Category: Corason Explodado

NeRecenzie

Era să spun că am terminat de citit o carte dar am citit, de fapt, un diagnostic. Ca să nu mai spun că mă și doare stomacul de la ea. El. Ce-o fi fost ce am citit. Aștept să se trezească cine a scris-o ca să ne înjurăm cu sete. Și mi-a și zis “las-o dacă îți face rău”. Dar am înțeles eu? N-am înțeles.

Nu știu ce e mai rău: să te regăsești în cartea cuiva sau să citești fără urmă de raportare la personaje. Deși asta probabil nu există. Cumva trebuie să te convingă scriitorul să îl iei de mână și să pornești în vizita prin hățișul gândurilor lui. Ce mă fascinează și m-a fascinat mereu la cărți e faptul că te scufunzi pe o parte în creierii și istoria cuiva și ieși la suprafață în creierii și istoria ta. 

Nu citesc literar. Nici nu mă interesează cum e scrisă o carte. Termin doar cărțile care mă ajută. Pe restul le dau cadou. 

Ăsteia i-aș da foc. Să ardă și să nu mai știe nimeni că există așa ceva pe lume. Că iadul e unul singur, e pe pământ și nici nu ocupă loc. E o sinapsă aiurită. Un miligram de substanță care se eliberează în circuit prea devreme sau prea târziu sau anapoda în orice caz. 

Mi s-a făcut dor de la cartea asta de Ionel Teodoreanu și în același timp de bunica, de mine, de verile de la curte, de liniștea de după ploaie. De liniștea de dinainte să explodeze viața în noi ca furtuna pe mare: neprevăzut, devastator și de neoprit. 

O să găsim un port cândva. Acum ne rămâne doar să navigăm împreună. Noi și ceilalți care sunt ca noi.  

Rătăcindu-te te poți regăsi. 

Padina Fest

Mă străduiesc de vineri noapte să scriu ceva despre Padina Fest, acest “cel mai bine organizat festival” la care am fost eu. Chestie greșită din principiu pentru că în vâltoarea aia de emoții nu mai știam exact nici unde mi-e nasul.

Drumul a fost Fun, găsiți la Denisa și detalii.

Am apucat să scriu nişte chestii în telefon:

“La ora la care scriu eu, concertele festivalului s-au încheiat pe ziua de azi. Dar de la un cort din apropiere se aude Nebun de Alb. Live la chitară. Și mai din spate se aude Copiliță fără minte.” Și am adormit.

În prima zi, pentru mine, fost întâi E.m.i.l. Am ascultat, am cântat împreună cu ei și mi-au năvălit în suflet toate “baieramele” la care am fost, toate dățile când ascultam Copacii Înfloriți (deși asta n-a fost) cu Roxănuș la ea în bucătărie, toate nopțile în care dansam până nu mai puteam în Fire, Club A, Iron City, cu Blonda sau Elena și toate celelalte cluburi pe care le mai băteam când eram eu mai mică.

Apoi Coma care ne-a cântat inclusiv Nu vreau iubito casă. Și refrenul de la Pisica ( da, melodia celor de la e.m.i.l. 🙂 very cool boyz). Despre Coma aș putea să scriu o carte în momentul ăsta. Fiecare vers, fiecare acord, fiecare sunet pe care îl emite trupa asta, mă înnebunește și mă face să îmi explodeze sufletul. Simt că orice durere e mai ușoară cu vocile și sunetele lor pe fundal. Ah și versurile. Poeme de dragoste care te fac să vrei să faci. Sau să iubești, sau să cauți în tine omul care ți-a mai rămas după viață.  La sfârșit, când a fost “Cântă-mi povestea”, acoustic, normal, să ajungă direct la creier, simțeam cum mi se scurge sufletul pe iarbă. Of! Abia așteept lansarea din toamnă.

Scurtă pauză publicitară pentru cel mai tare Club Montan ever, pe numele lui Carpamont, pe membrii căruia i-am cunoscut între Coma și Robin & The Backstabbers. S-a întâmplat că voiam să fac o poză logoului Padina și hop la el. Și niște băieți m-au rugat să le fac o poză. Am zis nu știu ce de cățarat a doua zi și spoof! minunea s-a întâmplat. Aia voiau și ei. De departe asta a fost the highlight of the festival. Vedeți voi mai încolo de ce.

Mai departe în noapte au fost Robin and the Backstabbers care au cântat (și) Cristina de a răsunat platoul de numele meu și al orașului meu. Și chiar mi-am dorit mult să aud asta live!

Și la sfârşit Vița de Vie. Care a fost “Vie așa cum mă tot simt eu de când am ajuns aici, departe de casă, în frig de-ți clănțăne dinții dacă nu dansezi.”, după cum scriam chiar eu în aceeași noapte.

Cum muntele e doar “și din bolovani cu apă s-au format către apus / munții tăi de încrețire orientați cu vârfu-n sus” fără foc și cântece însoțite de chitară, noaptea s-a terminat dimineața. Căci până pe la 5 am stat la foc și am cântat împreună cu noii noștri prieteni.

Sâmbătă a fost cu mahmureală, cafea cu inimioare și căței desenate în ea și atacuri de claustrofobie în Peștera Ialomiței care e absolut superbă dar m-a speriat groaznic atunci când s-a micșorat brusc. Norocul meu că eram cu Denisa și cum ea mă cunoaște ca pe sine, a reușit să mă facă să fiu bine și să mă bucur de vizită.

Tot sâmbătă, sărbătorita noastră, Alexandra a primit în loc de tort o gogoașă maare pe care ar fi putut scrie “La mulți ani!”, dacă nu îmi dădea doamna care le vindea un sos prea lichid. A fost bine oricum,  am avut în jurul a ce cânta :))

Apoi seara ne-au făcut să dansăm Paparudele Șuie fără de care nu poți spune că e Padina.

Nu. N-am dormit nici sâmbătă. Pentru că a fost din nou foc, din nou cântece, din nou inimi care dansau. Și din nou Carpamont. În a doua seară deja mă simțeam parte din grup.

Dar și mai parte din grup m-am simțit duminică la cățărat. <3 Nimic nu se compară cu senzația pe care o ai când îți lipești degetele de stâncă și simți că fac parte din ea. Când în loc de frică simți că ești acasă. Când mintea ta ȘTIE că nu poți fizic să faci anumite mișcări și totuși îți învingi creierul care știe greșit și îl înveți altă ordine a ceea ce se poate. Nu se compară nimic cu senzația pe care o ai când impulsul electric ce te ține în viață țopăie dintr-o emisferă în cealaltă și descătușează adrenalina și endorfinele și toate celelalte lucruri colorate din capetele noastre.

Am suferit groznic fără Pix dar duminică la stâncă a fost și draga de Ollie cu mama ei și m-am simțit puțin mai bine. Data viitoare clar vine și năstrușnicia de cățel cu mine.

Totul s-a terminat absolut apoteotic, în gară, unde eu și Denisa, spre oripilarea profundă a participanților la drum, am dansat și am cântat Pisica :))  Nu voi uita nicicând acele priviri îngrozite ale celorlalți pasageri. Ghinion.

Să nu uităm de savanta discuție:

“-Alea-s capre sau câini?

-Te referi la vacile alea de pe deal?”

Pe anul viitor, Padina. Ai fost așa de bună anul ăsta că neapărat voi veni și la anul!

“Nu e nevoie să te apuci să scrii ca să bați câmpii și să nu îți mai revii” :))))

Cartea cu muntele

Există în copilăria fiecărui om căruia îi place să citească, măcar o carte (sau mai multe) de care n-a auzit decât persoana în cauză dar care e reprezentativă pentru vârsta naivă și dulce în care nu aveam facturi, griji și deadline-uri. Pentru unii e Aventurile lui Habarnam, pentru unii e Cireșarii, pentru alții e Recreația Mare. Pentru mine e “Cineva urca un munte” De A. V. Tăușan.

Pe lângă faptul că mi-a fost recomandată de glumețul și simpaticul de tati (da, domne, la 8 ani eu primeam recomandări de cărți, eram cultă), m-a atras și pentru că avea coperta ciudată. Și când spun ciudată vreau să spun că în loc de excursioniști cu bețe (ăia din mai toate cărțile comuniste cu munți) asta avea pe copertă animale.

Pentru că, quelle horreur, personajele principale nu sunt oameni.( Nu mă omoram după așa ceva) Povestea începe într-o dimineață de vară cu greierele Ieronim, nervos pe furnici şi pe melcul Petrică. Vina lor era că-i deranjau somnul cu activitatea lor, mai precis, căratul de grăunţe (furnicile) şi vânzarea de limonadă dintr-o tonetă cu umbrelă (melcul). De asemenea Petrică era mândrul tată a doi melcișori: Melinte și Chiril. Absolut nimic ciudat până aici. Apar însă frații Grigore 1, Grigore 2 și Grigore 3, iepuri, ca să fiu sinceră, care se opresc să bea o limonadă la toneta lui Petrică și îi destăinuie acestuia planul lor de a escalada muntele care se afla după pădure. Petrică încântat își exprimă dorința de a se alătura grupului împreună cu cei doi copii de altfel foarte extaziați de perspectivă. Pe drum li se alătură un arici pe nume Socrate și un cățel pe nume Yvo. Și de aici începe un lung șir de aventuri prin pădure, care nu au nici un farmec repovestite însă sunt amuzante rău când citești originalul.

Într-un univers paralel, în aceeași carte, apare cicănitoarea Tina, agent secret, care urmărește veselul grup de excursioniști cu scopuri neprecizate. Ea este însă capturată și luată prizonieră de către Janina, vulpe, angajată a altor servicii secrete care declară de la început scopul de a îi împiedica pe excursioniști să ajungă și să escaladeze muntele. Și astfel cele două pornesc în urmărirea lor. De aici apar alte situatii amuzante. Sau așa mi s-a părut mie la vârsta aia.

Nu am să scriu ce se întâmplă până la sfârșit, cine are curiozitatea îi pot împrumuta cartea.

Ca o paranteză, ca să nu credeți că sunt chiar naivă, am recitit-o acum câțiva ani din dor de copilărie și, vai! surpriză, animăluțele din grupul vesel nu mi s-au mai părut atât de animăluțe, acțiunea mi s-a părut ușor tragică și ciocănitoarea și vulpea de unde mi se păruseră simpatice au devenit contrariul. Cartea a apărut în 1983, ca idee. 🙂

Și totuși, de ce mi-am adus aminte de cartea asta azi? Pentru ca yey, hurray și iarăși yey, vineri (adică mâineeeeee) plec la Padina Fest. Sunt entuziasmată și nerăbdătoare și azi m-am gândit toată ziua la Grigore 1, Grigore 2 și Grigore 3 care aveau termosuri, echipament montan și saci de dormit și inima mea dă foarte tare din coadă că va dormi la un hotel de miliarde de stele.

Detalii pentru curiosi aici . Vineri cântă Coma, Emil, Robin and The Backstabbers și Vița de Vie. Unde eu probabil voi crăpa de fericire la fiecare trupă și fiecare melodie.

Ce mă doare

Nu prea am eu din astea cu datul sfaturilor dar am constatat niște chestii zilele astea. În general, oamenii care te iubesc nu te critică. Nu. Serios. Nu te critică. Nu îți arată ca într-o competiție ce ai greșit doar ca să-ți dea peste nas. Cei care fac asta nu te iubesc. Sunt doar frustrati/ complexați de propriile neputințe și se apără atacându-te.

Oamenii care te iubesc nu îți spun că ești urâtă, sau că arăți nasol. Nu consideră că e jobul lor să te facă să te simți insignifiantă, o proastă care are “șansa” nemaivăzută de a fi cu el “cel frumos și iubit de toată lumea”. Din nou. Asta fac oamenii nesiguri pe ei.

Oamenii buni, iubitori, prietenoși, dornici să îți fie aproape te corectează cu blândețe când greșești, îți iartă defectele și ieșirile și încearcă să te ajute cât pot să fii fericit.

Oamenii care te iubesc nu lasă alți oameni să ți vorbească urât și să te desconsidere. Nu te pun în situații neplăcute din care poți ieși doar plecând.

Oamenii egoiști însă sunt ca niște găuri negre în care oricâtă energie pozitivă ai turna și oricât ai vrea să le fii pe plac nu vor face altceva decât să îți nege orice calitate și să încerce să ți arate că ești proastă. Știu ei mai bine!! 🙂

Oamenii care nu te iubesc nu îți acordă prezumția de nevinovăție și îți sar la beregată din orice. Pentru că ei se consideră superiori.

Pe oamenii ăștia decât să îi ocolești mai bine îi sari. Ei au o problemă pentru orice soluție. Și mai era vorba aia mișto “când tot ce ai e un ciocan, vezi în jur numai cuie”.

Nu fiți oameni care nu iubesc oameni. Pe ăia din familie nu se pune că îi iubiți. Bunătatea nu e selectivă. Și iubiți-vă întâi pe voi. E complicat dar așa ajungi să-i iubești și respecți și pe ceilalți.

Azi mi-e dor de

Verile în care citeam Cireșarii și singura mea grijă începând cu 1 iunie era să aștept să vină “insert day”. august. anul ăla, ca să plec la mare cu Rox. Adică serios. Era SINGURA mea grijă.

Acum practic am foarte multe griji toată vara, care sunt chiar griji și nu-mi produc nici o fericire. Să arăt bine, să am bani de excursii, să am bani de țigări, să fac aia, să dreg ailaltă, etc.

Ce voiam să zic. A. Am citit azi pe internet că toți cei care au tulburări psihice ar trebui să iasă să spună. Un fel de coming out al celor care au altă orientare sexuală. Îndemnul ăsta absolut relaxat (indiferent că e vorba de tulburare psihică sau orientare sexuală) mi se pare cel puțin arogant și ipocrit în societatea noastră. Sau e ca în Scufița Roșie, unde ăștia mai “speciali” sunt Scufițele și trebuie să spună ce au pe suflet și societatea e bunicuța-lup care vine cu replica ” să te văd mai bine, să te aud mai bine, să te mănânc mai bine”. Hai sictir, bunicuțo!

Deci da. Era mai fascinant când citeam Cireșarii pe repeat și așteptam să mi se întâmple doar marea.

“Și mă prinde bine rolul
să stau toată ziua în pat
și să aștept cuminte
clipa-n care tot se va schimba…

și tot aștept să se-ntâmple ceva
și tot aștept să mi se-ntâmple ceva”

(OCS – Odă în Piața Romană)

img_5818.jpg

 

Cea mai frumoasă zi

Nu. Nu-s bipolară. Ieri supărată pe viață, azi veselă nevoie mare. Doar că azi a început Creative Fest, un festival foarte- foarte drăguț la care îmi doream să ajung ca să văd/ascult și Coma (pe care îi văd și la Padina, oricum) și mai ales OCS, trupa mea de glorii, trupa mea de dor. Pe lângă faptul că le știu cam toate piesele pe dinafară și îmi doream să fac “karaoke” în public, îmi doream foarte tare să fiu acolo cu cineva special, cu cineva la care mă gândesc mereu în ultima vreme când îi ascult.

Și exact asta s-a întâmplat. Am băut două beri și am ascultat toate melodiile mele preferate, le-am cântat, am dansat, le-am simțit și am fost fericită-fericită timp de o oră. Exact cu cine îmi doream să fiu. ❤️

Până mă va lega cineva într-o “cămașă de forță dantelată” “am nevoie de un săpun de lux și o sfoară! Săpunul să îl dau jegoşilor de pomană iar sfoara să o dau în țară că am luat-o razna cu toții dar voi ca tonții nu observați! La sanatoriu cu balcon, vă rog!”

“Și fă-ne iar să vedem/ Fă-ne iar să cădem/Căci poate azi/Lucrurile nu-s ceea ce par.”

6 luni

Azi e Sfântul Ilie, care dacă ne-am scoate capetele din fund şi nu ne-am mai criza atâta pe religie, am realiza că e un nene cu o poveste foarte mişto (dacă apărea in GoT puțin stilizat ni s-ar fi părut belea). Se spune în popor că treaba Sfantului Ilie în cer este de a călători într-un car de foc  în căutarea diavolilor şi de a-i trosni cu biciul. În ziua de 20 iulie, diavolii coboară pe pământ şi se ascund în diverse locuri. Sfântul îi caută şi încearcă să îi găsească cu ajutorul ploilor, a tunetelor şi a fulgerelor.

La mulţi ani, tati! Sper că ai avut succes azi :))

Tot azi e şi ziua pokemonului. Pixie împlineşte 6 luni.  Nu mi-am închipuit niciodată că voi avea un căţel. Mă vedeam a fi a very cat-person. Aparent şi Pix se simte destul de pisică aşa că suntem ok.

IMG_1482IMG_0985

Prin ianuarie, când am vizitat-o pe Manu la Timişoara, era acolo şi Neo, un Jack Russell foarte educat şi inteligent. Moa, ce simplu e să ai câine, mi-am spus eu. După ce am petrecut un weekend cu el am simţit că aş putea trăi zilnic în casă cu o chestie veşnic ţopăitoare şi veşnic dornică de joacă.  Apoi l-am avut în vizită timp de o săptămână pe leneşul şi frumosul Bulldog Francez Vaca. Şi deşi Vaca era liniştit şi cuminte (ceea ce e super bine şi comod) iar Neo un zvăpăiat şi jumătate (ceea ce e foarte plăcut şi amuzant dar îţi ocupa MULT TIMP)  cumva am simţit că îmi trebuie un daemon exact ca mine (pentru ăia care nu ştiu ce e ăla daemon iete explicatia aici). Aşa că în viaţa mea a apărut Pix “căţelul capsator / imediat adormitor”.  Care când nu doarme (ceea ce, dacă nu dorm și eu, se întâmplă rar şi iepureşte) e absolut obsedat de mine şi de joacă și mă urmărește ca un mic stalker.

IMG_0849

Acum avem dimineţile noastre în care ne pupăm şi ne întindem amândoi cât suntem de lungi, plimbările noastre în care descoperim locuri şi mirosuri noi (el, eu descopăr doar cât de repede obosesc de la țigări) și momentele noastre în care ne smotocim și mușcăm ca scăpații de la 9.

IMG_0931IMG_1003IMG_5658

E primul meu cățel și la început a fost destul de greu pentru noi doi. Eu nu acceptam în ruptul capului ideea că trebuie să stea și singur. Apoi nu înțelegeam că eu trebuie să îl domin pe el și nu el pe mine. Greu cu psihologia canină vs. aia umană. Noroc de Marius care mai avusese câine, noroc de prieteni buni în jur, care au făcut pe bona când eu nu suportam să-l las singur, noroc de Lăcrămioara care m-a învățat să îl educ și să am o relație echilibrată cu el (și cu mine, că da, câinii te ajută mult să te cunoști), noroc de Nicola super-veterinarul care nu mi-a zis niciodată că-s nebună ori de câte ori am dat fuga la ea că mi se părea ceva în neregulă cu Pix și a avut răbdare să-mi explice absolut tot ce am avut nevoie să știu ca să mă pot descurca.

Pixie mi-a schimbat viața în multe feluri și mă face foarte fericită când îl văd că face fața de psycho “mingea e A MEA”. Nu  înțeleg de unde are atâta energie încât după 5 plimbări are chef de joacă și de alergat cum nu înțeleg nici de ce Duracell a folosit un iepure la reclama și nici cum se face că e ATÂT de deștept.

Nu e niciodată mofturos sau isteric. El vrea doar să se  joace non-stop , să țopăie cât poate el de sus (cred că Milla l-a născut când era tot mai sus a lui Moga la TV) și să se cuibărească lângă mine noaptea cât poate el de lipit. Ca un tatuaj. Iar dacă am treabă stă cuminte pe pernuța lui și doarme.

Când piticul de pe creier m-a făcut să închid taraba și să nu mai vreau să vorbesc cu nimeni, Pix a fost acolo. Evident, nu ca să înțeleagă că fraiera aia care îi dă de mâncare are nevoie de liniște ci ca să o bâzâie la cap să se joace. Which it helped. Since I am still here. Și ca să mă păzească noaptea sau când sunt furtuni (deși tremură tot, de frică, el mă păzește. Not funny AT ALL :))) ).

Îmi doresc să trăiască mulți ani sănătos, fericit și jucăuș și jur că nu îi voi face niciodată tort și nu îl voi umaniza și nu voi uita că e CÂINE. :))

IMG_1101
P.S. Oana Titică de la Chicineta  m-a “convins” printr-un articol despre Lola a ei că nu e deloc greu să ai câine. Nu e. Cu condiția să (și aici o citez pe Oana) ” Te caci pe tine de fericire de câte ori se uită la tine”.

P.S.2 Cesar Millan (tot de la Oana am aflat) FACE MINUNI dacă habar n-ai ce să faci cu câinele după ce îl iei și constați că e viu și nu de pluș cum părea inițial.

Is that all there is?

 https://youtu.be/LCRZZC-DH7M

Aș fi vrut să am o postare veselă astăzi dar iar am primit vești care m-au pus pe gânduri. 

Nu înțeleg acest joc numit viață. Cum poți fi în competiție cu tine însuți sau cu alții, cum reușești să-ți turezi motoarele astfel încât să scoți ce e mai bun în tine dacă în mod constant ți se schimbă cărțile. 

Cunosc o fată care a trăit într-un mediu sărac, nu a beneficiat de cea mai bună educație dar a reușit să se autoeduce, nu a avut niciodată cele mai bune condiții de trai și nici cele mai bune șanse de reușită și nici nu a fost vreodată frumoasă. Colac peste pupăză, mai și suferă de o tulburare mentală care o face să sufere și de depresie și îi provoacă uneori tendințe suicidare. Pentru ea moartea nu ar fi decât o alinare.

La capătul opus cunosc un băiat care provine dintr-o familie excelentă, a avut parte de cea mai bună educație, a fost mereu un băiat model, simțit, de viață, educat, atrăgător, frumos. A luat ceea ce i s-a oferit și a scos tot ceea ce era mai bun din aceste lucruri. E fericit, împlinit, dornic de aventură și plin de viață. Și află că suferă de o boală incurabilă. Pentru el moartea ar fi tragică, oribilă, de neacceptat. 

Știind cât de imprevizibilă e viața, cum te poți trezi dintr-o secundă într-alta de jos sus și viceversa, oamenii de pe pământ TOT se omoară între ei și refuză să se iubească. 

Nici măcar nu am o concluzie. Nu înțeleg și gata. 

Noapte bună.

Amprente urbane

Când eram mică, am învățat de la bunica mea că cel mai frumos lucru din lume e o carte cu poezii. Și să o asculți pe Edith Piaf la radio dimineața. Evident, uram poezia și pe biata Edith o botezasem Pilaf. Anii au trecut, eu am crescut, bunica a plecat spre zări mai frumoase, iar mie mi-au rămas doar Edith și poezia. Doar că, ce ne facem fetelor, poezia, în trecut, era aproape toată scrisă de bărbați. Acum, majoritatea, au trecut și ei la cele veșnice, iar eu sunt o tânără de vârstă nemenționabilă – important e că sufletul îmi e foarte tânăr. Și e chinuit de valurile tinereții. Furie acum, bucurie peste o oră. Pasiune de dimineață, amărăciune mai spre seară, iubire noaptea. În tot acest carusel de emoții, cât se poate de actuale, vraja mării lui Eminescu pur și simplu nu mai ține.

amprente-urbane-ionela-violeta-anciu

Continuarea aici

Mamifer

mamifer_1_fullsizeAnimal vertebrat care naște puii vii și îi hrănește cu lapte. Evident, lapte dulce și inimă roșie.

Am cunoscut-o pe Ana Barton într-o perioadă a vieții mele. Aș vrea să pot caracteriza perioada însă nu pot, pentru că m-am învățat să apreciez viața exact așa cum e ea. Nu bună sau rea ci trăibilă sau nu. La câte nenorociri reale sunt pe lume, copii părăsiți, oameni care mor de foame, ar fi obscen să zic vreodată că viața mea nu a fost întotdeauna trăibilă. Deci, era o perioadă. Ca întotdeauna, simteam  nevoia de a fi iubită și îmbrățișată. Vai, ce surpriză, nu asta vrem toți? Ba da. Doar că nu știm toți să cerem și mai ales nu ni se dă tuturor așa cum avem nevoie. Deși e din Târgoviște, de la prima conversatie mi s-a părut că seamănă cu moldoveanca minunată care mi-a fost dirigintă în școala generală. Tot la fel ca și diriga, Ana a oscilat mereu între a mă bate și a mă pupa. De îmbrățișat însă, a făcut-o mereu așa cum am avut eu nevoie. Cu drag, cu suflet, cu toată dăruirea de care doar o mamă e capabilă. Uneori m-a îmbrățișat doar din cuvinte și a fost de-ajuns.

Și apoi femeia asta care mi-e ba mamă, ba prietenă, ba soră, a scos din cuptorul minții ei o carte de o frumusețe incredibilă. Și spre deosebire de ce mi-a mărturisit ea – poate nu doar mie – că speră ca și conținutul să fie la fel de frumos cum e exteriorul acestei cărți, eu am ajuns nici să nu mai văd ce țin în mâini. Și scrisă pe șervețele, cartea asta mi-ar fi făcut picioarele spaghete.Deși recunosc, ambalajul e minunat acordat cu conținutul.

Esențele copilăriei, jocului, iubirii curate pe toate treptele vieții. Am citit-o ca și cum ar fi trebuit să o învăț pentru că ascunde în ea sfaturi, povețe, mângâieri și dojeni pe care numai o mamă le poate fabrica, în suflet.

Preferata mea, povestea cu portocalele e cea mai frumoasă poveste despre limitele fiecărui om și despre faptul că indiferent cum știm să ne bucurăm, să ne manifestăm aprecierea, respectul, mirarea, trebuie s-o facem în felul nostru, fără rușine. E bine să o facem.

Am dormit cu animalul ăsta mic de carte, în pat, la piept și am plâns citind-o pentru că îmi doream tare un copil-băiat cu care să mă iubesc și cu care să împart frumusețea ascunsă în cartea asta. Îmi doream tare să trăiesc pe viu fericirea de când eram eu mică, acum când sunt mare. Asta i-am și spus doamnei autoare când am sunat-o s-o felicit pentru minunea produsă și tipărită. Că acum aș mai vrea doar un tovarăș de joacă.