Category: Adams Family

Eu și Oana Zăvoranu

Hai mă că mi-e milă de amărâta de Oana, să o las așa, să fie ea singura scrântită din Universul vostru. Când aveam 14 ani, la ziua mea a venit un prieten de-al sora-mii. Deci cu 13-ani minim, mai mare ca mine. Vârsta însă niciodată nu scuză tâmpenia. Mi-a adus omul într-o punguță de hârtie maro, de-aia de bomboane cu cacao, ce credeți? Hai că vă zic eu că voi nu ghiciți în veci. Un peruș. D-ăla galben cu verde. Eu care nu mai avusesem animale de casă niciodată (cu excepția unei șopârle pe care o chema Lily și pe care au evacuat-o ai mei după doar o zi de reședință, nu înainte de a mă cafti pe mine și a unei hamsterițe, Mimi, care idioata a ieșit din cutie când eram eu la școala și astfel am găsit-o pe mama vânătă la față, la ușă, spunându-mi că dacă nu scap de șobolan pot să dorm cu el, la ghenă) deci revin, eu în eternă lipsă de afecțiune și animale de companie am fost mega fericită de cadou. Vreo 5-6 ani eu și ai mei am învățat perușul ăla de toate: să mănânce ciorbă cu pâine, să stea în echilibru pe chelia lui tati când se plimba tati prin casă, să își spună numele Lily (ulterior am aflat că era băiat dar era tardiv), să se ducă singur la culcare în colivie când era ora de culcare. Pe mama o iubea cel mai mult, stătea pe pieptul ei ca o broșă și îi dădea semințe de mei regurgitate. Mă rog, era practic un cățel înaripat care trăia fericit și nu se jena de numele lui de fată sau alte inconveniente. Până într-o seară de vară fierbinte când, nemernica de soră-mea a vrut să mi ardă o telecomandă în cap și Lili s-a nimerit să zboare exact prin traiectoria telecomenzii. Adică a încasat el glonțul pentru mine. Jale mare și prăpăd. N-a murit dar i-a rupt ticăloasa o aripă. Am mers cu el la vet, am încercat tot ce se putea, a durat vreo 2 zile până a murit, și cred că am fost la toți veterinarii pe o rază de 3 cartiere ca era toată familia în doliu. În a cincea zi m-a anunțat soră-mea că a murit sărăcuțul. Am plâns de parcă îmi murise fratele mai mic. Era sâmbătă, toată lumea a plecat care-încotro, la piață, la mall, în fine, unde au plecat, iar eu am rămas acasă să fac curat (eterna mea sarcină, văd că mă urmărește și aici). M-am dus eu afară, întâi să îngrop creștinește perușul. Am săpat o gropiță lângă castan, am pus perușul înfășurat într-o batistă cu dantelă în sus-numita gropiță, am zis Tatăl Nostru de 3 ori (în gând ca mai aveam o oarecare teamă de penibil pe vremea aia, acum e ok, a dispărut cu desăvârșire) am acoperit gropița și m-am dus în casă. Mi-am aprins o țigară, mi-am făcut o cafea dar durerea nu-mi dădea pace. Așadar, am ieșit afară, am dezgropat cu grijă perușul, l-am pus într-o pungă de cadou și m-am întors în casă unde am atârnat punga de cuierul de la intrare. Durerea fiind astfel ostoită (dacă știam eu că puteam să-l împăieeez!!!) m-am apucat de șmotru. Cu simț de răspundere. Covoare, praf, geamuri, perdele, vase, faianțe, gresii, toaletă, tot. În câteva ore era casa bec. Mirosea a micșunele. Și vine sor-mea acasă. Și de la ușă mă întreabă, auzi mă, n-ai zis că vrei să faci curat? Și eu îi zic BA DA, iată casa, lună-bec. Ceva fin, ceva special, direct din reviste. Și ea, păi și dacă ai făcut curat, CE PUTE în halul ăsta?  Ăăăă…Perușul din punga de cadou agățată în cuier? Sor-mea nu e evlavioasă de fel dar îmi amintesc cu drag că s-a închinat de 3 ori ți m-a întrebat dacă vreau un pahar de apă sau ceva. 

Mă rog, sub presiunea familiei care dorea să mă interneze la balamuc l-am luat pe bietul Lily și l-am îngropat din nou lângă castan și de atunci acolo îi odihnesc osișoarele.

Pentru CĂ NU AM ȘTIUT că îl pot împăia!

6 luni

Azi e Sfântul Ilie, care dacă ne-am scoate capetele din fund şi nu ne-am mai criza atâta pe religie, am realiza că e un nene cu o poveste foarte mişto (dacă apărea in GoT puțin stilizat ni s-ar fi părut belea). Se spune în popor că treaba Sfantului Ilie în cer este de a călători într-un car de foc  în căutarea diavolilor şi de a-i trosni cu biciul. În ziua de 20 iulie, diavolii coboară pe pământ şi se ascund în diverse locuri. Sfântul îi caută şi încearcă să îi găsească cu ajutorul ploilor, a tunetelor şi a fulgerelor.

La mulţi ani, tati! Sper că ai avut succes azi :))

Tot azi e şi ziua pokemonului. Pixie împlineşte 6 luni.  Nu mi-am închipuit niciodată că voi avea un căţel. Mă vedeam a fi a very cat-person. Aparent şi Pix se simte destul de pisică aşa că suntem ok.

IMG_1482IMG_0985

Prin ianuarie, când am vizitat-o pe Manu la Timişoara, era acolo şi Neo, un Jack Russell foarte educat şi inteligent. Moa, ce simplu e să ai câine, mi-am spus eu. După ce am petrecut un weekend cu el am simţit că aş putea trăi zilnic în casă cu o chestie veşnic ţopăitoare şi veşnic dornică de joacă.  Apoi l-am avut în vizită timp de o săptămână pe leneşul şi frumosul Bulldog Francez Vaca. Şi deşi Vaca era liniştit şi cuminte (ceea ce e super bine şi comod) iar Neo un zvăpăiat şi jumătate (ceea ce e foarte plăcut şi amuzant dar îţi ocupa MULT TIMP)  cumva am simţit că îmi trebuie un daemon exact ca mine (pentru ăia care nu ştiu ce e ăla daemon iete explicatia aici). Aşa că în viaţa mea a apărut Pix “căţelul capsator / imediat adormitor”.  Care când nu doarme (ceea ce, dacă nu dorm și eu, se întâmplă rar şi iepureşte) e absolut obsedat de mine şi de joacă și mă urmărește ca un mic stalker.

IMG_0849

Acum avem dimineţile noastre în care ne pupăm şi ne întindem amândoi cât suntem de lungi, plimbările noastre în care descoperim locuri şi mirosuri noi (el, eu descopăr doar cât de repede obosesc de la țigări) și momentele noastre în care ne smotocim și mușcăm ca scăpații de la 9.

IMG_0931IMG_1003IMG_5658

E primul meu cățel și la început a fost destul de greu pentru noi doi. Eu nu acceptam în ruptul capului ideea că trebuie să stea și singur. Apoi nu înțelegeam că eu trebuie să îl domin pe el și nu el pe mine. Greu cu psihologia canină vs. aia umană. Noroc de Marius care mai avusese câine, noroc de prieteni buni în jur, care au făcut pe bona când eu nu suportam să-l las singur, noroc de Lăcrămioara care m-a învățat să îl educ și să am o relație echilibrată cu el (și cu mine, că da, câinii te ajută mult să te cunoști), noroc de Nicola super-veterinarul care nu mi-a zis niciodată că-s nebună ori de câte ori am dat fuga la ea că mi se părea ceva în neregulă cu Pix și a avut răbdare să-mi explice absolut tot ce am avut nevoie să știu ca să mă pot descurca.

Pixie mi-a schimbat viața în multe feluri și mă face foarte fericită când îl văd că face fața de psycho “mingea e A MEA”. Nu  înțeleg de unde are atâta energie încât după 5 plimbări are chef de joacă și de alergat cum nu înțeleg nici de ce Duracell a folosit un iepure la reclama și nici cum se face că e ATÂT de deștept.

Nu e niciodată mofturos sau isteric. El vrea doar să se  joace non-stop , să țopăie cât poate el de sus (cred că Milla l-a născut când era tot mai sus a lui Moga la TV) și să se cuibărească lângă mine noaptea cât poate el de lipit. Ca un tatuaj. Iar dacă am treabă stă cuminte pe pernuța lui și doarme.

Când piticul de pe creier m-a făcut să închid taraba și să nu mai vreau să vorbesc cu nimeni, Pix a fost acolo. Evident, nu ca să înțeleagă că fraiera aia care îi dă de mâncare are nevoie de liniște ci ca să o bâzâie la cap să se joace. Which it helped. Since I am still here. Și ca să mă păzească noaptea sau când sunt furtuni (deși tremură tot, de frică, el mă păzește. Not funny AT ALL :))) ).

Îmi doresc să trăiască mulți ani sănătos, fericit și jucăuș și jur că nu îi voi face niciodată tort și nu îl voi umaniza și nu voi uita că e CÂINE. :))

IMG_1101
P.S. Oana Titică de la Chicineta  m-a “convins” printr-un articol despre Lola a ei că nu e deloc greu să ai câine. Nu e. Cu condiția să (și aici o citez pe Oana) ” Te caci pe tine de fericire de câte ori se uită la tine”.

P.S.2 Cesar Millan (tot de la Oana am aflat) FACE MINUNI dacă habar n-ai ce să faci cu câinele după ce îl iei și constați că e viu și nu de pluș cum părea inițial.