Month: May 2015

Cum devine cazul cu dorul

dor_marunt_24338600Azi a fost Ziua Internațională a Dorului. Trecem peste faptul că în fiecare zi e câte o „ziua internațională a insert word” că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Evident, transformându-ne încet-încet în niște roboței perfecți, ne trebuie câte o sărbătoare per zi altfel habar n-am avea să ne bucurăm. (Sunt curioasă când e Ziua Internațională a Mersului Melcilor pe Copac. Pe aia aș vrea să o țin și eu).

Asta cu dorul m-a ucis. Azi am citit de atâtea ori ce sentiment înălțător e dorul, ce ultra-mega-mișto e să-ți fie dor, ce super-nație suntem noi care avem (nu, nu autostrăzi, nu vă speriați !!!) cuvântul „dor”, de era să fac astigmatism și la ochiul la care n-am. Și mi-a mai și spus Nora azi că mai există cuvântul și în portugheză și în germană. Deci gata – myth busted!

Nu pot să nu mă întreb: oare sunt singura nebună care nu vede nimic frumos la sentimentul ăsta? E ok să-ți fie puțin dor, acolo, să fie. Măi frate, dar mie când mi-e dor, mă ia în valuri, îmi lipsește persoana sau obiectul de care îmi e dor de simt că mă sufoc, că aș face orice să mă bucur măcar puțin de acel lucru. Nu îmi e comod să îmi fie dor, nu mă încântă sentimentul, nu mă înalță la ceruri gândul că e „bine că am de ce / cine să-mi fie dor”. Mă sfâșie, atunci când îmi e. Mă seacă exact cum îl seacă setea pe un călător, în deșert. Și îl simt prea intim ca să-l lipesc de pereți virtuali sau reali și să-l asum. Dorurile mele sunt inalinabile și inalienabile.  Nu-s Eminescu să-mi aline pădurea toate dorurile, înafară de cel de pădure.

Cum să mă simt bine când îmi lipsește ceva? Când pun seara capul pe pernă și perna de lângă mine e goală? Când pășesc apăsat către birou dimineața și închid ochii o fracțiune de secundă, îmi vine în cap un peisaj dintr-un orășel la întâmplare din Croația și mi se strânge inima de dor și ciudă că nu mă pot teleporta acolo și nu doar acolo ci și cu oamenii cu care am fost, și în anul în care am fost, și chiar și în fosta eu. Nu pot și chiar nu vreau să fac o sărbătoare din asta. Să mă bucur că îmi e dor să mă trezesc din somn, mică, în așternuturile albe ale mătuși-mii? Care nu mai e. Deci îmi e dor și de ea. De-o vacanță în Vamă cu sor-mea și prietena mea? Dar nu vacanță de-oricare ci fix din aia de care am avut! Serile de vară când familia noastră, care era mai multă pe vremea aceea, se aduna toată la masă, în curte? Prietenele mele pe care le-am văzut săptămâna trecută. Părinți. Mi-e un continuu dor și sufăr că nu am timp aproape niciodată să regăsesc sau să reinventez sau să creez momente fericite din viața mea. Mă scuzaț, nu știu alții cum sunt dar eu nu înțeleg bucuria asta.

Și mă întreb când o fi ziua internațională a timpului pierdut ca s-o sărbătoresc pe-aia. Poate primim toți puțin din el ca să nu ne mai fie da, cuvântul ăsta pe care l-am repetat și eu obsesiv până acum.