Month: September 2014

Femei urâte

Dilema existențială de ieri: de câți oameni e nevoie pentru ca o femeie să se vadă atât de frumoasă pe cât și e? De unul singur: terapeutul.
Am întâlnit femei urâte ca un coșmar care aveau senzația că sunt superbe și se purtau ca atare. Evident, ca în mai toate articolele motivaționale, lumea întreagă (sau o mare parte din ea) le urma în crezul că sunt frumoase. Bravo lor, nimic rău în asta. Chiar e cazul ca oamenii să înceapă să mai aprecieze și altceva înafară de un ambalaj frumos, pentru care, de cele mai multe ori, posesoarea nu are nici un merit. Că se pot lucra multe la sala și prin dietă, dar vă jur, nu am depistat înca acel aparat care îți lucrează gropițele, strălucirea ochilor, blândețea surâsului. Țâțe și buci, mulțumim, avem toate și cu nițică îndemânare, toate le putem face să arate acceptabil spre bine.
Am văzut însă femei frumoase de la mama natură. Dar nu frumoase normal. Frumoase Dumnezeiește, frumoase de îți vine să le muști ca pe mere, frumoase de uiți că ai acasă soție, copii sau harem. Sunt ca ielele de frumoase, unele. Și culmea, nu doar pe exterior. Sunt, ale naibii, frumoase pe toate părțile și din toate direcțiile. Și totuși, când le –o spui, strâmbă din nas. Dar vor să o audă. O spun ele cu gura lor, pentru ca au auzit-o până la refuz și o cred. Și atunci începe cearta. Atunci încep oamenii să se răscoale. Că femeia frumoasă are voie orice, mai puțin să se prețuiască în gura mare. Dacă totuși greșește și o face, atunci e o “insert offensive word” lipsită de modestie și de cei șapte ani de acasă.
Dar ce ar fi ca femeile acelea frumoase care vor să audă non-stop că sunt frumoase, totuși să nu creadă ele însele asta? Ce-ar fi ca ele să aibă nevoie să audă că sunt frumoase ca să nu uite? Pentru că da, femeile frumoase sunt norocoase că sunt așa dar sunt și nefericitele posesoare ale destinelor zbuciumate. Eu n-am văzut decât câteva urâte care să fi făcut istorie. Majoritatea osânditelor, chinuitelor, obiditelor, au fost frumoase.
Și atunci mă întreb, nu cumva aceste adorate narcisiste au nevoie să știe sigur că sunt superbe tocmai pentru că în interiorul lor e veșnic un câmp de luptă? Nu cumva în zbuciumul lor necontenit de a demonstra că sunt și altceva decât un chip angelic pe un cap plin de paie, uită că de fapt sunt frumoase și ar putea avea totul mai ușor dacă s-ar mulțumi să se bazeze pe ce le-a dat natura cadou?
Cunosc multe femei frumoase, dulci, sofisticate care sunt așa și pe interior și despre care eu cred că merită să audă că sunt și frumoase și deștepte și talentate (dacă sunt!!) zilnic.
Sunt foarte rare femeile care să poată menține pe termen lung un echilibru satisfăcător între un interior urât și un exterior frumos.

download

Pierdut sat. Il declar nul.

A fost odată ca niciodată o fată care… De fapt am fost odată ca niciodată eu, care îmi doream în copilărie să am bunici la țară, să mă plimb cu bicicleta pe drumuri prăfuite, în căldura și soarele verii, să am un loc apos unde să pot înota, să existe un cățel blând și drag pe care să îl pot iubi.

Aceeași eu, am nimerit printr-o succesiune de conjuncturi, fapte și alinieri de planete (nu îmi ajunge internetul să descriu încrengătura) într-o mașină care gonea cu  130 la oră spre țara cuiva. Mai târziu mi-am dat seama că a fost Țara Minunilor mele, dar, evident, până m-am prins eu că sunt Alice, iepurele alb deja era în oală și la cuptor, așa că nema călăuză înapoi.

După cum spuneam, am ajuns la locul faptelor într-o minunată zi de iarnă. Era înainte de Craciun cu câteva zile. Totul era alb, zăpada dădea sentimentul de vacanță și siguranță, iar liniștea era așa cum nu o mai auzisem niciodată: deplină. Atât în exterior cât mai ales în interiorul meu. Am dat acolo de o casă veche, bine îngrijită și încălzită și de un vânător veritabil (cu costum, pușcă adevărată și legitimație de funcționar la Ocolul Silvic) alături de soția lui. Se știe că un vânător fără câine e ca râul fără apă. Pe domnul cățel îl chema Nero deși era cât se poate de roșcat, așa cum trebuie să fie orice setter irlandez cu nas foarte fin. Între mine și Nero a fost, evident, dragoste la prima încăierare pentru că am sărit unul pe celălalt imediat ce ne-am văzut. Casa caldă, joasă, curată, oamenii blânzi, cu priviri învăluitoare și ocrotitoare, dar mai ales vinul fiert, și roșiile coapte cu usturoi alături de friptură, m-au aruncat imediat într-un somn sălbatic. Așa e politicos când mergi în vizită: saluți, faci cunoștință, mănânci, bei și te lași cuprins de somn. M-am mai trezit seara când la poartă se auzeau urătorii, prieteni ai celor la care stăteam. Am fost primită între ei cu maxim entuziasm și pusă la curent cu programul următoarelor zile. În loc de apă am primit vin fiert și, spre surprinderea mea, în acea seară nu urma somn ci colindat în sat, pe la toți vecinii. Mai târziu am înțeles că acest grup de tineri era format din tinerii satului, plecați la București, veniți în vacanță la părinți. Normal că nimeni nu închidea poarta pe toată perioada șederii lor acolo și că erau bineveniți oriunde, oricâtă gălăgie ar fi făcut.  Ce-i drept, rar mi-a fost dat să văd niște oameni mai curați la suflet decât aceia. Deși vârstele lor erau demult separate de copilărie, inocența se conservase perfect.

În acea primă noapte am fost cu colindul și, într-una dintre curți, am fost întâmpinați de o familie care pusese în mijlocul curții o măsuță de lemn – joasă și rotundă, picată din Moromeții și acoperită de o mămăligă ca o lună. Pe lângă ea, bucăți de pastramă de oaie stropite cu usturoi și pahare cu vin fiert completau tabloul. Peste tot pe unde intram eram întâmpinați cu veselie și voie bună, cu drag și cu tot ce aveau mai bun oamenii. Pe unde ne opream treceam de la colinde la hore în mijlocul curții, pe muzica pe care tot noi o cântam. Spre dimineață ne-am strâns toți într-una dintre case și am dormit împreună, care cum a apucat. Nu știu unde am încăput 25 de oameni. Acea vacanță de iarnă, pe malul Dunării a fost probabil cea mai frumoasă pe care am trăit-o. Întâmplător, toate dorințele din copilărie mi le-a îndeplinit acel sat încă de la prima vizită.

De Paște am aflat despre jocul „Rostogoala”. Acest obicei super distractiv, de a face întrecere de pe o moviliță, cu ouă vopsite. Câștigă persoana a cărui ou ajunge cel mai departe. În rest, bineînțeles, haine noi, Lumină în noaptea de Înviere, Tăcerea sau Țipetele mieilor. Și erm fericită de cum puneam piciorul pe prima uliță din acel sat.

A venit și vara promisă. Și odată cu ea și bicicleta, după care se ținea, înnebunit să nu mă piardă, iubitul, dragul, scumpul meu, Nero. Plecam de nebună pe coclauri, cu bicicleta și cu Nero și eram cea mai liberă și fericită ființă pe care a lăsat-o Dumnezeu pe pământ, în singurul Rai pe care l-am cunoscut împreună cu familia mea adoptivă: mama care gătea, tatăl care vâna și cei doi frați ai mei, fata cu care mă jucam cu păpușile și băiatul căruia i-am furat Aventurile lui habarnam și m-am ascuns s-o citesc în pod. Când m-am plictisit de atâta biciclit pe ulițe, mi-au arătat a 8-a minune a lumii: lunca Dunării. Pădurea blândă, primitoare, șerpișorul ridicat pe jumătate care m-a salutat sâsâind și căruia i-am răspuns urlând îngrozită, drumul cu căruța !!:)focul la malul apei, porumbul copt, baia, minunata baie în Dunărea hămesită să facă victime  prin curenții ei nebuni, și din care, la început, mă miram de fiecare dată când ieșeam (încă o dată) vie! Țipetele tuturor când săream ca nebuna în apă, bușteanul pe care băieții l-au aruncat în apă și pe care am călătorit toți (țin minte și acum că eu am numărat câți suntem: 23 – și acum mai visez uneori că înot în Dunăre și îmi număr tovarășii de călătorie).

Toamna, am călcat strugurii în picioare râzând ca nebunele, am băut primul must și apoi vin de cu un an înainte, am mâncat pastramă de oaie la grătar cu mămăligă și apoi am stat cu toții, adunați, cu felinare din dovleci în jur, să ascultăm povești cu strigoi. Ne-am strâns unii în alții și eram ca niște animale mici și blânde, inocenți, cuminți. Iarna a venit să încheie, ceea a fost cel mai frumos an din viața mea.

Apoi una dintre noi s-a spânzurat, din dragoste. Nero a murit. Unii s-au căsătorit și nu au mai venit acolo. Noi ne-am pierdut unii de ceilalți, mâinile noastre s-au rătăcit cumva, deși aș fi putut jura că liniile din palmele noastre se împletesc. Atunci mi-am pierdut și satul meu drag. Definitiv și fără cale de întoarcere. M-aș duce acum să văd ce a mai rămas. Dar după cum spuneam în titlu, fără prima iubire care să pudreze totul cu praf de magie, îl declar nul.

59821_1561268562259_1462249_n