Category: All you can eat or drink

O poveste cu foietaj

Foietajul umplut lovește din nou. Se făcea că eram în prima mea vacanță în afara țării și, mi-e și rușine să spun, aveam 22 de ani. La Paris. Superb, boem, îmi iubeam viața, trăiam visul. Haștag accomplished, chit că pe vremea aia nu existau încă. Turuiam în franceză zilnic, diminețile și gura îmi erau pline numai de merci-uri, croissante și cafele de la Paul, după-amiezele de kilometri impuși de sadica de soră-mea prin toate muzeele posibile și imposibile iar serile de saxofoane, tablouri și artiști feluriți deoarece sălășluiam în Montmartre. Și iată că într-o zi decidem noi, mai mult eu, să vedem catacombele Parisului. Acele minunății pline de oase așezate delicat și supraetajat la 20 de metri sub Paris. Acolo unde, în Mizerabilii, își făcea veacul Jean Valjean (eroul meu preferat, l-am așteptat toată copilăria să vină să-mi spună că părinții mei nu sunt părinții mei și gata, de-acuma plec cu el să cutreierăm lumea. Nu știu ce-ar zice Freud despre fanteziile astea dar mă rog). Am ajuns în subteran, am citit eu “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate” m-au trecut toți fiorii pe unde se cuvenea să mă treacă, că doar deh, știm unde era inscripția asta și-am purces. Vizita a fost superbă. Am făcut un atac de claustrofobie când am auzit că 20 de metri de pământ stau deasupra capului meu împreună cu voioșii parizieni de la suprafață, mi-a făcut și reaua de Roxana buhuhu, exact când studiam eu mai concentrată un craniu, mă rog. Cu chiu dar mai ales cu vai am ajuns la suprafață. Și-am dat noi într-o stradă plină cu tarabe unde se vindeau brânzeturi franțuzești, struguri și vin. O splendoare, se apucaseră papilele gustative de horă și de alegeri prezidențiale. Cine să fie Brânza Președintă. Eu eram ușor, nu mult, îngrețoșată de experiența subterană dar mi-am spus că nu am cum să ratez așa festin. Soră-mea, care face experimente culinare (demne de Edgar Allan Poe) pe mine de când eram eu mică, mi-a spus cu glas îmbietor, de viperă ce e: “Hai, nu vrei un foietaj din ăsta franțuzesc, # likealocal gen, cu brânză? Ia uite ce pufos e și ce apetisant arată.” Eu, proastă și ca întotdeauna, foarte încrezătoare am zis că vreau. Și cand am mușcat așa, cu poftă și am simțit în gura mea de peizancă roquefort-ul cald am simțit că am aflat ce gust au mucii de troll din Harry Potter și am îmbrățișat cu maximă pasiune primul tomberon. N-am dat la boboci, că-s o doamnă, dar tot am scuipat ca în Titanic. Și apoi am mâncat o pungă de jeleuri acrișoare, pe care o luasem pentru tata, ca să diminuez pagubele.
Ce voiam să zic. Iar am văzut azi o plăcințică de-aia. Foietaj d-ăla crescut frumos. Și iar m-am aruncat ca găina. Era plăcintă cu RINICHI. Vă pup, mă duc să-mi iau jeleuri.
17862524_1786354485011964_8969026294347214765_n

nePiperate

Ei și m-am făcut și corporatistă. Că numai asta nu fusesem. Talentul meu incipient, la scris, a murit speranță, mi-l manifest preponderent în mailuri care încep cu „Bună ziua, vă transmit în fișierele atașate” (nu în atașament, da? atașamentul e altceva și nu se practică la muncă) și se sfârșesc invariabil și foarte ironic (deși nimeni nu pare să se prindă de ironie) „pentru orice alte detalii și nelămuriri, va stau la dispoziție”. De parcă mă întrebase Gheorghe Dracu’ ceva și io răspundeam.

Am mai zis eu că aia cu grija  pentru ce îți dorești e la fel ca naturală ca în reclamele la Tnuva dar să mă trezesc azi dimineață pe la 10 trecute fix într-o ședință ca aia din 99 francs, chiar nu mă gândeam că apuc. Long story short, m-am decis. În viața asta doresc să devin soție. Casnică. 2-3 puradei si singurul deadline să fie stabilit de mine pentru spălat de vase, întins rufele afară pe frânghie sau alăptat plodul. Ba pardon. Că plodu’ e mai dihai ca munca la agenție. Cu deadline-uri mai ale naibii. Așa că pas. S-o-ție și atât. Să-mă-ție și pe mine cineva că m-am săturat de muncă ca măgarul de fugă.

***

Ajungi dimineața la 9 în Pipera și ai senzația aia de neconfundat că ai ajuns în vamă. Lipsește marea. În rest, șaorme ieste, oameni care par pastilați ieste, soare care te bate în cap (când nu ploua de zici că-l așteptăm pe Noe cu Arca) ieste, muzică de toate națiile și modelele la o dugheană în fața stației de metrou ieste, puhoi de oameni care pare că se duce undeva, complet dezorientat fiecare, ieste. V-am zis, da? Ca-n vamă. (Care da, știm, nu mai e ce-a fost).

Azi când să trec prin turnichet la metrou, una în fața mea mai să mă răstoarne. Mi-a venit să-i zic: draga mea roboțică, unde te grăbești așa? Nu vezi că suntem o armată de roboței și că toți mergem în același loc? M-am abținut. Îmi dădea una cu poșeta de visam fake-uri de Lui Vuiton pân’ la prânz.

***

Eu: Această Marie Antoinette autodidactă care sunt.
Ana: che pasa principessa?
Eu: neavand mancare în casă, mi am spus „să mănânc niște brioșe”
Ana: hahahahaha! estupido, dieta p**a
Eu: fai, ie dă dietă, că le halesc maine
Ana: hahahahaahhahhaahhahahahahahahahahahaahhhahahahhhahahaahhah
m-am lesinat de ras, sa-mi zici si mie de dieta asta cu briose, mancate cand vrei tu, si stand in cap daca e nevoie
Eu: pai sa ti explic: mănânci o brioșă la prânz.
Ana: și?
Eu: și gata. asta e dieta.
Ana: deci e pe baza de p**a. cand ti-e foame…p**a mancare!
Eu: da mai, exact! hai ca te ai prins
 ***
Blonda: Criiiiis, ce faci?
Eu: Uite p-acasă, abia am ajuns [n-apuc să termin]…
Blonda: Auzi, știi de ce te-am sunat?
Eu: … [liniște, mă tem mult de răspunsurile astea]
Blonda: Ție îți plac melcii, nu-i așa?
Eu: … Măăăă, nu prea, oricum abia am venit de la ai mei, am mâncat acolo, dar de ce întrebi?
Blonda: A nuuu măăăă. Melcii de ploaie.
Eu: A. Ăia. Da. De unde știi?
Blonda: Păi ai multe poze cu ei pe Fb.
Eu: Am doua.
Blonda: Da, două.
Eu: … Așa și? Îmi plac melcii. Care-i faza? [Mă și gândeam, să vezi că vine țicnita cu vreun melc botezat să-l iau de pet, să-l cresc cu salată]
Blonda: A, nimic. Te sunasem să îți spun că mie îmi plac mult pârșii de pădure, ca să știi.
Eu: Aha. Păi da. Bine că m-ai sunat să-mi spui că chiar mă întrebam.
***
Întro vară mă apucă pe mine cultura. Și zic, hai mă, să citesc și eu ceva heavy. Ceva care dacă îți cade pe picior te lasă cu fractură deschisă. Boon. Fuga la biblioteca Metropolitană, zgăiesc ochii printre rafturi, hop, Proust. Boon. 12 volume. 12 să fie. Mă apuc, citesc, termin primul volum, se termină vara, etc. Îndrăgostită muci de Swann. Ulterior am considerat că mi-a ajuns efortul intelectual și am citit Toate pânzele sus. Cine mai era ca mine? Dădeam cu capu-n stâlpi visându-mă Adnana. Când am văzut o reclamă la Vaillant mai să îngenunchez să pup outdooru’, de bucurie. În fine. Lesne de înțeles, preocupată fiind să mă îndrăgostesc de fiecare personaj din cărți, nu pricepeam mai nimic. Auzeam eu pe toată lumea cu Madlena lui Proust, da’ tăceam mâlc, nici nu ziceam că am citit ceva de el să nu mă ia  careva la vreun studiu de literatură comparată și să recunosc suav că eu încă mă mai caut dragostea adevărată în cărți și mi se rupe de simbolism și alte de-astea complicate.
Azi la birou îmi dă colega o caisă. „Dă” e mult spus că i-am solicitat-o. Mușc din ea.
Aveam 8 ani și trei bunici. Două în București, dintre care una chiar colocatara mea – în casa ei, celalată mama mamei și una la țară, „mama lu’ tati”. Tata pe la 5 își făcea apariția, de la serviciu, unde stăteam eu, cu bunica numărul 1. În ziua aia, intră tata pe poartă și eu ca o zvârlugă și ca de obicei, arunc cât colo poșeta roz (că eram mare doamnă la 8 ani) las fetele și dau fuga precum pasărea aia care face biiip-biiip, în brațe la tata, urlând Taattiiii, tatiiii. Tata, negru de supărare, ca niciodată.
– Tati, ce-ai?
– Nimic, mă. A murit mă-ta-mare.
– Mama lu’ mama sau mama ta?
– A mea.
Și dă-i și plângi. Ce să mai plângă omu’ după mă-sa când eu revărsam Nilul din ochi.
Și pleacă ăștia, tot familionu, la țară. Eu cu bunica nr. 1 am rămas acasă. În spatele casei, nuci, meri, peri, vișini, caiși. Ca să nu mai plângă odoru’, bunică-mea, femeie practică, s-a gândit că o activitate lucrativă e cel mai bun remediu. Și hai să culegem caise de pe jos (că ea babă, nu se putea urca în pom iar eu eram prea ofilită că nu m-au luat ăia cu ei ca să am chef de cățărat).
După amiază de vară. O căldură afară de nici muștele nu mai bâzâiau. Încremenire peste tot. Doar o voce mică printre pomi, mâncând caise:
– Auzi, da’ și matale o să mori?
– Mamă, toți suntem datori c-o moarte.
– Adică da sau nu?
– Adică da.
– Eu nu cred ca matale o să mori vreodată.
Azi cred. Nu mai am nicio bunică și ce e cel mai nasol, nici cais. Da măcar m-am prins ce-i cu Madlena aia tâmpită.
caise

Sunt perfecta

IMG_1195

In secvente. Cu lungi intermitente cand habar n-am ce dracului ar trebui sa fac. Dar ma pocneste cateodata o iluminare, care nu stiu nici cat ma tine si nici cu ce ocazie pe la mine, de-mi vine sa ma aplaud, sa-mi dau 10 si sa-mi spun precum tigancile “bravo fa, ai vazut ca se poate?”

Cu gatitul am avut azi o chestie de-asta inspirationala, tu fatah. Se facea ca trebuia neaparat sa fac ceva de mancare, ca nu cumva in perfectiunea mea perfecta, sa mor de foame. Si in timp ce daramam cratiti, oale, tigai, si scoteam la iveala din frigider, o leguma, un crac de pui (multumesc mult celui datorita (sau din cauza) caruia am vazut Samsara (o bucata…), acum cand vad craci de pui nu pot sa ma stapanesc sa nu vizualizez mii de pui mici si galbeni, injectati, chinuiti si taiati cu bestialitate intru sfantul consumerism – da-mi trece repede, ca foamea e mai interesanta ca valul), mi-am facut o chestie din asta in interior (circumspectie, introspectie, dracu sa le ia) si-am constatat ca-s perfecta. Sa va explic, pentru ca sigur voi nu sunteti inzestrati cu har divin si nu stiti. Cand eram eu mica-mica, si mama nu gatea prea des, pentru ca eu nu eram asa de interesanta incat sa provoc actiunea, imi doream din tot sufletul sa ma fac mare-mare, si sa pot sa ma agit in bucatarie ca un iepure pe lsd. Sa fac, sa dreg, sa gatesc, sa-mi dau cu oalele in cap mai ceva ca Jamie Oliver. Cele mai erotice vise ale mele la varsta aia, erau constituite din mine (oh! tu, Sfinte egocentrism) in fata unui blat de bucatarie imeeens plin de faina, coca si un facalet, framantand paini si cozonaci stil fata mosului din povestea semi-omonima. Bineinteles, in vis eram superba si aveam un praf de faina pe nas. Celalalt vis erotic al meu era tot cu mine, bucatareasa de la castel responsabila de lungi ospete imparatesti.

Ei si-acum cand ma impinge foamea sa gatesc, iar cheful meu se indreapta catre “as citi, as sta, as scrie tampenii, as, as, as, as orice, dar n-as gati” ma teleportez ca Neo in Matrix, inapoi in copilaria in care tanjeam sa fiu bucatareasa castelului, aia grasa, si imi spun “hai fato, acum ai bucataria, fa-ti de cap”.

Acum, de exemplu, se pare ca “as scrie-ul” a invins, dar nu e asa. M-am intrerupt din gatit doar cat sa va impartasesc revelatia. Si sa ma intreb, oare duduile astea jignite de trimisul la cratita, nu isi mai aduc aminte cum in copilarie am fi ucis un pui de rata ca sa ne demonstram talentul incipient in ale bucataritului?

Si de ce hell, crede toata lumea ca daca esti buna la gatit si activitati caZnice, asta nu se poate imbina cu succes cu cititul de Nietzsche dupa camara?

Eu pot, eu sunt magician. Pam Pam.

Frec dude

dudemorus

Eu cand eram mica aveam o singura preferinta in ceea ce priveste fructele. Exotica rau. Mie imi placeau dupa cum v-ati prins din titlu, dudele. Albe, rosii, dude sa fie. Norocul meu ca imi placeau la fel de mult si omizile, carora nefiind stapana pe pluralul substantivelor (Pruteanu inca n-apucase sa ma indoctrineze, ca preferam sa ma uit la Sandy Bell, nu dadusem de Doar o vorba sa-ti mai spun)  le spuneam omide. Bine, poate si datorita Andei Calugareanu si minunatei Omidee. Cert e ca adoram si dudele si omidele. Primele pentru ca erau dulci si bune si pozitionate intr-un boschet usor accesibil pentru inaltimea mea de pigmeu si celelalte pentru ca erau extrem de pufoase si aveau fooooarte fooarte multe picioare.

Sa va spun ce am in curte, aici unde lucrez eu, la capatul geografiei? Va spun atat. Nu-mi bate porumbul in geam. Si inca nu au aparut omidele.

Si da domne, frec duda, ca s-o sterg de praf, inainte s-o mananc.