani din dor de copilărie și, vai! surpriză, animăluțele din grupul vesel nu mi s-au mai părut atât de animăluțe, acțiunea mi s-a părut ușor tragică și ciocănitoarea și vulpea de unde mi se păruseră simpatice au devenit contrariul. Cartea a apărut în 1983, ca idee. 🙂

Și totuși, de ce mi-am adus aminte de cartea asta azi? Pentru ca yey, hurray și iarăși yey, vineri (adică mâineeeeee) plec la Padina Fest. Sunt entuziasmată și nerăbdătoare și azi m-am gândit toată ziua la Grigore 1, Grigore 2 și Grigore 3 care aveau termosuri, echipament montan și saci de dormit și inima mea dă foarte tare din coadă că va dormi la un hotel de miliarde de stele.

Detalii pentru curiosi aici . Vineri cântă Coma, Emil, Robin and The Backstabbers și Vița de Vie. Unde eu probabil voi crăpa de fericire la fiecare trupă și fiecare melodie.

Ce mă doare

Nu prea am eu din astea cu datul sfaturilor dar am constatat niște chestii zilele astea. În general, oamenii care te iubesc nu te critică. Nu. Serios. Nu te critică. Nu îți arată ca într-o competiție ce ai greșit doar ca să-ți dea peste nas. Cei care fac asta nu te iubesc. Sunt doar frustrati/ complexați de propriile neputințe și se apără atacându-te.

Oamenii care te iubesc nu îți spun că ești urâtă, sau că arăți nasol. Nu consideră că e jobul lor să te facă să te simți insignifiantă, o proastă care are “șansa” nemaivăzută de a fi cu el “cel frumos și iubit de toată lumea”. Din nou. Asta fac oamenii nesiguri pe ei.

Oamenii buni, iubitori, prietenoși, dornici să îți fie aproape te corectează cu blândețe când greșești, îți iartă defectele și ieșirile și încearcă să te ajute cât pot să fii fericit.

Oamenii care te iubesc nu lasă alți oameni să ți vorbească urât și să te desconsidere. Nu te pun în situații neplăcute din care poți ieși doar plecând.

Oamenii egoiști însă sunt ca niște găuri negre în care oricâtă energie pozitivă ai turna și oricât ai vrea să le fii pe plac nu vor face altceva decât să îți nege orice calitate și să încerce să ți arate că ești proastă. Știu ei mai bine!! 🙂

Oamenii care nu te iubesc nu îți acordă prezumția de nevinovăție și îți sar la beregată din orice. Pentru că ei se consideră superiori.

Pe oamenii ăștia decât să îi ocolești mai bine îi sari. Ei au o problemă pentru orice soluție. Și mai era vorba aia mișto “când tot ce ai e un ciocan, vezi în jur numai cuie”.

Nu fiți oameni care nu iubesc oameni. Pe ăia din familie nu se pune că îi iubiți. Bunătatea nu e selectivă. Și iubiți-vă întâi pe voi. E complicat dar așa ajungi să-i iubești și respecți și pe ceilalți.

Azi mi-e dor de

Verile în care citeam Cireșarii și singura mea grijă începând cu 1 iunie era să aștept să vină “insert day”. august. anul ăla, ca să plec la mare cu Rox. Adică serios. Era SINGURA mea grijă.

Acum practic am foarte multe griji toată vara, care sunt chiar griji și nu-mi produc nici o fericire. Să arăt bine, să am bani de excursii, să am bani de țigări, să fac aia, să dreg ailaltă, etc.

Ce voiam să zic. A. Am citit azi pe internet că toți cei care au tulburări psihice ar trebui să iasă să spună. Un fel de coming out al celor care au altă orientare sexuală. Îndemnul ăsta absolut relaxat (indiferent că e vorba de tulburare psihică sau orientare sexuală) mi se pare cel puțin arogant și ipocrit în societatea noastră. Sau e ca în Scufița Roșie, unde ăștia mai “speciali” sunt Scufițele și trebuie să spună ce au pe suflet și societatea e bunicuța-lup care vine cu replica ” să te văd mai bine, să te aud mai bine, să te mănânc mai bine”. Hai sictir, bunicuțo!

Deci da. Era mai fascinant când citeam Cireșarii pe repeat și așteptam să mi se întâmple doar marea.

“Și mă prinde bine rolul
să stau toată ziua în pat
și să aștept cuminte
clipa-n care tot se va schimba…

și tot aștept să se-ntâmple ceva
și tot aștept să mi se-ntâmple ceva”

(OCS – Odă în Piața Romană)

img_5818.jpg

 

Unde se duc oamenii

Oamenii se duc la muncă, oamenii se duc la restaurant, în vacanțe, în luni de miere sau de fiere, pe munți, pe mări, oamenii se duc oriunde simt că se împlinesc.

But there’s nothing like a funeral in the morning!

Azi am asistat la înmormântarea unui om care a murit la 92 de ani. Nu contează neapărat cum a murit, mie mi s-a părut interesant faptul că acest om nu mai avea pe nimeni dintre rudele de sânge. De asemenea, acest om nu a fost căsătorit niciodată, nu a avut copii și singurii care au avut astăzi grijă ca lucrurile să se întâmple (înmormântarea and all that jazz) au fost nepoții prietenilor lui.

Așadar se poate să trăiești și singur. Am aflat că, înainte să se ducă, obișnuia ca în fiecare dimineață să își cumpere un ziar și să facă o mică plimbare, că îi plăcea să iasă să mănânce la restaurant și îi plăcea să bea coniac Passion. Un om drăguț căruia îi plăcea viața.

Cu ce am rămas eu azi după această înmormântare? Cu sentimentul pe care îl am tot mai des în ultima vreme. Că ne umplem viețile cu tot ce putem sau găsim la îndemână ca să nu simțim ce șaradă inutilă e viața!

Mâncați, beți, dansați si bucurați-vă de viață ca Gargantua de mâncare. Alternativa e la “sanatorii cu balcoane”

Cheers, my friends!

Cea mai frumoasă zi

Nu. Nu-s bipolară. Ieri supărată pe viață, azi veselă nevoie mare. Doar că azi a început Creative Fest, un festival foarte- foarte drăguț la care îmi doream să ajung ca să văd/ascult și Coma (pe care îi văd și la Padina, oricum) și mai ales OCS, trupa mea de glorii, trupa mea de dor. Pe lângă faptul că le știu cam toate piesele pe dinafară și îmi doream să fac “karaoke” în public, îmi doream foarte tare să fiu acolo cu cineva special, cu cineva la care mă gândesc mereu în ultima vreme când îi ascult.

Și exact asta s-a întâmplat. Am băut două beri și am ascultat toate melodiile mele preferate, le-am cântat, am dansat, le-am simțit și am fost fericită-fericită timp de o oră. Exact cu cine îmi doream să fiu. ❤️

Până mă va lega cineva într-o “cămașă de forță dantelată” “am nevoie de un săpun de lux și o sfoară! Săpunul să îl dau jegoşilor de pomană iar sfoara să o dau în țară că am luat-o razna cu toții dar voi ca tonții nu observați! La sanatoriu cu balcon, vă rog!”

“Și fă-ne iar să vedem/ Fă-ne iar să cădem/Căci poate azi/Lucrurile nu-s ceea ce par.”

6 luni

Azi e Sfântul Ilie, care dacă ne-am scoate capetele din fund şi nu ne-am mai criza atâta pe religie, am realiza că e un nene cu o poveste foarte mişto (dacă apărea in GoT puțin stilizat ni s-ar fi părut belea). Se spune în popor că treaba Sfantului Ilie în cer este de a călători într-un car de foc  în căutarea diavolilor şi de a-i trosni cu biciul. În ziua de 20 iulie, diavolii coboară pe pământ şi se ascund în diverse locuri. Sfântul îi caută şi încearcă să îi găsească cu ajutorul ploilor, a tunetelor şi a fulgerelor.

La mulţi ani, tati! Sper că ai avut succes azi :))

Tot azi e şi ziua pokemonului. Pixie împlineşte 6 luni.  Nu mi-am închipuit niciodată că voi avea un căţel. Mă vedeam a fi a very cat-person. Aparent şi Pix se simte destul de pisică aşa că suntem ok.

IMG_1482IMG_0985

Prin ianuarie, când am vizitat-o pe Manu la Timişoara, era acolo şi Neo, un Jack Russell foarte educat şi inteligent. Moa, ce simplu e să ai câine, mi-am spus eu. După ce am petrecut un weekend cu el am simţit că aş putea trăi zilnic în casă cu o chestie veşnic ţopăitoare şi veşnic dornică de joacă.  Apoi l-am avut în vizită timp de o săptămână pe leneşul şi frumosul Bulldog Francez Vaca. Şi deşi Vaca era liniştit şi cuminte (ceea ce e super bine şi comod) iar Neo un zvăpăiat şi jumătate (ceea ce e foarte plăcut şi amuzant dar îţi ocupa MULT TIMP)  cumva am simţit că îmi trebuie un daemon exact ca mine (pentru ăia care nu ştiu ce e ăla daemon iete explicatia aici). Aşa că în viaţa mea a apărut Pix “căţelul capsator / imediat adormitor”.  Care când nu doarme (ceea ce, dacă nu dorm și eu, se întâmplă rar şi iepureşte) e absolut obsedat de mine şi de joacă și mă urmărește ca un mic stalker.

IMG_0849

Acum avem dimineţile noastre în care ne pupăm şi ne întindem amândoi cât suntem de lungi, plimbările noastre în care descoperim locuri şi mirosuri noi (el, eu descopăr doar cât de repede obosesc de la țigări) și momentele noastre în care ne smotocim și mușcăm ca scăpații de la 9.

IMG_0931IMG_1003IMG_5658

E primul meu cățel și la început a fost destul de greu pentru noi doi. Eu nu acceptam în ruptul capului ideea că trebuie să stea și singur. Apoi nu înțelegeam că eu trebuie să îl domin pe el și nu el pe mine. Greu cu psihologia canină vs. aia umană. Noroc de Marius care mai avusese câine, noroc de prieteni buni în jur, care au făcut pe bona când eu nu suportam să-l las singur, noroc de Lăcrămioara care m-a învățat să îl educ și să am o relație echilibrată cu el (și cu mine, că da, câinii te ajută mult să te cunoști), noroc de Nicola super-veterinarul care nu mi-a zis niciodată că-s nebună ori de câte ori am dat fuga la ea că mi se părea ceva în neregulă cu Pix și a avut răbdare să-mi explice absolut tot ce am avut nevoie să știu ca să mă pot descurca.

Pixie mi-a schimbat viața în multe feluri și mă face foarte fericită când îl văd că face fața de psycho “mingea e A MEA”. Nu  înțeleg de unde are atâta energie încât după 5 plimbări are chef de joacă și de alergat cum nu înțeleg nici de ce Duracell a folosit un iepure la reclama și nici cum se face că e ATÂT de deștept.

Nu e niciodată mofturos sau isteric. El vrea doar să se  joace non-stop , să țopăie cât poate el de sus (cred că Milla l-a născut când era tot mai sus a lui Moga la TV) și să se cuibărească lângă mine noaptea cât poate el de lipit. Ca un tatuaj. Iar dacă am treabă stă cuminte pe pernuța lui și doarme.

Când piticul de pe creier m-a făcut să închid taraba și să nu mai vreau să vorbesc cu nimeni, Pix a fost acolo. Evident, nu ca să înțeleagă că fraiera aia care îi dă de mâncare are nevoie de liniște ci ca să o bâzâie la cap să se joace. Which it helped. Since I am still here. Și ca să mă păzească noaptea sau când sunt furtuni (deși tremură tot, de frică, el mă păzește. Not funny AT ALL :))) ).

Îmi doresc să trăiască mulți ani sănătos, fericit și jucăuș și jur că nu îi voi face niciodată tort și nu îl voi umaniza și nu voi uita că e CÂINE. :))

IMG_1101
P.S. Oana Titică de la Chicineta  m-a “convins” printr-un articol despre Lola a ei că nu e deloc greu să ai câine. Nu e. Cu condiția să (și aici o citez pe Oana) ” Te caci pe tine de fericire de câte ori se uită la tine”.

P.S.2 Cesar Millan (tot de la Oana am aflat) FACE MINUNI dacă habar n-ai ce să faci cu câinele după ce îl iei și constați că e viu și nu de pluș cum părea inițial.

Femei urâte

Dilema existențială de ieri: de câți oameni e nevoie pentru ca o femeie să se vadă atât de frumoasă pe cât și e? De unul singur: terapeutul.
Am întâlnit femei urâte ca un coșmar care aveau senzația că sunt superbe și se purtau ca atare. Evident, ca în mai toate articolele motivaționale, lumea întreagă (sau o mare parte din ea) le urma în crezul că sunt frumoase. Bravo lor, nimic rău în asta. Chiar e cazul ca oamenii să înceapă să mai aprecieze și altceva înafară de un ambalaj frumos, pentru care, de cele mai multe ori, posesoarea nu are nici un merit. Că se pot lucra multe la sala și prin dietă, dar vă jur, nu am depistat înca acel aparat care îți lucrează gropițele, strălucirea ochilor, blândețea surâsului. Țâțe și buci, mulțumim, avem toate și cu nițică îndemânare, toate le putem face să arate acceptabil spre bine.
Am văzut însă femei frumoase de la mama natură. Dar nu frumoase normal. Frumoase Dumnezeiește, frumoase de îți vine să le muști ca pe mere, frumoase de uiți că ai acasă soție, copii sau harem. Sunt ca ielele de frumoase, unele. Și culmea, nu doar pe exterior. Sunt, ale naibii, frumoase pe toate părțile și din toate direcțiile. Și totuși, când le –o spui, strâmbă din nas. Dar vor să o audă. O spun ele cu gura lor, pentru ca au auzit-o până la refuz și o cred. Și atunci începe cearta. Atunci încep oamenii să se răscoale. Că femeia frumoasă are voie orice, mai puțin să se prețuiască în gura mare. Dacă totuși greșește și o face, atunci e o “insert offensive word” lipsită de modestie și de cei șapte ani de acasă.
Dar ce ar fi ca femeile acelea frumoase care vor să audă non-stop că sunt frumoase, totuși să nu creadă ele însele asta? Ce-ar fi ca ele să aibă nevoie să audă că sunt frumoase ca să nu uite? Pentru că da, femeile frumoase sunt norocoase că sunt așa dar sunt și nefericitele posesoare ale destinelor zbuciumate. Eu n-am văzut decât câteva urâte care să fi făcut istorie. Majoritatea osânditelor, chinuitelor, obiditelor, au fost frumoase.
Și atunci mă întreb, nu cumva aceste adorate narcisiste au nevoie să știe sigur că sunt superbe tocmai pentru că în interiorul lor e veșnic un câmp de luptă? Nu cumva în zbuciumul lor necontenit de a demonstra că sunt și altceva decât un chip angelic pe un cap plin de paie, uită că de fapt sunt frumoase și ar putea avea totul mai ușor dacă s-ar mulțumi să se bazeze pe ce le-a dat natura cadou?
Cunosc multe femei frumoase, dulci, sofisticate care sunt așa și pe interior și despre care eu cred că merită să audă că sunt și frumoase și deștepte și talentate (dacă sunt!!) zilnic.
Sunt foarte rare femeile care să poată menține pe termen lung un echilibru satisfăcător între un interior urât și un exterior frumos.

download

Pierdut sat. Il declar nul.

A fost odată ca niciodată o fată care… De fapt am fost odată ca niciodată eu, care îmi doream în copilărie să am bunici la țară, să mă plimb cu bicicleta pe drumuri prăfuite, în căldura și soarele verii, să am un loc apos unde să pot înota, să existe un cățel blând și drag pe care să îl pot iubi.

Aceeași eu, am nimerit printr-o succesiune de conjuncturi, fapte și alinieri de planete (nu îmi ajunge internetul să descriu încrengătura) într-o mașină care gonea cu  130 la oră spre țara cuiva. Mai târziu mi-am dat seama că a fost Țara Minunilor mele, dar, evident, până m-am prins eu că sunt Alice, iepurele alb deja era în oală și la cuptor, așa că nema călăuză înapoi.

După cum spuneam, am ajuns la locul faptelor într-o minunată zi de iarnă. Era înainte de Craciun cu câteva zile. Totul era alb, zăpada dădea sentimentul de vacanță și siguranță, iar liniștea era așa cum nu o mai auzisem niciodată: deplină. Atât în exterior cât mai ales în interiorul meu. Am dat acolo de o casă veche, bine îngrijită și încălzită și de un vânător veritabil (cu costum, pușcă adevărată și legitimație de funcționar la Ocolul Silvic) alături de soția lui. Se știe că un vânător fără câine e ca râul fără apă. Pe domnul cățel îl chema Nero deși era cât se poate de roșcat, așa cum trebuie să fie orice setter irlandez cu nas foarte fin. Între mine și Nero a fost, evident, dragoste la prima încăierare pentru că am sărit unul pe celălalt imediat ce ne-am văzut. Casa caldă, joasă, curată, oamenii blânzi, cu priviri învăluitoare și ocrotitoare, dar mai ales vinul fiert, și roșiile coapte cu usturoi alături de friptură, m-au aruncat imediat într-un somn sălbatic. Așa e politicos când mergi în vizită: saluți, faci cunoștință, mănânci, bei și te lași cuprins de somn. M-am mai trezit seara când la poartă se auzeau urătorii, prieteni ai celor la care stăteam. Am fost primită între ei cu maxim entuziasm și pusă la curent cu programul următoarelor zile. În loc de apă am primit vin fiert și, spre surprinderea mea, în acea seară nu urma somn ci colindat în sat, pe la toți vecinii. Mai târziu am înțeles că acest grup de tineri era format din tinerii satului, plecați la București, veniți în vacanță la părinți. Normal că nimeni nu închidea poarta pe toată perioada șederii lor acolo și că erau bineveniți oriunde, oricâtă gălăgie ar fi făcut.  Ce-i drept, rar mi-a fost dat să văd niște oameni mai curați la suflet decât aceia. Deși vârstele lor erau demult separate de copilărie, inocența se conservase perfect.

În acea primă noapte am fost cu colindul și, într-una dintre curți, am fost întâmpinați de o familie care pusese în mijlocul curții o măsuță de lemn – joasă și rotundă, picată din Moromeții și acoperită de o mămăligă ca o lună. Pe lângă ea, bucăți de pastramă de oaie stropite cu usturoi și pahare cu vin fiert completau tabloul. Peste tot pe unde intram eram întâmpinați cu veselie și voie bună, cu drag și cu tot ce aveau mai bun oamenii. Pe unde ne opream treceam de la colinde la hore în mijlocul curții, pe muzica pe care tot noi o cântam. Spre dimineață ne-am strâns toți într-una dintre case și am dormit împreună, care cum a apucat. Nu știu unde am încăput 25 de oameni. Acea vacanță de iarnă, pe malul Dunării a fost probabil cea mai frumoasă pe care am trăit-o. Întâmplător, toate dorințele din copilărie mi le-a îndeplinit acel sat încă de la prima vizită.

De Paște am aflat despre jocul „Rostogoala”. Acest obicei super distractiv, de a face întrecere de pe o moviliță, cu ouă vopsite. Câștigă persoana a cărui ou ajunge cel mai departe. În rest, bineînțeles, haine noi, Lumină în noaptea de Înviere, Tăcerea sau Țipetele mieilor. Și erm fericită de cum puneam piciorul pe prima uliță din acel sat.

A venit și vara promisă. Și odată cu ea și bicicleta, după care se ținea, înnebunit să nu mă piardă, iubitul, dragul, scumpul meu, Nero. Plecam de nebună pe coclauri, cu bicicleta și cu Nero și eram cea mai liberă și fericită ființă pe care a lăsat-o Dumnezeu pe pământ, în singurul Rai pe care l-am cunoscut împreună cu familia mea adoptivă: mama care gătea, tatăl care vâna și cei doi frați ai mei, fata cu care mă jucam cu păpușile și băiatul căruia i-am furat Aventurile lui habarnam și m-am ascuns s-o citesc în pod. Când m-am plictisit de atâta biciclit pe ulițe, mi-au arătat a 8-a minune a lumii: lunca Dunării. Pădurea blândă, primitoare, șerpișorul ridicat pe jumătate care m-a salutat sâsâind și căruia i-am răspuns urlând îngrozită, drumul cu căruța !!:)focul la malul apei, porumbul copt, baia, minunata baie în Dunărea hămesită să facă victime  prin curenții ei nebuni, și din care, la început, mă miram de fiecare dată când ieșeam (încă o dată) vie! Țipetele tuturor când săream ca nebuna în apă, bușteanul pe care băieții l-au aruncat în apă și pe care am călătorit toți (țin minte și acum că eu am numărat câți suntem: 23 – și acum mai visez uneori că înot în Dunăre și îmi număr tovarășii de călătorie).

Toamna, am călcat strugurii în picioare râzând ca nebunele, am băut primul must și apoi vin de cu un an înainte, am mâncat pastramă de oaie la grătar cu mămăligă și apoi am stat cu toții, adunați, cu felinare din dovleci în jur, să ascultăm povești cu strigoi. Ne-am strâns unii în alții și eram ca niște animale mici și blânde, inocenți, cuminți. Iarna a venit să încheie, ceea a fost cel mai frumos an din viața mea.

Apoi una dintre noi s-a spânzurat, din dragoste. Nero a murit. Unii s-au căsătorit și nu au mai venit acolo. Noi ne-am pierdut unii de ceilalți, mâinile noastre s-au rătăcit cumva, deși aș fi putut jura că liniile din palmele noastre se împletesc. Atunci mi-am pierdut și satul meu drag. Definitiv și fără cale de întoarcere. M-aș duce acum să văd ce a mai rămas. Dar după cum spuneam în titlu, fără prima iubire care să pudreze totul cu praf de magie, îl declar nul.

59821_1561268562259_1462249_n