Author: Cristina

Eu și Oana Zăvoranu

Hai mă că mi-e milă de amărâta de Oana, să o las așa, să fie ea singura scrântită din Universul vostru. Când aveam 14 ani, la ziua mea a venit un prieten de-al sora-mii. Deci cu 13-ani minim, mai mare ca mine. Vârsta însă niciodată nu scuză tâmpenia. Mi-a adus omul într-o punguță de hârtie maro, de-aia de bomboane cu cacao, ce credeți? Hai că vă zic eu că voi nu ghiciți în veci. Un peruș. D-ăla galben cu verde. Eu care nu mai avusesem animale de casă niciodată (cu excepția unei șopârle pe care o chema Lily și pe care au evacuat-o ai mei după doar o zi de reședință, nu înainte de a mă cafti pe mine și a unei hamsterițe, Mimi, care idioata a ieșit din cutie când eram eu la școala și astfel am găsit-o pe mama vânătă la față, la ușă, spunându-mi că dacă nu scap de șobolan pot să dorm cu el, la ghenă) deci revin, eu în eternă lipsă de afecțiune și animale de companie am fost mega fericită de cadou. Vreo 5-6 ani eu și ai mei am învățat perușul ăla de toate: să mănânce ciorbă cu pâine, să stea în echilibru pe chelia lui tati când se plimba tati prin casă, să își spună numele Lily (ulterior am aflat că era băiat dar era tardiv), să se ducă singur la culcare în colivie când era ora de culcare. Pe mama o iubea cel mai mult, stătea pe pieptul ei ca o broșă și îi dădea semințe de mei regurgitate. Mă rog, era practic un cățel înaripat care trăia fericit și nu se jena de numele lui de fată sau alte inconveniente. Până într-o seară de vară fierbinte când, nemernica de soră-mea a vrut să mi ardă o telecomandă în cap și Lili s-a nimerit să zboare exact prin traiectoria telecomenzii. Adică a încasat el glonțul pentru mine. Jale mare și prăpăd. N-a murit dar i-a rupt ticăloasa o aripă. Am mers cu el la vet, am încercat tot ce se putea, a durat vreo 2 zile până a murit, și cred că am fost la toți veterinarii pe o rază de 3 cartiere ca era toată familia în doliu. În a cincea zi m-a anunțat soră-mea că a murit sărăcuțul. Am plâns de parcă îmi murise fratele mai mic. Era sâmbătă, toată lumea a plecat care-încotro, la piață, la mall, în fine, unde au plecat, iar eu am rămas acasă să fac curat (eterna mea sarcină, văd că mă urmărește și aici). M-am dus eu afară, întâi să îngrop creștinește perușul. Am săpat o gropiță lângă castan, am pus perușul înfășurat într-o batistă cu dantelă în sus-numita gropiță, am zis Tatăl Nostru de 3 ori (în gând ca mai aveam o oarecare teamă de penibil pe vremea aia, acum e ok, a dispărut cu desăvârșire) am acoperit gropița și m-am dus în casă. Mi-am aprins o țigară, mi-am făcut o cafea dar durerea nu-mi dădea pace. Așadar, am ieșit afară, am dezgropat cu grijă perușul, l-am pus într-o pungă de cadou și m-am întors în casă unde am atârnat punga de cuierul de la intrare. Durerea fiind astfel ostoită (dacă știam eu că puteam să-l împăieeez!!!) m-am apucat de șmotru. Cu simț de răspundere. Covoare, praf, geamuri, perdele, vase, faianțe, gresii, toaletă, tot. În câteva ore era casa bec. Mirosea a micșunele. Și vine sor-mea acasă. Și de la ușă mă întreabă, auzi mă, n-ai zis că vrei să faci curat? Și eu îi zic BA DA, iată casa, lună-bec. Ceva fin, ceva special, direct din reviste. Și ea, păi și dacă ai făcut curat, CE PUTE în halul ăsta?  Ăăăă…Perușul din punga de cadou agățată în cuier? Sor-mea nu e evlavioasă de fel dar îmi amintesc cu drag că s-a închinat de 3 ori ți m-a întrebat dacă vreau un pahar de apă sau ceva. 

Mă rog, sub presiunea familiei care dorea să mă interneze la balamuc l-am luat pe bietul Lily și l-am îngropat din nou lângă castan și de atunci acolo îi odihnesc osișoarele.

Pentru CĂ NU AM ȘTIUT că îl pot împăia!

Natura tarilor

Oamenii dintr-o tara iti pot spune multe despre acea tara insa doar experientele personale te pot ajuta sa ai cu adevarat o parere. Vorbeam cu o prietena de-ale mele despre ce diferente sunt intre natura de aici, din Anglia, si cea de acasa. In primul rand aici unde locuiesc eu acum, foarte aproape de Londra, nu e chiar padure amazoniana din motive evidente (industrializare se numeste) si in al doilea rand, eu lucrez intr-un centru comercial deci am cam devenit animalut de mall (aka pitzipoanca). Avem insa un parc in apropiere unde merg uneori sa ma plimb si sa hranesc ratele (care sunt lebede dar la mine la tara daca macaneau erau rate). Parcul asta e un fel de Herastrau minus cocalari si instalatiile aferente, minus, desigur, restaurantele de pe Sos. Nordului. Adica practic chiar e un parc natural cu alei, pamant, pietre, iarba, copaci, lac si rate. Pare salbatic, chiar iti da senzatia ca ai evadat undeva intr-o padure, in anumite locuri.

E98C69E0-EC17-49F1-8FB3-08CE7C80D2D4

 

A09A3391-89B6-4627-80C9-379C6D0CC8EB

Imi aduc aminte cand m-am mutat in Anglia insa, acum un an, si aveam in cap si in suflet teama aia, paranoica deja, de caini. Si teama aia nu era neaparat numai din capul meu.
Cand pleci de acasa si pe drumul catre aeroport calci pe tot ceea ce iubesti, te simti ca un corp siroind de sange plutind in deriva undeva in Pacific. Asa ca iei un servetel umed si stergi tot. Sange, lacrimi, amintirile imbratisarilor mamei, tatalui si surorilor tale, lacrimile pe care le-ai plans pentru mortii tai, zambetele pe care le-ai inflorit pe buze pentru oamenii tai dragi, amintiri, ganduri, sentimente, planuri. Stergi tot pana ramai o coala alba, pregatita de noi povesti si aventuri iar servetelul umed il arunci in cel mai indepartat colt al cosului de gunoi care simti ca a devenit cosul pieptului tau. Numai fricile de cand esti mic nu prea poti sa le stergi. Afara, in lumea rea, crezi tu ca sunt rechini iar ei abia asteapta sa adulmece o urma de emotie sau de rana ca sa te manance. Dar despre paranoia si Teoria conspiratiei in alta seara. Pana la rechinii aia imaginari mie mi-era frica din aia patologica sa merg undeva daca stiam ca e posibil sa fie vreo haita de caini in drumul meu.
Am 6 ani si 9 luni si vreau sa ma duc la scoala. Pe strada mea s-a aciuat un caine pe care gospodinele din blocul vecin il hranesc cu sfintenie si desigur cu resturi de mancare. De cate ori un om trece pe strada, Lola, caci asa se numeste cainele desi e mascul, se repede maraind si incercand sa sfasie. Majoritatea scapa. Eu trebuie totusi sa ma duc la scoala. Ai mei rad de mine si imi spun la fel ca si vecinii, e doar un caine. Ies din scara, numar fiecare pas, ma apropii de scara vecina si mai multe lucruri incep sa se intample n acelasi timp: inima incepe sa imi bata foarte tare, fruntea, mainile si picioarele mi se racesc si simt cum o putere stranie imi umple corpul. Nu mai pot gandi limpede si chiar si mersul devine o actiune greoaie. Lola ma vede, inima mea poate ca mai bate sau poate ca nu, imi simt tamplele zvacnind si o vad pe vecina de la parter cum il ademeneste pe Lola inapoi in scara. Continui sa merg iar inima incepe sa bata din ce in ce mai rar pana ajunge la ritmul ei obisnuit apoi cantecul ei mai coboara o octava. Una singura dar suficient cat in mine sa se instaleze o stare de oboseala si moleseala care nu ma mai parasesc pana la sfarsitul orelor. Cand trebuie sa ma intorc acasa. Pe acelasi drum.

Am 29 de ani si e 6 dimineata, roua pe masini, ochii mei impaienjeniti de somn si starea de semiparalizie in care m-am aflat intotdeauna inainte de ora 9. Some of us are morning people, some if us like to shoot morning people. Primul lucru pe care il constat e ca ratonul ala gras a mancat painea pe care i-am lasat-o aseara. Merg spre masina cu o cafea in mana. Ma aflu intr-un parc de rulote, in Anglia, inconjurata de paduri. Mi-e frica dar imi e prea somn ca sa mai pot anticipa venirea vreunui animal. Ajung la masina, descui usa, ma asez la volan si pun paharul de cafea in suport. Dau drumul la caldura si aprind radioul si farurile. Campul din fata mea e viu. Iepurasi cat palma mea incep sa sara in toate directiile iar eu imi aprind o tigara si ma gandesc la ce simteam cand trebuia sa ma duc la scoala pe langa caine.

 

 

#ammotive #acasă

Plouă în creierul meu. Cu gânduri și cu contradicții. Mă simt ca Don Quijote care se bate cu morile de vânt. Îmi doresc prea multe lucruri și uit unde să pun frână. În România nu-mi mai plăcea. Iarba nu îmi mai plăcea, gura nu îmi mai tăcea. Și-atunci m-am gândit să fug. Poate că schimbi locul schimbi norocul mi se aplică și mie, m-am gândit. De ce am venit de fapt în Anglia acum 6 luni. Pentru că nu-mi permiteam un sabatical. Și-atunci mi-am găsit un job “de jos”  (nu că în România aș fi fost numai în top management) și am venit să muncesc, nu să gândesc. M-am detoxifiat complet. Nu am prieteni, nu mai beau deloc, sex nu fac nu că duc lipsă de propuneri ci de entuziasm și dacă m-aș lăsa și de fumat cred ca m-aș califica la olimpiada de cumințenie pe sat.

Muncesc 15 ore pe zi în care mă plimb cu mașina dintr-un loc în altul o dată pe oră minim și când efectiv muncesc nu trebuie decât să-mi folosesc bunul simț care mi spune natural ce și cum să fac să ajut niște oameni care au nevoie de ajutor. Dacă n-ar fi fluturașul de salariu aproape ca m-aș simți implicată într-o campanie umanitară organizată și dotată cu telefoane și mașini.

Mi am făcut prieteni printre cei pe care ii ajut și mă ajută și ei la rândul lor cu povești despre viețile lor care includ dar nu se limitează la războaiele 1 și 2, debarcarea in Normandia, pictură, poezie, literatură universală, mersul trenurilor, vânzarea de produse de panificație, creșterea și îngrijirea animalelor, manevrarea ambulanțelor. De asemenea mă ajuta cu povești despre pierderea minților, simțurilor, independenței și acceptarea ajutorului venit de la niște străini uneori străini chiar și de țara în care se află.

Mi-am spart plictiseala în două când am decis ca după ieșirea din zona de confort I și mutarea în zona de confort 2 să îmi dau busola peste cap complet și iremediabil și să schimb cu totul continentul. Am ajuns în Thailanda, unde am înțeles o dată cât sunt de diferiți asiaticii de europeni și a doua cât de acasă poți să te simți nu cu granițe în jur ci doar cu 11 români. M-am întors la loc la confort 2, tânjind după confort 1 și plănuind în adâncul creierului să mai fug de pe continentul asta bătrân de câte ori mi-o permite curajul și punga.

M-am mutat în 3 case până acum. Îmi schimb des adresa ca să evit complicațiile sentimentale și de asemenea inutile. Primii la care am stat au vrut să mă dădăcească și să fie părinții mei. Al doilea a vrut să fie iubitul meu până când moartea. Acum, la a treia adresă, am de la ea lecții de istoria artei în direct și în reluare uneori chiar și din greșeală, și de la el lecții despre “ia-ți jobul și du-te unde vezi cu ochii”, chiar și în Romania dar preferabil ar fi să ma mut în Sri Lanka, că e mai ieftin.

De când am plecat de acasă, conceptul de acasă s-a expandat și a devenit nu o țară ci o mână de oameni presărați pe toată planeta.

Acasă. În sfârșit plec la mine acasă. Să îmi iau înapoi toată dragostea oamenilor de acolo. Dragoste pe care am lăsat-o la dospit și care a crescut ca un cozonac frumos. Pe care îl voi mânca de Paște.

O poveste cu foietaj

Foietajul umplut lovește din nou. Se făcea că eram în prima mea vacanță în afara țării și, mi-e și rușine să spun, aveam 22 de ani. La Paris. Superb, boem, îmi iubeam viața, trăiam visul. Haștag accomplished, chit că pe vremea aia nu existau încă. Turuiam în franceză zilnic, diminețile și gura îmi erau pline numai de merci-uri, croissante și cafele de la Paul, după-amiezele de kilometri impuși de sadica de soră-mea prin toate muzeele posibile și imposibile iar serile de saxofoane, tablouri și artiști feluriți deoarece sălășluiam în Montmartre. Și iată că într-o zi decidem noi, mai mult eu, să vedem catacombele Parisului. Acele minunății pline de oase așezate delicat și supraetajat la 20 de metri sub Paris. Acolo unde, în Mizerabilii, își făcea veacul Jean Valjean (eroul meu preferat, l-am așteptat toată copilăria să vină să-mi spună că părinții mei nu sunt părinții mei și gata, de-acuma plec cu el să cutreierăm lumea. Nu știu ce-ar zice Freud despre fanteziile astea dar mă rog). Am ajuns în subteran, am citit eu “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate” m-au trecut toți fiorii pe unde se cuvenea să mă treacă, că doar deh, știm unde era inscripția asta și-am purces. Vizita a fost superbă. Am făcut un atac de claustrofobie când am auzit că 20 de metri de pământ stau deasupra capului meu împreună cu voioșii parizieni de la suprafață, mi-a făcut și reaua de Roxana buhuhu, exact când studiam eu mai concentrată un craniu, mă rog. Cu chiu dar mai ales cu vai am ajuns la suprafață. Și-am dat noi într-o stradă plină cu tarabe unde se vindeau brânzeturi franțuzești, struguri și vin. O splendoare, se apucaseră papilele gustative de horă și de alegeri prezidențiale. Cine să fie Brânza Președintă. Eu eram ușor, nu mult, îngrețoșată de experiența subterană dar mi-am spus că nu am cum să ratez așa festin. Soră-mea, care face experimente culinare (demne de Edgar Allan Poe) pe mine de când eram eu mică, mi-a spus cu glas îmbietor, de viperă ce e: “Hai, nu vrei un foietaj din ăsta franțuzesc, # likealocal gen, cu brânză? Ia uite ce pufos e și ce apetisant arată.” Eu, proastă și ca întotdeauna, foarte încrezătoare am zis că vreau. Și cand am mușcat așa, cu poftă și am simțit în gura mea de peizancă roquefort-ul cald am simțit că am aflat ce gust au mucii de troll din Harry Potter și am îmbrățișat cu maximă pasiune primul tomberon. N-am dat la boboci, că-s o doamnă, dar tot am scuipat ca în Titanic. Și apoi am mâncat o pungă de jeleuri acrișoare, pe care o luasem pentru tata, ca să diminuez pagubele.
Ce voiam să zic. Iar am văzut azi o plăcințică de-aia. Foietaj d-ăla crescut frumos. Și iar m-am aruncat ca găina. Era plăcintă cu RINICHI. Vă pup, mă duc să-mi iau jeleuri.
17862524_1786354485011964_8969026294347214765_n

NeRecenzie

Era să spun că am terminat de citit o carte dar am citit, de fapt, un diagnostic. Ca să nu mai spun că mă și doare stomacul de la ea. El. Ce-o fi fost ce am citit. Aștept să se trezească cine a scris-o ca să ne înjurăm cu sete. Și mi-a și zis “las-o dacă îți face rău”. Dar am înțeles eu? N-am înțeles.

Nu știu ce e mai rău: să te regăsești în cartea cuiva sau să citești fără urmă de raportare la personaje. Deși asta probabil nu există. Cumva trebuie să te convingă scriitorul să îl iei de mână și să pornești în vizita prin hățișul gândurilor lui. Ce mă fascinează și m-a fascinat mereu la cărți e faptul că te scufunzi pe o parte în creierii și istoria cuiva și ieși la suprafață în creierii și istoria ta. 

Nu citesc literar. Nici nu mă interesează cum e scrisă o carte. Termin doar cărțile care mă ajută. Pe restul le dau cadou. 

Ăsteia i-aș da foc. Să ardă și să nu mai știe nimeni că există așa ceva pe lume. Că iadul e unul singur, e pe pământ și nici nu ocupă loc. E o sinapsă aiurită. Un miligram de substanță care se eliberează în circuit prea devreme sau prea târziu sau anapoda în orice caz. 

Mi s-a făcut dor de la cartea asta de Ionel Teodoreanu și în același timp de bunica, de mine, de verile de la curte, de liniștea de după ploaie. De liniștea de dinainte să explodeze viața în noi ca furtuna pe mare: neprevăzut, devastator și de neoprit. 

O să găsim un port cândva. Acum ne rămâne doar să navigăm împreună. Noi și ceilalți care sunt ca noi.  

Rătăcindu-te te poți regăsi. 

Padina Fest

Mă străduiesc de vineri noapte să scriu ceva despre Padina Fest, acest “cel mai bine organizat festival” la care am fost eu. Chestie greșită din principiu pentru că în vâltoarea aia de emoții nu mai știam exact nici unde mi-e nasul.

Drumul a fost Fun, găsiți la Denisa și detalii.

Am apucat să scriu nişte chestii în telefon:

“La ora la care scriu eu, concertele festivalului s-au încheiat pe ziua de azi. Dar de la un cort din apropiere se aude Nebun de Alb. Live la chitară. Și mai din spate se aude Copiliță fără minte.” Și am adormit.

În prima zi, pentru mine, fost întâi E.m.i.l. Am ascultat, am cântat împreună cu ei și mi-au năvălit în suflet toate “baieramele” la care am fost, toate dățile când ascultam Copacii Înfloriți (deși asta n-a fost) cu Roxănuș la ea în bucătărie, toate nopțile în care dansam până nu mai puteam în Fire, Club A, Iron City, cu Blonda sau Elena și toate celelalte cluburi pe care le mai băteam când eram eu mai mică.

Apoi Coma care ne-a cântat inclusiv Nu vreau iubito casă. Și refrenul de la Pisica ( da, melodia celor de la e.m.i.l. 🙂 very cool boyz). Despre Coma aș putea să scriu o carte în momentul ăsta. Fiecare vers, fiecare acord, fiecare sunet pe care îl emite trupa asta, mă înnebunește și mă face să îmi explodeze sufletul. Simt că orice durere e mai ușoară cu vocile și sunetele lor pe fundal. Ah și versurile. Poeme de dragoste care te fac să vrei să faci. Sau să iubești, sau să cauți în tine omul care ți-a mai rămas după viață.  La sfârșit, când a fost “Cântă-mi povestea”, acoustic, normal, să ajungă direct la creier, simțeam cum mi se scurge sufletul pe iarbă. Of! Abia așteept lansarea din toamnă.

Scurtă pauză publicitară pentru cel mai tare Club Montan ever, pe numele lui Carpamont, pe membrii căruia i-am cunoscut între Coma și Robin & The Backstabbers. S-a întâmplat că voiam să fac o poză logoului Padina și hop la el. Și niște băieți m-au rugat să le fac o poză. Am zis nu știu ce de cățarat a doua zi și spoof! minunea s-a întâmplat. Aia voiau și ei. De departe asta a fost the highlight of the festival. Vedeți voi mai încolo de ce.

Mai departe în noapte au fost Robin and the Backstabbers care au cântat (și) Cristina de a răsunat platoul de numele meu și al orașului meu. Și chiar mi-am dorit mult să aud asta live!

Și la sfârşit Vița de Vie. Care a fost “Vie așa cum mă tot simt eu de când am ajuns aici, departe de casă, în frig de-ți clănțăne dinții dacă nu dansezi.”, după cum scriam chiar eu în aceeași noapte.

Cum muntele e doar “și din bolovani cu apă s-au format către apus / munții tăi de încrețire orientați cu vârfu-n sus” fără foc și cântece însoțite de chitară, noaptea s-a terminat dimineața. Căci până pe la 5 am stat la foc și am cântat împreună cu noii noștri prieteni.

Sâmbătă a fost cu mahmureală, cafea cu inimioare și căței desenate în ea și atacuri de claustrofobie în Peștera Ialomiței care e absolut superbă dar m-a speriat groaznic atunci când s-a micșorat brusc. Norocul meu că eram cu Denisa și cum ea mă cunoaște ca pe sine, a reușit să mă facă să fiu bine și să mă bucur de vizită.

Tot sâmbătă, sărbătorita noastră, Alexandra a primit în loc de tort o gogoașă maare pe care ar fi putut scrie “La mulți ani!”, dacă nu îmi dădea doamna care le vindea un sos prea lichid. A fost bine oricum,  am avut în jurul a ce cânta :))

Apoi seara ne-au făcut să dansăm Paparudele Șuie fără de care nu poți spune că e Padina.

Nu. N-am dormit nici sâmbătă. Pentru că a fost din nou foc, din nou cântece, din nou inimi care dansau. Și din nou Carpamont. În a doua seară deja mă simțeam parte din grup.

Dar și mai parte din grup m-am simțit duminică la cățărat. <3 Nimic nu se compară cu senzația pe care o ai când îți lipești degetele de stâncă și simți că fac parte din ea. Când în loc de frică simți că ești acasă. Când mintea ta ȘTIE că nu poți fizic să faci anumite mișcări și totuși îți învingi creierul care știe greșit și îl înveți altă ordine a ceea ce se poate. Nu se compară nimic cu senzația pe care o ai când impulsul electric ce te ține în viață țopăie dintr-o emisferă în cealaltă și descătușează adrenalina și endorfinele și toate celelalte lucruri colorate din capetele noastre.

Am suferit groznic fără Pix dar duminică la stâncă a fost și draga de Ollie cu mama ei și m-am simțit puțin mai bine. Data viitoare clar vine și năstrușnicia de cățel cu mine.

Totul s-a terminat absolut apoteotic, în gară, unde eu și Denisa, spre oripilarea profundă a participanților la drum, am dansat și am cântat Pisica :))  Nu voi uita nicicând acele priviri îngrozite ale celorlalți pasageri. Ghinion.

Să nu uităm de savanta discuție:

“-Alea-s capre sau câini?

-Te referi la vacile alea de pe deal?”

Pe anul viitor, Padina. Ai fost așa de bună anul ăsta că neapărat voi veni și la anul!

“Nu e nevoie să te apuci să scrii ca să bați câmpii și să nu îți mai revii” :))))

Cartea cu muntele

Există în copilăria fiecărui om căruia îi place să citească, măcar o carte (sau mai multe) de care n-a auzit decât persoana în cauză dar care e reprezentativă pentru vârsta naivă și dulce în care nu aveam facturi, griji și deadline-uri. Pentru unii e Aventurile lui Habarnam, pentru unii e Cireșarii, pentru alții e Recreația Mare. Pentru mine e “Cineva urca un munte” De A. V. Tăușan.

Pe lângă faptul că mi-a fost recomandată de glumețul și simpaticul de tati (da, domne, la 8 ani eu primeam recomandări de cărți, eram cultă), m-a atras și pentru că avea coperta ciudată. Și când spun ciudată vreau să spun că în loc de excursioniști cu bețe (ăia din mai toate cărțile comuniste cu munți) asta avea pe copertă animale.

Pentru că, quelle horreur, personajele principale nu sunt oameni.( Nu mă omoram după așa ceva) Povestea începe într-o dimineață de vară cu greierele Ieronim, nervos pe furnici şi pe melcul Petrică. Vina lor era că-i deranjau somnul cu activitatea lor, mai precis, căratul de grăunţe (furnicile) şi vânzarea de limonadă dintr-o tonetă cu umbrelă (melcul). De asemenea Petrică era mândrul tată a doi melcișori: Melinte și Chiril. Absolut nimic ciudat până aici. Apar însă frații Grigore 1, Grigore 2 și Grigore 3, iepuri, ca să fiu sinceră, care se opresc să bea o limonadă la toneta lui Petrică și îi destăinuie acestuia planul lor de a escalada muntele care se afla după pădure. Petrică încântat își exprimă dorința de a se alătura grupului împreună cu cei doi copii de altfel foarte extaziați de perspectivă. Pe drum li se alătură un arici pe nume Socrate și un cățel pe nume Yvo. Și de aici începe un lung șir de aventuri prin pădure, care nu au nici un farmec repovestite însă sunt amuzante rău când citești originalul.

Într-un univers paralel, în aceeași carte, apare cicănitoarea Tina, agent secret, care urmărește veselul grup de excursioniști cu scopuri neprecizate. Ea este însă capturată și luată prizonieră de către Janina, vulpe, angajată a altor servicii secrete care declară de la început scopul de a îi împiedica pe excursioniști să ajungă și să escaladeze muntele. Și astfel cele două pornesc în urmărirea lor. De aici apar alte situatii amuzante. Sau așa mi s-a părut mie la vârsta aia.

Nu am să scriu ce se întâmplă până la sfârșit, cine are curiozitatea îi pot împrumuta cartea.

Ca o paranteză, ca să nu credeți că sunt chiar naivă, am recitit-o acum câțiva ani din dor de copilărie și, vai! surpriză, animăluțele din grupul vesel nu mi s-au mai părut atât de animăluțe, acțiunea mi s-a părut ușor tragică și ciocănitoarea și vulpea de unde mi se păruseră simpatice au devenit contrariul. Cartea a apărut în 1983, ca idee. 🙂

Și totuși, de ce mi-am adus aminte de cartea asta azi? Pentru ca yey, hurray și iarăși yey, vineri (adică mâineeeeee) plec la Padina Fest. Sunt entuziasmată și nerăbdătoare și azi m-am gândit toată ziua la Grigore 1, Grigore 2 și Grigore 3 care aveau termosuri, echipament montan și saci de dormit și inima mea dă foarte tare din coadă că va dormi la un hotel de miliarde de stele.

Detalii pentru curiosi aici . Vineri cântă Coma, Emil, Robin and The Backstabbers și Vița de Vie. Unde eu probabil voi crăpa de fericire la fiecare trupă și fiecare melodie.

Ce mă doare

Nu prea am eu din astea cu datul sfaturilor dar am constatat niște chestii zilele astea. În general, oamenii care te iubesc nu te critică. Nu. Serios. Nu te critică. Nu îți arată ca într-o competiție ce ai greșit doar ca să-ți dea peste nas. Cei care fac asta nu te iubesc. Sunt doar frustrati/ complexați de propriile neputințe și se apără atacându-te.

Oamenii care te iubesc nu îți spun că ești urâtă, sau că arăți nasol. Nu consideră că e jobul lor să te facă să te simți insignifiantă, o proastă care are “șansa” nemaivăzută de a fi cu el “cel frumos și iubit de toată lumea”. Din nou. Asta fac oamenii nesiguri pe ei.

Oamenii buni, iubitori, prietenoși, dornici să îți fie aproape te corectează cu blândețe când greșești, îți iartă defectele și ieșirile și încearcă să te ajute cât pot să fii fericit.

Oamenii care te iubesc nu lasă alți oameni să ți vorbească urât și să te desconsidere. Nu te pun în situații neplăcute din care poți ieși doar plecând.

Oamenii egoiști însă sunt ca niște găuri negre în care oricâtă energie pozitivă ai turna și oricât ai vrea să le fii pe plac nu vor face altceva decât să îți nege orice calitate și să încerce să ți arate că ești proastă. Știu ei mai bine!! 🙂

Oamenii care nu te iubesc nu îți acordă prezumția de nevinovăție și îți sar la beregată din orice. Pentru că ei se consideră superiori.

Pe oamenii ăștia decât să îi ocolești mai bine îi sari. Ei au o problemă pentru orice soluție. Și mai era vorba aia mișto “când tot ce ai e un ciocan, vezi în jur numai cuie”.

Nu fiți oameni care nu iubesc oameni. Pe ăia din familie nu se pune că îi iubiți. Bunătatea nu e selectivă. Și iubiți-vă întâi pe voi. E complicat dar așa ajungi să-i iubești și respecți și pe ceilalți.

Azi mi-e dor de

Verile în care citeam Cireșarii și singura mea grijă începând cu 1 iunie era să aștept să vină “insert day”. august. anul ăla, ca să plec la mare cu Rox. Adică serios. Era SINGURA mea grijă.

Acum practic am foarte multe griji toată vara, care sunt chiar griji și nu-mi produc nici o fericire. Să arăt bine, să am bani de excursii, să am bani de țigări, să fac aia, să dreg ailaltă, etc.

Ce voiam să zic. A. Am citit azi pe internet că toți cei care au tulburări psihice ar trebui să iasă să spună. Un fel de coming out al celor care au altă orientare sexuală. Îndemnul ăsta absolut relaxat (indiferent că e vorba de tulburare psihică sau orientare sexuală) mi se pare cel puțin arogant și ipocrit în societatea noastră. Sau e ca în Scufița Roșie, unde ăștia mai “speciali” sunt Scufițele și trebuie să spună ce au pe suflet și societatea e bunicuța-lup care vine cu replica ” să te văd mai bine, să te aud mai bine, să te mănânc mai bine”. Hai sictir, bunicuțo!

Deci da. Era mai fascinant când citeam Cireșarii pe repeat și așteptam să mi se întâmple doar marea.

“Și mă prinde bine rolul
să stau toată ziua în pat
și să aștept cuminte
clipa-n care tot se va schimba…

și tot aștept să se-ntâmple ceva
și tot aștept să mi se-ntâmple ceva”

(OCS – Odă în Piața Romană)

img_5818.jpg

 

Unde se duc oamenii

Oamenii se duc la muncă, oamenii se duc la restaurant, în vacanțe, în luni de miere sau de fiere, pe munți, pe mări, oamenii se duc oriunde simt că se împlinesc.

But there’s nothing like a funeral in the morning!

Azi am asistat la înmormântarea unui om care a murit la 92 de ani. Nu contează neapărat cum a murit, mie mi s-a părut interesant faptul că acest om nu mai avea pe nimeni dintre rudele de sânge. De asemenea, acest om nu a fost căsătorit niciodată, nu a avut copii și singurii care au avut astăzi grijă ca lucrurile să se întâmple (înmormântarea and all that jazz) au fost nepoții prietenilor lui.

Așadar se poate să trăiești și singur. Am aflat că, înainte să se ducă, obișnuia ca în fiecare dimineață să își cumpere un ziar și să facă o mică plimbare, că îi plăcea să iasă să mănânce la restaurant și îi plăcea să bea coniac Passion. Un om drăguț căruia îi plăcea viața.

Cu ce am rămas eu azi după această înmormântare? Cu sentimentul pe care îl am tot mai des în ultima vreme. Că ne umplem viețile cu tot ce putem sau găsim la îndemână ca să nu simțim ce șaradă inutilă e viața!

Mâncați, beți, dansați si bucurați-vă de viață ca Gargantua de mâncare. Alternativa e la “sanatorii cu balcoane”

Cheers, my friends!