Month: December 2017

Eu și Oana Zăvoranu

Hai mă că mi-e milă de amărâta de Oana, să o las așa, să fie ea singura scrântită din Universul vostru. Când aveam 14 ani, la ziua mea a venit un prieten de-al sora-mii. Deci cu 13-ani minim, mai mare ca mine. Vârsta însă niciodată nu scuză tâmpenia. Mi-a adus omul într-o punguță de hârtie maro, de-aia de bomboane cu cacao, ce credeți? Hai că vă zic eu că voi nu ghiciți în veci. Un peruș. D-ăla galben cu verde. Eu care nu mai avusesem animale de casă niciodată (cu excepția unei șopârle pe care o chema Lily și pe care au evacuat-o ai mei după doar o zi de reședință, nu înainte de a mă cafti pe mine și a unei hamsterițe, Mimi, care idioata a ieșit din cutie când eram eu la școala și astfel am găsit-o pe mama vânătă la față, la ușă, spunându-mi că dacă nu scap de șobolan pot să dorm cu el, la ghenă) deci revin, eu în eternă lipsă de afecțiune și animale de companie am fost mega fericită de cadou. Vreo 5-6 ani eu și ai mei am învățat perușul ăla de toate: să mănânce ciorbă cu pâine, să stea în echilibru pe chelia lui tati când se plimba tati prin casă, să își spună numele Lily (ulterior am aflat că era băiat dar era tardiv), să se ducă singur la culcare în colivie când era ora de culcare. Pe mama o iubea cel mai mult, stătea pe pieptul ei ca o broșă și îi dădea semințe de mei regurgitate. Mă rog, era practic un cățel înaripat care trăia fericit și nu se jena de numele lui de fată sau alte inconveniente. Până într-o seară de vară fierbinte când, nemernica de soră-mea a vrut să mi ardă o telecomandă în cap și Lili s-a nimerit să zboare exact prin traiectoria telecomenzii. Adică a încasat el glonțul pentru mine. Jale mare și prăpăd. N-a murit dar i-a rupt ticăloasa o aripă. Am mers cu el la vet, am încercat tot ce se putea, a durat vreo 2 zile până a murit, și cred că am fost la toți veterinarii pe o rază de 3 cartiere ca era toată familia în doliu. În a cincea zi m-a anunțat soră-mea că a murit sărăcuțul. Am plâns de parcă îmi murise fratele mai mic. Era sâmbătă, toată lumea a plecat care-încotro, la piață, la mall, în fine, unde au plecat, iar eu am rămas acasă să fac curat (eterna mea sarcină, văd că mă urmărește și aici). M-am dus eu afară, întâi să îngrop creștinește perușul. Am săpat o gropiță lângă castan, am pus perușul înfășurat într-o batistă cu dantelă în sus-numita gropiță, am zis Tatăl Nostru de 3 ori (în gând ca mai aveam o oarecare teamă de penibil pe vremea aia, acum e ok, a dispărut cu desăvârșire) am acoperit gropița și m-am dus în casă. Mi-am aprins o țigară, mi-am făcut o cafea dar durerea nu-mi dădea pace. Așadar, am ieșit afară, am dezgropat cu grijă perușul, l-am pus într-o pungă de cadou și m-am întors în casă unde am atârnat punga de cuierul de la intrare. Durerea fiind astfel ostoită (dacă știam eu că puteam să-l împăieeez!!!) m-am apucat de șmotru. Cu simț de răspundere. Covoare, praf, geamuri, perdele, vase, faianțe, gresii, toaletă, tot. În câteva ore era casa bec. Mirosea a micșunele. Și vine sor-mea acasă. Și de la ușă mă întreabă, auzi mă, n-ai zis că vrei să faci curat? Și eu îi zic BA DA, iată casa, lună-bec. Ceva fin, ceva special, direct din reviste. Și ea, păi și dacă ai făcut curat, CE PUTE în halul ăsta?  Ăăăă…Perușul din punga de cadou agățată în cuier? Sor-mea nu e evlavioasă de fel dar îmi amintesc cu drag că s-a închinat de 3 ori ți m-a întrebat dacă vreau un pahar de apă sau ceva. 

Mă rog, sub presiunea familiei care dorea să mă interneze la balamuc l-am luat pe bietul Lily și l-am îngropat din nou lângă castan și de atunci acolo îi odihnesc osișoarele.

Pentru CĂ NU AM ȘTIUT că îl pot împăia!

Natura tarilor

Oamenii dintr-o tara iti pot spune multe despre acea tara insa doar experientele personale te pot ajuta sa ai cu adevarat o parere. Vorbeam cu o prietena de-ale mele despre ce diferente sunt intre natura de aici, din Anglia, si cea de acasa. In primul rand aici unde locuiesc eu acum, foarte aproape de Londra, nu e chiar padure amazoniana din motive evidente (industrializare se numeste) si in al doilea rand, eu lucrez intr-un centru comercial deci am cam devenit animalut de mall (aka pitzipoanca). Avem insa un parc in apropiere unde merg uneori sa ma plimb si sa hranesc ratele (care sunt lebede dar la mine la tara daca macaneau erau rate). Parcul asta e un fel de Herastrau minus cocalari si instalatiile aferente, minus, desigur, restaurantele de pe Sos. Nordului. Adica practic chiar e un parc natural cu alei, pamant, pietre, iarba, copaci, lac si rate. Pare salbatic, chiar iti da senzatia ca ai evadat undeva intr-o padure, in anumite locuri.

E98C69E0-EC17-49F1-8FB3-08CE7C80D2D4

 

A09A3391-89B6-4627-80C9-379C6D0CC8EB

Imi aduc aminte cand m-am mutat in Anglia insa, acum un an, si aveam in cap si in suflet teama aia, paranoica deja, de caini. Si teama aia nu era neaparat numai din capul meu.
Cand pleci de acasa si pe drumul catre aeroport calci pe tot ceea ce iubesti, te simti ca un corp siroind de sange plutind in deriva undeva in Pacific. Asa ca iei un servetel umed si stergi tot. Sange, lacrimi, amintirile imbratisarilor mamei, tatalui si surorilor tale, lacrimile pe care le-ai plans pentru mortii tai, zambetele pe care le-ai inflorit pe buze pentru oamenii tai dragi, amintiri, ganduri, sentimente, planuri. Stergi tot pana ramai o coala alba, pregatita de noi povesti si aventuri iar servetelul umed il arunci in cel mai indepartat colt al cosului de gunoi care simti ca a devenit cosul pieptului tau. Numai fricile de cand esti mic nu prea poti sa le stergi. Afara, in lumea rea, crezi tu ca sunt rechini iar ei abia asteapta sa adulmece o urma de emotie sau de rana ca sa te manance. Dar despre paranoia si Teoria conspiratiei in alta seara. Pana la rechinii aia imaginari mie mi-era frica din aia patologica sa merg undeva daca stiam ca e posibil sa fie vreo haita de caini in drumul meu.
Am 6 ani si 9 luni si vreau sa ma duc la scoala. Pe strada mea s-a aciuat un caine pe care gospodinele din blocul vecin il hranesc cu sfintenie si desigur cu resturi de mancare. De cate ori un om trece pe strada, Lola, caci asa se numeste cainele desi e mascul, se repede maraind si incercand sa sfasie. Majoritatea scapa. Eu trebuie totusi sa ma duc la scoala. Ai mei rad de mine si imi spun la fel ca si vecinii, e doar un caine. Ies din scara, numar fiecare pas, ma apropii de scara vecina si mai multe lucruri incep sa se intample n acelasi timp: inima incepe sa imi bata foarte tare, fruntea, mainile si picioarele mi se racesc si simt cum o putere stranie imi umple corpul. Nu mai pot gandi limpede si chiar si mersul devine o actiune greoaie. Lola ma vede, inima mea poate ca mai bate sau poate ca nu, imi simt tamplele zvacnind si o vad pe vecina de la parter cum il ademeneste pe Lola inapoi in scara. Continui sa merg iar inima incepe sa bata din ce in ce mai rar pana ajunge la ritmul ei obisnuit apoi cantecul ei mai coboara o octava. Una singura dar suficient cat in mine sa se instaleze o stare de oboseala si moleseala care nu ma mai parasesc pana la sfarsitul orelor. Cand trebuie sa ma intorc acasa. Pe acelasi drum.

Am 29 de ani si e 6 dimineata, roua pe masini, ochii mei impaienjeniti de somn si starea de semiparalizie in care m-am aflat intotdeauna inainte de ora 9. Some of us are morning people, some if us like to shoot morning people. Primul lucru pe care il constat e ca ratonul ala gras a mancat painea pe care i-am lasat-o aseara. Merg spre masina cu o cafea in mana. Ma aflu intr-un parc de rulote, in Anglia, inconjurata de paduri. Mi-e frica dar imi e prea somn ca sa mai pot anticipa venirea vreunui animal. Ajung la masina, descui usa, ma asez la volan si pun paharul de cafea in suport. Dau drumul la caldura si aprind radioul si farurile. Campul din fata mea e viu. Iepurasi cat palma mea incep sa sara in toate directiile iar eu imi aprind o tigara si ma gandesc la ce simteam cand trebuia sa ma duc la scoala pe langa caine.