Category: Am citit

NeRecenzie

Era să spun că am terminat de citit o carte dar am citit, de fapt, un diagnostic. Ca să nu mai spun că mă și doare stomacul de la ea. El. Ce-o fi fost ce am citit. Aștept să se trezească cine a scris-o ca să ne înjurăm cu sete. Și mi-a și zis “las-o dacă îți face rău”. Dar am înțeles eu? N-am înțeles.

Nu știu ce e mai rău: să te regăsești în cartea cuiva sau să citești fără urmă de raportare la personaje. Deși asta probabil nu există. Cumva trebuie să te convingă scriitorul să îl iei de mână și să pornești în vizita prin hățișul gândurilor lui. Ce mă fascinează și m-a fascinat mereu la cărți e faptul că te scufunzi pe o parte în creierii și istoria cuiva și ieși la suprafață în creierii și istoria ta. 

Nu citesc literar. Nici nu mă interesează cum e scrisă o carte. Termin doar cărțile care mă ajută. Pe restul le dau cadou. 

Ăsteia i-aș da foc. Să ardă și să nu mai știe nimeni că există așa ceva pe lume. Că iadul e unul singur, e pe pământ și nici nu ocupă loc. E o sinapsă aiurită. Un miligram de substanță care se eliberează în circuit prea devreme sau prea târziu sau anapoda în orice caz. 

Mi s-a făcut dor de la cartea asta de Ionel Teodoreanu și în același timp de bunica, de mine, de verile de la curte, de liniștea de după ploaie. De liniștea de dinainte să explodeze viața în noi ca furtuna pe mare: neprevăzut, devastator și de neoprit. 

O să găsim un port cândva. Acum ne rămâne doar să navigăm împreună. Noi și ceilalți care sunt ca noi.  

Rătăcindu-te te poți regăsi. 

Cartea cu muntele

Există în copilăria fiecărui om căruia îi place să citească, măcar o carte (sau mai multe) de care n-a auzit decât persoana în cauză dar care e reprezentativă pentru vârsta naivă și dulce în care nu aveam facturi, griji și deadline-uri. Pentru unii e Aventurile lui Habarnam, pentru unii e Cireșarii, pentru alții e Recreația Mare. Pentru mine e “Cineva urca un munte” De A. V. Tăușan.

Pe lângă faptul că mi-a fost recomandată de glumețul și simpaticul de tati (da, domne, la 8 ani eu primeam recomandări de cărți, eram cultă), m-a atras și pentru că avea coperta ciudată. Și când spun ciudată vreau să spun că în loc de excursioniști cu bețe (ăia din mai toate cărțile comuniste cu munți) asta avea pe copertă animale.

Pentru că, quelle horreur, personajele principale nu sunt oameni.( Nu mă omoram după așa ceva) Povestea începe într-o dimineață de vară cu greierele Ieronim, nervos pe furnici şi pe melcul Petrică. Vina lor era că-i deranjau somnul cu activitatea lor, mai precis, căratul de grăunţe (furnicile) şi vânzarea de limonadă dintr-o tonetă cu umbrelă (melcul). De asemenea Petrică era mândrul tată a doi melcișori: Melinte și Chiril. Absolut nimic ciudat până aici. Apar însă frații Grigore 1, Grigore 2 și Grigore 3, iepuri, ca să fiu sinceră, care se opresc să bea o limonadă la toneta lui Petrică și îi destăinuie acestuia planul lor de a escalada muntele care se afla după pădure. Petrică încântat își exprimă dorința de a se alătura grupului împreună cu cei doi copii de altfel foarte extaziați de perspectivă. Pe drum li se alătură un arici pe nume Socrate și un cățel pe nume Yvo. Și de aici începe un lung șir de aventuri prin pădure, care nu au nici un farmec repovestite însă sunt amuzante rău când citești originalul.

Într-un univers paralel, în aceeași carte, apare cicănitoarea Tina, agent secret, care urmărește veselul grup de excursioniști cu scopuri neprecizate. Ea este însă capturată și luată prizonieră de către Janina, vulpe, angajată a altor servicii secrete care declară de la început scopul de a îi împiedica pe excursioniști să ajungă și să escaladeze muntele. Și astfel cele două pornesc în urmărirea lor. De aici apar alte situatii amuzante. Sau așa mi s-a părut mie la vârsta aia.

Nu am să scriu ce se întâmplă până la sfârșit, cine are curiozitatea îi pot împrumuta cartea.

Ca o paranteză, ca să nu credeți că sunt chiar naivă, am recitit-o acum câțiva ani din dor de copilărie și, vai! surpriză, animăluțele din grupul vesel nu mi s-au mai părut atât de animăluțe, acțiunea mi s-a părut ușor tragică și ciocănitoarea și vulpea de unde mi se păruseră simpatice au devenit contrariul. Cartea a apărut în 1983, ca idee. 🙂

Și totuși, de ce mi-am adus aminte de cartea asta azi? Pentru ca yey, hurray și iarăși yey, vineri (adică mâineeeeee) plec la Padina Fest. Sunt entuziasmată și nerăbdătoare și azi m-am gândit toată ziua la Grigore 1, Grigore 2 și Grigore 3 care aveau termosuri, echipament montan și saci de dormit și inima mea dă foarte tare din coadă că va dormi la un hotel de miliarde de stele.

Detalii pentru curiosi aici . Vineri cântă Coma, Emil, Robin and The Backstabbers și Vița de Vie. Unde eu probabil voi crăpa de fericire la fiecare trupă și fiecare melodie.

Mamifer

mamifer_1_fullsizeAnimal vertebrat care naște puii vii și îi hrănește cu lapte. Evident, lapte dulce și inimă roșie.

Am cunoscut-o pe Ana Barton într-o perioadă a vieții mele. Aș vrea să pot caracteriza perioada însă nu pot, pentru că m-am învățat să apreciez viața exact așa cum e ea. Nu bună sau rea ci trăibilă sau nu. La câte nenorociri reale sunt pe lume, copii părăsiți, oameni care mor de foame, ar fi obscen să zic vreodată că viața mea nu a fost întotdeauna trăibilă. Deci, era o perioadă. Ca întotdeauna, simteam  nevoia de a fi iubită și îmbrățișată. Vai, ce surpriză, nu asta vrem toți? Ba da. Doar că nu știm toți să cerem și mai ales nu ni se dă tuturor așa cum avem nevoie. Deși e din Târgoviște, de la prima conversatie mi s-a părut că seamănă cu moldoveanca minunată care mi-a fost dirigintă în școala generală. Tot la fel ca și diriga, Ana a oscilat mereu între a mă bate și a mă pupa. De îmbrățișat însă, a făcut-o mereu așa cum am avut eu nevoie. Cu drag, cu suflet, cu toată dăruirea de care doar o mamă e capabilă. Uneori m-a îmbrățișat doar din cuvinte și a fost de-ajuns.

Și apoi femeia asta care mi-e ba mamă, ba prietenă, ba soră, a scos din cuptorul minții ei o carte de o frumusețe incredibilă. Și spre deosebire de ce mi-a mărturisit ea – poate nu doar mie – că speră ca și conținutul să fie la fel de frumos cum e exteriorul acestei cărți, eu am ajuns nici să nu mai văd ce țin în mâini. Și scrisă pe șervețele, cartea asta mi-ar fi făcut picioarele spaghete.Deși recunosc, ambalajul e minunat acordat cu conținutul.

Esențele copilăriei, jocului, iubirii curate pe toate treptele vieții. Am citit-o ca și cum ar fi trebuit să o învăț pentru că ascunde în ea sfaturi, povețe, mângâieri și dojeni pe care numai o mamă le poate fabrica, în suflet.

Preferata mea, povestea cu portocalele e cea mai frumoasă poveste despre limitele fiecărui om și despre faptul că indiferent cum știm să ne bucurăm, să ne manifestăm aprecierea, respectul, mirarea, trebuie s-o facem în felul nostru, fără rușine. E bine să o facem.

Am dormit cu animalul ăsta mic de carte, în pat, la piept și am plâns citind-o pentru că îmi doream tare un copil-băiat cu care să mă iubesc și cu care să împart frumusețea ascunsă în cartea asta. Îmi doream tare să trăiesc pe viu fericirea de când eram eu mică, acum când sunt mare. Asta i-am și spus doamnei autoare când am sunat-o s-o felicit pentru minunea produsă și tipărită. Că acum aș mai vrea doar un tovarăș de joacă.

 

Cimitirul. Da, ăla de care vorbește toată lumea.

Cimitirul-Telespan1

 

Dacă ar trebui să îmi scriu acum testamentul, n-aș cere să mă-îngroape în cimitirul domnului Bellu și nici într-al lui Pere Lachaise. Ci în al lui Adrian Teleșspan.

Să m-apuc acum să dau citatele care mi-au plăcut in Cimitirul, ar trebui să fiu nebună, ca tre’ să transcriu toată cartea pe facebook.

E porno cartea. E harcoreanu’ grav. Doar că eu nu mă refer la partea cu sexul. Mă refer la partea cand te penetreaza Teleșpan în inimă și rămâi ușor trăznită, întrebându-te, “Mă, ăsta nu era gay? Ce dracu’ caută atât de adânc în inima  mea hetero? ”

Și da, cartea asta avea nevoie de sex și multe cuvinte vulgare. Daca nu ar fi fost așa, riscam să mergem toate / toți prin metrou, bocind cu muci, întrebându-ne existențial ce căutăm în viețile noastre.

Am un sfat pentru bărbații dornici de sex de celălalt fel, incapabili să pună problema corect. Cumpărați-i iubitei voastre cartea asta. Are Teleșpan o literatură în el, de or să vină fetele de bună voie, de la piață, cu trei legături de mărar, două de pătrunjel și cinci kilograme de lubrifiant :“hai iubi, că din ce zice băiatul ăsta, parca nu sună rău deloc”.

Cititi cartea asta, dacă vă simțiti rău. Sau dacă vă simțiti bine. Dacă v-ați săturat de viață. Sau dacă v-ați săturat de viața voastră. Trăiți în Cimitir, o vreme. Vă jur, toate firmele de pompe funebre vă vor stârni zâmbete, ulterior. Și o să vă vină să înjurați des. Doar de amuzament. Ca să fiți, și voi, cool ca scriitorul.

Acum, toate cimitirele pe lângă care trec, mă aruncă invariabil într-o stare de bine. Pentru că omul a reușit imposibilul: a globalizat Săpânța.

Eu o am în dublu exemplar. Unul nou și frumos, că poate cine-știe, apuc să-i cer autograf și unul mototolit, de la citit in cadă, pe budă, în metrou, în pat, sub pat, pe lustră, și cu rânduri întregi subliniate, apăsat cu pixul. Pentru că o fi scris el despre morți, dar cartea asta te ajută să fii viu. Pentru că râzi, plângi, te apucă diverse pofte, îți potolește, tot ea, alte pofte și te ține legat de ea.

Și niște alte chestii, pe care nu le voi menționa, în speranța de a-mi păstra aura de doamnă. 

 

Elevul meu preferat – Recenzie

a0ad86__elevul_dima_si_mai_bun

La mine devenise o tradiție să detest lucruri înainte să le încerc. Și să le mai și judec în necunoștință de cauză. Semn clar de prostie. Între timp, să zicem că m-am mai deșteptat și am început să văd lucrurile altfel. Vara asta, deși susținusem sus și tare că nu doresc să citesc nimic scris de Mihail Drumeș (nu mai știu de unde decizia) , într-o după-amiază leneșă de vară, am pescuit Invitația la vals din bibliotecă și m-am apucat, așa într-o doară, să o citesc. Am abandonat lectura pentru că mă cam plictisea. Și totuși m-a prins cumva. Pentru că în aceeași după-amiază, am ajuns pe o pătură, pe iarbă, la soare, cu un alt exemplar al aceleiași cărți, pescuit din biblioteca bunicii și m-am încăpățânat să o termin. Spun cu mâna pe inimă: nu mi-a plăcut deloc. M-a prins, e scrisă superb,  dar povestea mi s-a părut la vremea aceea, o telenovelă. Și nu mă omor deloc după așa ceva.

Cum mai nou îmi trăiesc viața ori circular, ori în funcție de anotimp, iarna asta, am ajuns la Elev. Am citit o pagină, încă o pagină și când m-am trezit, o terminasem. Ce-i drept, eu mi-am cam ratat adolescența. Dar am recuperat-o cu vârf și îndesat, din cele 461 de pagini în care am trăit, suferit, m-am bucurat și m-am îndrăgostit fulgerător și fără scăpare, de Dima. Uneori simțeam că vorbește în numele meu, alteori simțeam că vorbește cu  mine.  E teribil acest băiat, vă spun.

M-au bucurat nespus paragrafele care relatau cu lux de amanunte moartea regelui Carol și nu din pricina evenimentului ci datorită faptului că mereu mi-am dorit să îmi povestească cineva exact ce s-a simțit cu o ocazie importantă, în țara noastră. Nu atât ziaristic, cât uman. M-a încântat faptul că acțiunea romanului are loc în perioada interbelică și faptul că e de o politețe retro pe care eu nu am mai găsit-o în alte cărți. Manierele, hainele, locurile, atitudinile, obiceiurile vremii mi-au dat o stare atat de draguță și diafană, că nici nu are rost să încerc să o explic. Apoi, la fel m-au bucurat paragrafele despre război, imaginile din București-ul vechi și numeroasele referințe și trimiteri la alte cărți, pe care, din fericire, le-am citit și eu. (Chiar ma întreba cineva dacă eu cred că citind toate cărțile la care se face referire în alte cărți, putem ajunge să citim tot ce s-a scris. Nu mai știu ce-am răspuns atunci (probabil că un DA, Dimesc, entuziast si nerealist). Între timp am găsit răspunsul: tot ce s-a scris, nu, n-o să reușim. Dar tot ce s-a scris bun, da, e posibil.)

M-a înfiorat inteligența și rafinamentul eroului cărții și am redevenit adolescentă, împreună cu el si cu colegii lui. Consider această carte cea mai frumoasă poveste despre vise și ambiții, despre iubiri cum nu pot fi decât cele adolescentine: veșnice, naive și autentice.

Am învățat un lucru important, lucru pentru care am avut mulți profesori, de la care însă nu am reușit să înțeleg ce am înțeles din această lectură. Uneori, indiferent cine are dreptate, trebuie să știi să renunți. Pentru că dacă nu renunți la momentul potrivit, ca la poker, riști să pierzi totul și chiar să rămâi îndatorat. Cum spunea dragul meu terapeut: viața e logică, oamenii în schimb nu sunt. Și astfel, uneori trebuie să punem echilibru în tot ceea ce facem și să ne gândim foarte bine la consecințele faptelor noastre. Nu neapărat din pricini moraliste cât din punct de vedere al câștigurilor noastre personale.

Un alt lucru care mi se pare demn de menționat este faptul că succesul îmbată și reușește să ia mințile chiar și celor mai buni. Deci, lecție de viitor, oricât succes ai avea, trebuie să fii întotdeauna precaut. Nu mereu dreptatea e cea care câștigă. În acest caz, renunțând la puțin, Dima ar fi putut să câștige totul. După părerea mea, aroganța pe care o dobândești odată cu succesul este cel mai puternic inamic. Cred ca sunt rari oamenii care reușesc însă, să nu se lase luați de val atunci când numele lor e lipit admirativ de buzele tuturor. Pentru asta trebuie să fii într-adevăr mai integru ca integritatea însăși.

Și-am ajuns la partea fără perdea. Dima este un adolescent foarte descurcăreț, care reușește  să se controleze foarte bine, îmbină cu succes îndeplinirea îndatoririlor școlare cu îndeplinirea propriilor nevoi. Și când spun asta mă gândesc atat la școală în paralel cu ARPET-ul lui, cât și la triada Lidia – prima femeie (ușoară) din viața lui, Grete – bucătăreasa veselă și dezinhibată, cu care nu ezită să se culce doar din rațiuni gimnastice și Lotte, iubirea care ajunge să îl anestezieze emoțional, prin falsa ei dispariție.  Dima le are pe toate. E frumos, inteligent, bogat, entuziast, muncitor, serios, amant înflacărat, apărător al dreptății și cu toate acestea, paradoxal, el nu reușește. Și când spun că nu reușește, nu mă refer la situația lui materială, care, cu ajutorul părinților înflorește așa cum era și de așteptat prin prisma posibilităților lui. Eu îl consider un ratat emoțional. La acest lucru contribuie bineînțeles și influența tatălui, de care cu bună știință se ferea la București înainte de Pasul cel Mare. Și ăsta e încă un lucru care mi-a plăcut. Inexplicabila (aparent) lui fugă de tatăl său, care ar fi putut să îi rezolve toate problemele cu ușurință. E de admirat această dorință a personajului de a ieși din umbra tatălui său, ministru plenipotențiar și a-i demonstra lui și lumii întregi ce barbat destoinic a educat. E pe de-o parte mândria tânărului mascul dornic de afirmare și pe de alta, dorința de a-și răsplăti părinții pentru situația înaltă de care se bucură.

Finalul neașteptat dar foarte realist, mi-a lăsat un gust amar, pentru că speram ca măcar în cărți să găsesc dragostea și adolescența perfecte. Însa nu. Încă o dată am ajuns la concluzia știută: ceea ce nu e trăit la timpul lui este pentru totdeauna pierdut iar regretele sunt inutile, atat in (unele) cărți cât și în realitate.

Există iubiri care te consumă atât de tare, încât numai după o sinucidere, fie ea și ratată, te mai poți recupera. Cumva, exact la ca calculatoare, ca să ieși dintr-o situație complicată și ca să poți să te recompui și să mergi mai departe după ce sufletul ți s-a dezintegrat, e nevoie de un restart. De cele mai multe ori restart-ul e reprezentat de un drum lung și anevoios, la capătul căruia, dacă ai noroc, te regasești pe tine însuți în varianta ta cea mai bună.(Dacă nu ai noroc, te regăsesști precum Șoimaru, cu limba atîrnînd de-un cot, spânzurat în podul casei.) Spre deosebire însă de calculatoare, inima nu mai funcționează la fel și după restart și orice program i-a afectat în mod negativ softul, este evitat cu obstinație. Pur și simplu, nu mai poate rula, deși în cotinuare pare potrivit.

Vorba lui Gălbează: “Volens, nolens, agheasmus Gregorius bibet.”

 

Elevul Dima dintr-a șaptea

Mihail Drumeș

Editura Art, 2009

461 pagini

Imagine de aici.

Dona Juana, cartea care m-a avut

 

381996_285420831579249_1729763555_n

Mie-mi place de Lorena pentru că e frumoasă și vorbește urât. Când o enervează ceva, așa cum ar trebui să reacționeze orice om normal, are la îndemână o basculantă, plină de organe dătătoare de liniște celui care i-a invadat teritoriul cu mizerii. Dar, cum spuneam, mie îmi place de ea pentru că e frumoasă.

Când am solicitat să primesc de ziua mea, romanul ei – Dona Juana, habar n-aveam la ce să mă aștept. Am citit repede cartea. Pe la 6 dimineața am pus-o la loc în raft (lângă una de Emil Brumaru) și m-am culcat. Și am visat tot felul de chestii Bizarre.

Mie nu-mi place să compun comentarii literare. Mi-e foarte silă de “ce-a vrut să spună autorul”, pentru că singurul caz în care știi ce-a vrut să spună autorul, e acela când autorul ești tu. Poate de-asta am avut note mici la română. Am refuzat mereu să iau la analizat cuvânt-cu cuvânt-cu virgulă-cu punct, în încercarea de a-l descifra pe autor și am preferat mereu să analizez “ce simt eu după ce am citit această carte”.

Iar eu după această carte am simțit că am nevoie de mai multă libertate, pentru că am gasit-o în carte, întinsă lasciv, pe douăsutecinzeci de pagini și mi-am dorit-o și pentru mine. Dar îmi doresc libertatea din final. Final pe care las tuturor plăcerea sa-l descopere singuri.

Dona Juana (care nu e Lorena în toate ipostazele, dar poate fi în unele) e un personaj care îți dă peste cap credința că oamenii din cluburi de travesti sunt exclusiv superficiali. Îți dă cu rasismul în cap, îți crește temperatura uneori în așa hal de-ți vine să arunci naibii cartea și să pui în aplicare minim una dintre scene și îți ține un discurs moralizator, printre rânduri, așa de subtil, că la sfârșit te întrebi “cum am stat oare să mi țină asta așa o morală, fără să mă împotrivesc”? Mai ales, când singură spune Dona Juana  că “tinde să urască băbăciunile predicatoare”.

Uneori am vrut să fiu prietenă cu personajul, alteori n-am înțeles de ce mama-dracului a ales să se zbată în loc să o ia pe calea ușoară a renunțării și întotdeauna mi-a plăcut simplitatea cu care personajul îți dă peste ochi cu “this is me, love me or hate me” ca oricum de ignorat nu vei reuși.

M-a enervat la culme partea când universul eroinei începe să se descompună. Probabil “asta a vrut autorul” sa spună. Că omul trebuie să fie atât de liber cât dorește, cu orice risc, pentru a se descopri pe sine, dar că libertatea nu e întodeauna sinonimă cu fericirea.

Deși e etichetat ca “roman erotic” eu îl consider un roman de “dragoste în alte feluri”. Dragoste de sine, de prieteni, de oameni. Dragoste care nu întotdeauna are sex atașat.

Dacă m-ar întreba cineva (și m-au întrebat destui oameni) de ce să citească Dona Juana, aș răspunde că uneori, trebuie să ne scoatem capul din cur și să înțelegem că nu e obligatoriu sa fim toți la fel, să ne bucure pe toți aceleași lucruri și că nimeni nu are dreptul de a considera alți oameni mai prejos, doar pentru că sunt altfel. Eu, care nu întreb pe nimeni ce să citesc, pentru că citesc doar ce mi se năzare, cred ca mi-a prins bine să-mi zguduie cineva ideile preconcepute despre oameni și relațiile dintre ei.

Îmi plac replicile acide, amuzante uneori, amare alteori, pentru că sunt dovada inteligenței personajului care pare frivol dar pe care eu una l-am perceput ca fiind sensibil și cât se poate de uman. (Uite cum vorbesc eu ca bunica, despre un roman erotic !!)

Da, recunosc. M-am identificat și eu o dată cu personajul: “Întotdeauna am crezut că mă voi sinucide la 30 de ani, când voi constata primele semne de bătrânețe. Surpriză! Nu remarc în mine însămi nimic care să semene a senectute: nici fizic, nici psihic. Pe măsură ce anii se adună, eu mă imaturizez.”

Iar capitolul meu preferat, da știu, sunt banală, a fost Whisky in a Jar. 🙂

 

Șoseaua Cățelu – cartea care m-a stresat

Nu vreau să-i scriu o odă Alinei. În primul rând pentru că n-are nevoie. În al doilea, pentru că nu mi-ar da voie. Așa că o să scriu ce-am înțeles eu că “a vrut să zică autorul”. Ca la școală.
Eram într-o zi la birou și intră o colegă de-ale mele, prietenă cu mine, răvășită toată și mă întreabă: “Ai citit Șoseaua Cățelu 42?” N-o citisem. Mi-am continuat treaba și am uitat cu desăvârșire și de Sosea și de Cățel. Văd, pe urmă, la doamna Tache pe blog, o scrisoare către o tanti care a scris o carte. Iar Șoseaua, iar Cățelu. Mă gândem că dacă mai văd o singură referire la cartea asta, înnebunesc. Ajung acasă în altă seară. Sor-mea citea ceva, benoclată toată in calculator. Aș fi vrut să îmi văd de ale mele dar mă întreabă: “Auzi, ai citit Șoseaua…” n-a mai apucat să termine, că mi-a sărit muștarul. “Frate e o conspirație mondială, v-a lovit pe toți Nedelea în freză cu cartea ei? Ați terminat toți autorii din literatura universală și rămăsese Șoseaua necitită? Nici d-a dracu’ n-o citesc. ” Și gata. Cam asta a fost.
Uitasem cu desăvârșire de chestiile astea, când, într-o zi, uitându-mă pe elefant.ro cu colegul meu de birou, hop, iar dau de Nedelea. Și văd tipa de pe copertă. Zic, hai mă, că acu’ nu mă mai bate nimeni la cap și e mișto coperta, hai s-o luăm.
Tot în ziua aia, pe facebook, scrisese ea ceva amuzant, cineva din lista mea comentase și i-am spus că gata, mâine o citesc.
N-a fost a doua zi, a fost a treia, când Nedelea mi-a provocat o criză de gelozie. Nu pe scris, nu pe carte. Am ajuns acasa cu “documentul”, deja mă gândeam că ori o sa-mi placă, ori o arunc prin geam, și hop, prietenul meu vede fața de pe copertă și îl apuca un interes brusc pentru literatura. N-am zis nimic, deh, încurajez lectura. Dar deja doamna Nedelea îmi cucerise toate cunoștințele.
Pe mine m-a cucerit mai tehnologic asa, prin facebook. E țăcănită rau și nu se ferește să spună direct ce gândește.
Și apoi am citit cartea. În trei ore, într-o vineri după-amiază, după ce abia îmi pierdusem jobul.
Începe abrupt să povestească exact coșmarul meu cel mai mare, să nu moară mama cu mine în pat. Și apoi, după asta, ar fi fost greu să nu o iubesc. Pentru că e sinceră și directă, povestește lejer întamplările din viața ei. Întâmplări care indignează, supăra, enervează, amuză, întristează. Totul e relatat cu o relaxare care te face să te întrebi: asta nu e sănătoasă? Sau își bate joc de mine? Te ia cu ea printr-un București gri și infect. Te obligă să vrei să o ții de mână, dar nu te lasă să o compătimești, sau să îți fie milă. N-apuci. Te face cu capul și cu nervii cu un tupeu de-ți vine să o întrebi: mai ai multe? După primul capitol am făcut o pauză, să-mi pun un playlist cu Albano si Romina Power. Și-apoi am vrut s-o bat, s-o bat pe mă-sa, s-o bat pe adevărata mă-sa. Pe urmă am răsuflat ușurată că a plecat acasă după cina cu italienii. Și-am zis, gata, acu’ o ia pe calea cea bună. Și-a luat-o pe dracu’. E și sadică Alinuța. Exact ca-n bancuri. Când răsufli ușurat, că gata, de asta a scăpat, zbag una în freză cu tigaia. Parcă o și auzeam cum râde ca vrăjitoarea în timp ce mie mi se scula părul în cap de ce citeam.
Nu mă apuc să povestesc acum cartea, nu vreau să stric plăcerea nimănui. Eu am citit-o și am înțeles de ce mi-a fost atât de recomandată. pentru că Alina, în unele capitole, întâmplări, sunt eu. Pentru că avem multe lucruri în comun. Ce nu aveam în comun, deloc, e atitudinea de învingătoare, pe care eu am luat-o de la ea, așa cum iei uneori gripa, dintr-o răsuflare. E puterea de a accepta ceea ce ți se întâmplă sau ceea ce ți s-a întâmplat, fără să îți smulgi părul din cap, fără să devii prea cinică sau prea sensibilă. Pur și simplu să te ridici de fiecare dată, să te scuturi și să mergi mai departe. Am citit niște păreri, că ce povestește Nedelea s-a mai întâmplat cu multe femei și nu e nimic special în asta. Și orfani mulți sunt pe Pământ, ce dracu’ e așa special la ăia ai lui Victor Hugo?
Cred că ce e special la Nedelea e că tot ea, după ce îți arată cum se intră în rahat, îți arată și cum se iese cu grație. Și asta, zic eu, e ceva. Mai ceva decât orice carte de auto-ajutorare. Plus că e și amuzantă. Mie nu-mi place să învăț de la oameni lipsiți de simțul umorului. Iar autoironia e dovada că un om are mintea brici.
Unii oameni se lasă doborâți de greutăți. Nedelea nu doar că nu s-a lăsat doborâtă, dar a mai și schimbat dictonul ăla cu “orice șut în cur e un pas înainte” cu “dacă viața îmi dă un șut în cur, eu îi dau două, si tot eu râd mai bine, că râd ultima”.
Hai la întâlnire Nedelea. Am vorbit cu mă-ta si te lasă. Mă lasă și pe mine mă-sa lu’ sor-mea. Și-o să-ți dau cadou, cartea ta. Ca să ai motiv să mai râzi o dată.
poză

 

Dragostea dureaza trei ani – Frederic Beigbeder

dragostea-dureaza-trei-170976

Titlul amenintator te face sa cumperi cartea fara sa stai pe ganduri. Probabil pentru ca este scrisa de un as in ale advertising-ului a beneficiat de un titlu care sa “prinda”. Orice dezamagit in dragoste va dori sa afle confirmarea ca “da” dragostea de fapt nu dureaza toata viata. Orice fan al iubirii vesnice o va cumpara pentru a o combate. Toata lumea care o citeste are parte insa de o surpriza. Actiunea debuteaza cu Marc Marronnier care bate strazile Parisului in incercarea de a-si sarbatori proaspatul divort.
Tonul cinic aproape reuseste sa induca cititorul in eroare si sa il faca sa creada ca intr-adevar avem de-a face cu un om cinic, blazat, care nu mai crede in dragoste. Un om care gaseste fericirea doar in placeri superficiale, pline de sclipici si de sex, droguri si alcool.

Daca alegem insa sa privim lucrurile din alta perspectiva, reusim sa intalegem ca scriitorul ne prezinta brutal drama omului de succes al secolului prezent. Singuratatea. Neputinta de a te indragosti si a ramane asa. Incapacitatea de a duce sentimentul de indragostire la un alt nivel, mai profund. Neputinta de a ne debarasa de tiparele pe care am fost obligati sa le asimilam si sa le respectam inca de la nastere. Intreaga carte este o pledoarie pentru ruperea de rutina, pentru acceptarea faptului ca lucrurile pot fi si altfel decat cliseice.

Actiunea continua intr-un ritm alert si pune pe tapet absolut toate problemele societatii de astazi fara a se indeparta de la subiect. De ce suferim atat de tare, de ce singuratatea este o boala care macina incet orice om, de orice conditie si chiar si pe aceia pe care ni-i imaginam fericiti datorita statutului social.

O carte nonconformista si actuala despre dragoste in alte feluri. Un personaj caruia nu-i lipsesc mijloacele financiare si culturale insa ii lipseste la Joie de vivre. Un final fericit care te ia in brate si te linisteste dupa ce personajul principal tocmai iti spulberase orice speranta de a mai iubi vreodata si de a fi fericit.

Eleganta Ariciului – Muriel Barberry

Eleganta Ariciului

O carte buna ca o cafea bauta pe strazile artistice din Montmartre….
Te face sa iti doresti sa citesti Anna Karenina, sau sa o recitesti daca deja esti prieten cu Kitty si Levin.
Iti indreapta atentia inspre literatura, inspre lucrurile rafinate, inspre  gastronomie fina, si inspre meditatie asupra vietii si sensului ei,  intr-un mod subtil si jucaus.
Povestea se despleteste pe doua fire narative: exista in primul rand povestea Portaresei (Un Arici a carui  eleganta este elogiata pe tot parcursul cartii incepand cu titlul)  simbolul unei vieti aparent ratate potrivit normelor societatii de  astazi, personificat de o femeie in varsta de 50 de ani, cam uratica, si deloc cocheta, care insa prefera sa isi hraneasca mai degraba spiritul, prin carti bune filme si muzica de calitate.
Insasi  personificarea modestiei, Portareasa refuza sa fie descoperita, si  “joaca”, fortata fiind de imprejurari, rolul netoatei, incultei si  needucatei. Adica exact cum te-ai astepta sa fie o Portareasa.
Al  doilea fir narativ, este descalcit de o Copila pasionata de Japonia,  ceai si reviste Manga (al doilea Arici). Un spirit construit la indigo  cu cel al Portaresei, aflat insa la o varsta mult mai frageda, si traind in conditii excelente, propice dezvoltarii unei vieti cat se poate de  superficiale si conforma cu dogmele “Sfintei Societati”. Dezvoltare pe  care copila o reuza, intelegand inca de la inceput ca este mai  inteligenta decat restul lumii, si ascunzand cu aceeasi grija ca si  Portareasa acest lucru.
Ambele fug de de ceea ce se cheama “centrul atentiei”.  Nu doar din modestie, ci si din dorinta de a nu fi agasate.
Povestile sunt depanate de fapt de vocile interioare ale celor doua personaje,  actiunea petrecandu-se preoponderent in imobilul in care cele doua  locuiesc, suita de personaje secundare fiind formata din celalti  locatari, si de … pisici.
Evenimentele ajung la punctul  culminant cand cele doua  “jurnale” prind viata si intalnesc un al  treilea (si ultim) personaj principal, care este cauza mai multor  evenimente ce se succed pana la sfarsitul cartii, ultimul dintre ele  fiind chiar concluzia romanului.
“Eleganta ariciului” pledeaza de  fapt pentru eleganta de a ascunde natura de inalta calitate a unui om,  sensibilitatea lui de netagaduit, sub un corsaj de tepi, de care se  poate trece doar cu blandete si intelepciune.
Autoarea isi  transcrie iubirea pentru placerile cotidiene in acest roman, transforma  fiecare mica actiune intr-un ritual (cum ar fi cel al ..ceaiului),  trateaza cu blandete personajele inteligente si modeste, si taios pe  cele care, desi cred ca inteleg sensul vietii, sunt totusi departe de  adevar.
*
Disclaimer: Contine parti satirice, parti  sensibile, parti pline de clisee (bogati prosti si tampiti, singuraticii superiori), precum si parti de un umor savuros. Scrisa curat, elegant,  si cu drag, tocmai pentru a ramane in suflet, mult timp dupa ce a fost  citita .
A se consuma in compania unui ceai verde cu iasomie, si a unor dulciuri rafinate!

Maestrul și Margareta – Mihail Bulgakov

maestrul-si-margareta-de-mihail-bulgakov

Maestrul și Margareta este nu doar un roman care tratează tema eternei lupte dintre bine și rău, ci mai ales romanul liberului arbitru.

Încă din primele pagini ni se relevă faptul că omul nu este doar „muritor”, ci, uneori, „muritor fără de veste”. Că nu ne conducem singuri destinele, ci că există două entități diametral opuse care guvernează tot ceea ce ne înconjoară. Este evidențiată pe tot parcursul cărții posibilitatea de a alege partea căreia dorim să ne alăturam. Diavolul este nu numai dezvinovățit de toate relele care se întâmplă pe lume, dar și transformat într-un personaj simpatic, binevoitor, care te-ar primi oricând alături de el – dacă ai inteligența să îi recunoști existența, dar și puterea de netăgăduit – gata să își bată joc și să se amuze de prostia și naivitatea pe care le întâlnește la tot pasul printre minunații localnici ai Moscovei, dar care, de fapt, nu te obligă la nimic.

Aroganța omului de a crede că poate controla lucruri care îl depășesc, cum ar fi chiar și simplul program pentru seara în curs, este taxata sumbru, printr-o moarte cum nu se poate mai stupidă, menită să demonstreze că, deși totul pare întâmplător, în realitate, drumurile ne sunt trasate încă dinainte să ne naștem, prin urmare, chiar dacă avem șansa să aflam acest lucru, de cele mai multe ori este prea târziu.

Moartea lui Berlioz este primul dintr-un lung șir de evenimente hilare, povestite pe un ton blând, dar și cu un oarecare amuzament. Povestea întâmplărilor din Moscova se împletește într-un mod cu totul admirabil cu povestea stilizată a ultimelor zile ale lui Isus pe Pământ: Judecata și Execuția. Acest al doilea fir narativ face de asemenea și obiectul romanului (operei) pentru care Maestrul este considerat Maestru. Este de remarcat și faptul că însuși Bulgakov poate fi asimilat Maestrului, romanul de față fiind opera vieții lui. O alta asemănare fiind teama (întâlnită la mulți scriitori) că romanul său este o porcărie. În ultimele zile de viața, bolnav și orb fiind, Bulgakov i-a dictat corecturile finale soției sale, pe care o putem ușor confunda cu Margareta, măcar pentru perseverența și tenacitatea cu care ambele își urmăresc scopul: acela de a fi aproape persoanei iubite, în orice condiții, oferind sprijin, compasiune și, mai ales, ajutor.

Cele două fire narative ale romanului se deosebesc mai ales prin faptul că unul este scris pe un ton ușor amuzant, ironic pe alocuri, evident, cel în care Woland și gașca lui se distrează înnebunind pentru scurt timp o parte importantă a locuitorilor Moscovei, pe când celălalt este scris pe un ton sobru, descriind într-o manieră proprie autorului evenimentele petrecute înaintea răstignirii lui Isus. Ce este de remarcat și se poate spune că este chiar o asemănare între cele două povești este blândețea scriitorului. Personal, cred că Bulgakov era un om foarte blajin și spiritual, cu un simț al umorului extraordinar. Prima parte a cărții este oarecum greoaie, plină de detalii despre care descoperim că sunt foarte importante în înțelegerea textului, pentru că fac trimitere sau simbolizează cu mult mai mult decât lasă să se descopere la prima vedere. De exemplu, vom afla, cu o oarecare stupefacție, că, pe lângă multe alte forme pe care le ia Diavolul în artă, aici apare întruchipând o rândunică.

Faptul că Woland oferă, aparent neglijent, niște date despre circumstanțele morții lui Berlioz, pare, în primă instanță, scandalos de simplu și, mai ales, scandalos de imposibil chiar și pentru situația unui roman plin de întâmplări de necrezut. Și totuși, în următoarele rânduri, ni se oferă o soluție de decapitare, deosebit de posibila chiar și în zilele noastre. Apariția Annușkăi în conversație, total surprinzătoare, cu tot cu untdelemnul ei vărsat, nu-i încurcă doar pe interlocutorii lui Woland, ci și pe cititori.

Prima parte a cărții este prea puțin despre Maestrul și Margareta, ci mult mai mult despre năzbâtiile pe care noi oamenii le facem, mânați în primul rând de păcatul originar. Nu, păcatul originar nu e povestea cu Mărul, Șarpele și Eva, ci cea despre mândrie, căderea lui Lucifer fiind cauzată exact de aceasta. A doua parte a cărții este despre dragoste și tenacitate, despre mândrie și compromis. Nu numai că este mai mult un basm, dar ceea ce nu reușise să cucerească în capul cititorului Diavolul în prima parte, o face cu un succes răsunător în partea a doua.

Și e normal să fie așa. Nimeni nu a zis că e ușor să reziști ispitei, dar aș vrea să văd domnișoara care nu ar schimba locul cu Margareta, chiar și pentru o noapte. Ce-i drept, se pot înscrie la asta doar domnișoarele puțin gotice, cu accentuate apucături macabre. Pentru că, da, crema care te face transparentă și îți dă abilitatea să zbori nu-i de ici de colo, însă tot la fel de rare sunt ocaziile în care o persoană pe deplin întreagă la cap și ar dori să participe la un bal plin de oameni morți prin spânzurare și alte metode cel puțin la fel de distractive – în general, nelegiuiți ajunși în iad pentru faptele comise în timpul vieții.

De menționat și de precizat este încântătoarea Frida, care, pentru că își omorâse bebelușul sufocându-l cu o batistă, era pedepsită să primească la nesfârșit nenorocita de batistă. Un simbol drăguț pentru faptul că remușcările te urmăresc chiar și după ce mori, în cazul în care comiți o fapta abominabilă.