Month: June 2014

nePiperate

Ei și m-am făcut și corporatistă. Că numai asta nu fusesem. Talentul meu incipient, la scris, a murit speranță, mi-l manifest preponderent în mailuri care încep cu „Bună ziua, vă transmit în fișierele atașate” (nu în atașament, da? atașamentul e altceva și nu se practică la muncă) și se sfârșesc invariabil și foarte ironic (deși nimeni nu pare să se prindă de ironie) „pentru orice alte detalii și nelămuriri, va stau la dispoziție”. De parcă mă întrebase Gheorghe Dracu’ ceva și io răspundeam.

Am mai zis eu că aia cu grija  pentru ce îți dorești e la fel ca naturală ca în reclamele la Tnuva dar să mă trezesc azi dimineață pe la 10 trecute fix într-o ședință ca aia din 99 francs, chiar nu mă gândeam că apuc. Long story short, m-am decis. În viața asta doresc să devin soție. Casnică. 2-3 puradei si singurul deadline să fie stabilit de mine pentru spălat de vase, întins rufele afară pe frânghie sau alăptat plodul. Ba pardon. Că plodu’ e mai dihai ca munca la agenție. Cu deadline-uri mai ale naibii. Așa că pas. S-o-ție și atât. Să-mă-ție și pe mine cineva că m-am săturat de muncă ca măgarul de fugă.

***

Ajungi dimineața la 9 în Pipera și ai senzația aia de neconfundat că ai ajuns în vamă. Lipsește marea. În rest, șaorme ieste, oameni care par pastilați ieste, soare care te bate în cap (când nu ploua de zici că-l așteptăm pe Noe cu Arca) ieste, muzică de toate națiile și modelele la o dugheană în fața stației de metrou ieste, puhoi de oameni care pare că se duce undeva, complet dezorientat fiecare, ieste. V-am zis, da? Ca-n vamă. (Care da, știm, nu mai e ce-a fost).

Azi când să trec prin turnichet la metrou, una în fața mea mai să mă răstoarne. Mi-a venit să-i zic: draga mea roboțică, unde te grăbești așa? Nu vezi că suntem o armată de roboței și că toți mergem în același loc? M-am abținut. Îmi dădea una cu poșeta de visam fake-uri de Lui Vuiton pân’ la prânz.

***

Eu: Această Marie Antoinette autodidactă care sunt.
Ana: che pasa principessa?
Eu: neavand mancare în casă, mi am spus „să mănânc niște brioșe”
Ana: hahahahaha! estupido, dieta p**a
Eu: fai, ie dă dietă, că le halesc maine
Ana: hahahahaahhahhaahhahahahahahahahahahaahhhahahahhhahahaahhah
m-am lesinat de ras, sa-mi zici si mie de dieta asta cu briose, mancate cand vrei tu, si stand in cap daca e nevoie
Eu: pai sa ti explic: mănânci o brioșă la prânz.
Ana: și?
Eu: și gata. asta e dieta.
Ana: deci e pe baza de p**a. cand ti-e foame…p**a mancare!
Eu: da mai, exact! hai ca te ai prins
 ***
Blonda: Criiiiis, ce faci?
Eu: Uite p-acasă, abia am ajuns [n-apuc să termin]…
Blonda: Auzi, știi de ce te-am sunat?
Eu: … [liniște, mă tem mult de răspunsurile astea]
Blonda: Ție îți plac melcii, nu-i așa?
Eu: … Măăăă, nu prea, oricum abia am venit de la ai mei, am mâncat acolo, dar de ce întrebi?
Blonda: A nuuu măăăă. Melcii de ploaie.
Eu: A. Ăia. Da. De unde știi?
Blonda: Păi ai multe poze cu ei pe Fb.
Eu: Am doua.
Blonda: Da, două.
Eu: … Așa și? Îmi plac melcii. Care-i faza? [Mă și gândeam, să vezi că vine țicnita cu vreun melc botezat să-l iau de pet, să-l cresc cu salată]
Blonda: A, nimic. Te sunasem să îți spun că mie îmi plac mult pârșii de pădure, ca să știi.
Eu: Aha. Păi da. Bine că m-ai sunat să-mi spui că chiar mă întrebam.
***
Întro vară mă apucă pe mine cultura. Și zic, hai mă, să citesc și eu ceva heavy. Ceva care dacă îți cade pe picior te lasă cu fractură deschisă. Boon. Fuga la biblioteca Metropolitană, zgăiesc ochii printre rafturi, hop, Proust. Boon. 12 volume. 12 să fie. Mă apuc, citesc, termin primul volum, se termină vara, etc. Îndrăgostită muci de Swann. Ulterior am considerat că mi-a ajuns efortul intelectual și am citit Toate pânzele sus. Cine mai era ca mine? Dădeam cu capu-n stâlpi visându-mă Adnana. Când am văzut o reclamă la Vaillant mai să îngenunchez să pup outdooru’, de bucurie. În fine. Lesne de înțeles, preocupată fiind să mă îndrăgostesc de fiecare personaj din cărți, nu pricepeam mai nimic. Auzeam eu pe toată lumea cu Madlena lui Proust, da’ tăceam mâlc, nici nu ziceam că am citit ceva de el să nu mă ia  careva la vreun studiu de literatură comparată și să recunosc suav că eu încă mă mai caut dragostea adevărată în cărți și mi se rupe de simbolism și alte de-astea complicate.
Azi la birou îmi dă colega o caisă. „Dă” e mult spus că i-am solicitat-o. Mușc din ea.
Aveam 8 ani și trei bunici. Două în București, dintre care una chiar colocatara mea – în casa ei, celalată mama mamei și una la țară, „mama lu’ tati”. Tata pe la 5 își făcea apariția, de la serviciu, unde stăteam eu, cu bunica numărul 1. În ziua aia, intră tata pe poartă și eu ca o zvârlugă și ca de obicei, arunc cât colo poșeta roz (că eram mare doamnă la 8 ani) las fetele și dau fuga precum pasărea aia care face biiip-biiip, în brațe la tata, urlând Taattiiii, tatiiii. Tata, negru de supărare, ca niciodată.
– Tati, ce-ai?
– Nimic, mă. A murit mă-ta-mare.
– Mama lu’ mama sau mama ta?
– A mea.
Și dă-i și plângi. Ce să mai plângă omu’ după mă-sa când eu revărsam Nilul din ochi.
Și pleacă ăștia, tot familionu, la țară. Eu cu bunica nr. 1 am rămas acasă. În spatele casei, nuci, meri, peri, vișini, caiși. Ca să nu mai plângă odoru’, bunică-mea, femeie practică, s-a gândit că o activitate lucrativă e cel mai bun remediu. Și hai să culegem caise de pe jos (că ea babă, nu se putea urca în pom iar eu eram prea ofilită că nu m-au luat ăia cu ei ca să am chef de cățărat).
După amiază de vară. O căldură afară de nici muștele nu mai bâzâiau. Încremenire peste tot. Doar o voce mică printre pomi, mâncând caise:
– Auzi, da’ și matale o să mori?
– Mamă, toți suntem datori c-o moarte.
– Adică da sau nu?
– Adică da.
– Eu nu cred ca matale o să mori vreodată.
Azi cred. Nu mai am nicio bunică și ce e cel mai nasol, nici cais. Da măcar m-am prins ce-i cu Madlena aia tâmpită.
caise