Month: April 2017

#ammotive #acasă

Plouă în creierul meu. Cu gânduri și cu contradicții. Mă simt ca Don Quijote care se bate cu morile de vânt. Îmi doresc prea multe lucruri și uit unde să pun frână. În România nu-mi mai plăcea. Iarba nu îmi mai plăcea, gura nu îmi mai tăcea. Și-atunci m-am gândit să fug. Poate că schimbi locul schimbi norocul mi se aplică și mie, m-am gândit. De ce am venit de fapt în Anglia acum 6 luni. Pentru că nu-mi permiteam un sabatical. Și-atunci mi-am găsit un job “de jos”  (nu că în România aș fi fost numai în top management) și am venit să muncesc, nu să gândesc. M-am detoxifiat complet. Nu am prieteni, nu mai beau deloc, sex nu fac nu că duc lipsă de propuneri ci de entuziasm și dacă m-aș lăsa și de fumat cred ca m-aș califica la olimpiada de cumințenie pe sat.

Muncesc 15 ore pe zi în care mă plimb cu mașina dintr-un loc în altul o dată pe oră minim și când efectiv muncesc nu trebuie decât să-mi folosesc bunul simț care mi spune natural ce și cum să fac să ajut niște oameni care au nevoie de ajutor. Dacă n-ar fi fluturașul de salariu aproape ca m-aș simți implicată într-o campanie umanitară organizată și dotată cu telefoane și mașini.

Mi am făcut prieteni printre cei pe care ii ajut și mă ajută și ei la rândul lor cu povești despre viețile lor care includ dar nu se limitează la războaiele 1 și 2, debarcarea in Normandia, pictură, poezie, literatură universală, mersul trenurilor, vânzarea de produse de panificație, creșterea și îngrijirea animalelor, manevrarea ambulanțelor. De asemenea mă ajuta cu povești despre pierderea minților, simțurilor, independenței și acceptarea ajutorului venit de la niște străini uneori străini chiar și de țara în care se află.

Mi-am spart plictiseala în două când am decis ca după ieșirea din zona de confort I și mutarea în zona de confort 2 să îmi dau busola peste cap complet și iremediabil și să schimb cu totul continentul. Am ajuns în Thailanda, unde am înțeles o dată cât sunt de diferiți asiaticii de europeni și a doua cât de acasă poți să te simți nu cu granițe în jur ci doar cu 11 români. M-am întors la loc la confort 2, tânjind după confort 1 și plănuind în adâncul creierului să mai fug de pe continentul asta bătrân de câte ori mi-o permite curajul și punga.

M-am mutat în 3 case până acum. Îmi schimb des adresa ca să evit complicațiile sentimentale și de asemenea inutile. Primii la care am stat au vrut să mă dădăcească și să fie părinții mei. Al doilea a vrut să fie iubitul meu până când moartea. Acum, la a treia adresă, am de la ea lecții de istoria artei în direct și în reluare uneori chiar și din greșeală, și de la el lecții despre “ia-ți jobul și du-te unde vezi cu ochii”, chiar și în Romania dar preferabil ar fi să ma mut în Sri Lanka, că e mai ieftin.

De când am plecat de acasă, conceptul de acasă s-a expandat și a devenit nu o țară ci o mână de oameni presărați pe toată planeta.

Acasă. În sfârșit plec la mine acasă. Să îmi iau înapoi toată dragostea oamenilor de acolo. Dragoste pe care am lăsat-o la dospit și care a crescut ca un cozonac frumos. Pe care îl voi mânca de Paște.

O poveste cu foietaj

Foietajul umplut lovește din nou. Se făcea că eram în prima mea vacanță în afara țării și, mi-e și rușine să spun, aveam 22 de ani. La Paris. Superb, boem, îmi iubeam viața, trăiam visul. Haștag accomplished, chit că pe vremea aia nu existau încă. Turuiam în franceză zilnic, diminețile și gura îmi erau pline numai de merci-uri, croissante și cafele de la Paul, după-amiezele de kilometri impuși de sadica de soră-mea prin toate muzeele posibile și imposibile iar serile de saxofoane, tablouri și artiști feluriți deoarece sălășluiam în Montmartre. Și iată că într-o zi decidem noi, mai mult eu, să vedem catacombele Parisului. Acele minunății pline de oase așezate delicat și supraetajat la 20 de metri sub Paris. Acolo unde, în Mizerabilii, își făcea veacul Jean Valjean (eroul meu preferat, l-am așteptat toată copilăria să vină să-mi spună că părinții mei nu sunt părinții mei și gata, de-acuma plec cu el să cutreierăm lumea. Nu știu ce-ar zice Freud despre fanteziile astea dar mă rog). Am ajuns în subteran, am citit eu “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate” m-au trecut toți fiorii pe unde se cuvenea să mă treacă, că doar deh, știm unde era inscripția asta și-am purces. Vizita a fost superbă. Am făcut un atac de claustrofobie când am auzit că 20 de metri de pământ stau deasupra capului meu împreună cu voioșii parizieni de la suprafață, mi-a făcut și reaua de Roxana buhuhu, exact când studiam eu mai concentrată un craniu, mă rog. Cu chiu dar mai ales cu vai am ajuns la suprafață. Și-am dat noi într-o stradă plină cu tarabe unde se vindeau brânzeturi franțuzești, struguri și vin. O splendoare, se apucaseră papilele gustative de horă și de alegeri prezidențiale. Cine să fie Brânza Președintă. Eu eram ușor, nu mult, îngrețoșată de experiența subterană dar mi-am spus că nu am cum să ratez așa festin. Soră-mea, care face experimente culinare (demne de Edgar Allan Poe) pe mine de când eram eu mică, mi-a spus cu glas îmbietor, de viperă ce e: “Hai, nu vrei un foietaj din ăsta franțuzesc, # likealocal gen, cu brânză? Ia uite ce pufos e și ce apetisant arată.” Eu, proastă și ca întotdeauna, foarte încrezătoare am zis că vreau. Și cand am mușcat așa, cu poftă și am simțit în gura mea de peizancă roquefort-ul cald am simțit că am aflat ce gust au mucii de troll din Harry Potter și am îmbrățișat cu maximă pasiune primul tomberon. N-am dat la boboci, că-s o doamnă, dar tot am scuipat ca în Titanic. Și apoi am mâncat o pungă de jeleuri acrișoare, pe care o luasem pentru tata, ca să diminuez pagubele.
Ce voiam să zic. Iar am văzut azi o plăcințică de-aia. Foietaj d-ăla crescut frumos. Și iar m-am aruncat ca găina. Era plăcintă cu RINICHI. Vă pup, mă duc să-mi iau jeleuri.
17862524_1786354485011964_8969026294347214765_n