Month: December 2013

Elevul meu preferat – Recenzie

a0ad86__elevul_dima_si_mai_bun

La mine devenise o tradiție să detest lucruri înainte să le încerc. Și să le mai și judec în necunoștință de cauză. Semn clar de prostie. Între timp, să zicem că m-am mai deșteptat și am început să văd lucrurile altfel. Vara asta, deși susținusem sus și tare că nu doresc să citesc nimic scris de Mihail Drumeș (nu mai știu de unde decizia) , într-o după-amiază leneșă de vară, am pescuit Invitația la vals din bibliotecă și m-am apucat, așa într-o doară, să o citesc. Am abandonat lectura pentru că mă cam plictisea. Și totuși m-a prins cumva. Pentru că în aceeași după-amiază, am ajuns pe o pătură, pe iarbă, la soare, cu un alt exemplar al aceleiași cărți, pescuit din biblioteca bunicii și m-am încăpățânat să o termin. Spun cu mâna pe inimă: nu mi-a plăcut deloc. M-a prins, e scrisă superb,  dar povestea mi s-a părut la vremea aceea, o telenovelă. Și nu mă omor deloc după așa ceva.

Cum mai nou îmi trăiesc viața ori circular, ori în funcție de anotimp, iarna asta, am ajuns la Elev. Am citit o pagină, încă o pagină și când m-am trezit, o terminasem. Ce-i drept, eu mi-am cam ratat adolescența. Dar am recuperat-o cu vârf și îndesat, din cele 461 de pagini în care am trăit, suferit, m-am bucurat și m-am îndrăgostit fulgerător și fără scăpare, de Dima. Uneori simțeam că vorbește în numele meu, alteori simțeam că vorbește cu  mine.  E teribil acest băiat, vă spun.

M-au bucurat nespus paragrafele care relatau cu lux de amanunte moartea regelui Carol și nu din pricina evenimentului ci datorită faptului că mereu mi-am dorit să îmi povestească cineva exact ce s-a simțit cu o ocazie importantă, în țara noastră. Nu atât ziaristic, cât uman. M-a încântat faptul că acțiunea romanului are loc în perioada interbelică și faptul că e de o politețe retro pe care eu nu am mai găsit-o în alte cărți. Manierele, hainele, locurile, atitudinile, obiceiurile vremii mi-au dat o stare atat de draguță și diafană, că nici nu are rost să încerc să o explic. Apoi, la fel m-au bucurat paragrafele despre război, imaginile din București-ul vechi și numeroasele referințe și trimiteri la alte cărți, pe care, din fericire, le-am citit și eu. (Chiar ma întreba cineva dacă eu cred că citind toate cărțile la care se face referire în alte cărți, putem ajunge să citim tot ce s-a scris. Nu mai știu ce-am răspuns atunci (probabil că un DA, Dimesc, entuziast si nerealist). Între timp am găsit răspunsul: tot ce s-a scris, nu, n-o să reușim. Dar tot ce s-a scris bun, da, e posibil.)

M-a înfiorat inteligența și rafinamentul eroului cărții și am redevenit adolescentă, împreună cu el si cu colegii lui. Consider această carte cea mai frumoasă poveste despre vise și ambiții, despre iubiri cum nu pot fi decât cele adolescentine: veșnice, naive și autentice.

Am învățat un lucru important, lucru pentru care am avut mulți profesori, de la care însă nu am reușit să înțeleg ce am înțeles din această lectură. Uneori, indiferent cine are dreptate, trebuie să știi să renunți. Pentru că dacă nu renunți la momentul potrivit, ca la poker, riști să pierzi totul și chiar să rămâi îndatorat. Cum spunea dragul meu terapeut: viața e logică, oamenii în schimb nu sunt. Și astfel, uneori trebuie să punem echilibru în tot ceea ce facem și să ne gândim foarte bine la consecințele faptelor noastre. Nu neapărat din pricini moraliste cât din punct de vedere al câștigurilor noastre personale.

Un alt lucru care mi se pare demn de menționat este faptul că succesul îmbată și reușește să ia mințile chiar și celor mai buni. Deci, lecție de viitor, oricât succes ai avea, trebuie să fii întotdeauna precaut. Nu mereu dreptatea e cea care câștigă. În acest caz, renunțând la puțin, Dima ar fi putut să câștige totul. După părerea mea, aroganța pe care o dobândești odată cu succesul este cel mai puternic inamic. Cred ca sunt rari oamenii care reușesc însă, să nu se lase luați de val atunci când numele lor e lipit admirativ de buzele tuturor. Pentru asta trebuie să fii într-adevăr mai integru ca integritatea însăși.

Și-am ajuns la partea fără perdea. Dima este un adolescent foarte descurcăreț, care reușește  să se controleze foarte bine, îmbină cu succes îndeplinirea îndatoririlor școlare cu îndeplinirea propriilor nevoi. Și când spun asta mă gândesc atat la școală în paralel cu ARPET-ul lui, cât și la triada Lidia – prima femeie (ușoară) din viața lui, Grete – bucătăreasa veselă și dezinhibată, cu care nu ezită să se culce doar din rațiuni gimnastice și Lotte, iubirea care ajunge să îl anestezieze emoțional, prin falsa ei dispariție.  Dima le are pe toate. E frumos, inteligent, bogat, entuziast, muncitor, serios, amant înflacărat, apărător al dreptății și cu toate acestea, paradoxal, el nu reușește. Și când spun că nu reușește, nu mă refer la situația lui materială, care, cu ajutorul părinților înflorește așa cum era și de așteptat prin prisma posibilităților lui. Eu îl consider un ratat emoțional. La acest lucru contribuie bineînțeles și influența tatălui, de care cu bună știință se ferea la București înainte de Pasul cel Mare. Și ăsta e încă un lucru care mi-a plăcut. Inexplicabila (aparent) lui fugă de tatăl său, care ar fi putut să îi rezolve toate problemele cu ușurință. E de admirat această dorință a personajului de a ieși din umbra tatălui său, ministru plenipotențiar și a-i demonstra lui și lumii întregi ce barbat destoinic a educat. E pe de-o parte mândria tânărului mascul dornic de afirmare și pe de alta, dorința de a-și răsplăti părinții pentru situația înaltă de care se bucură.

Finalul neașteptat dar foarte realist, mi-a lăsat un gust amar, pentru că speram ca măcar în cărți să găsesc dragostea și adolescența perfecte. Însa nu. Încă o dată am ajuns la concluzia știută: ceea ce nu e trăit la timpul lui este pentru totdeauna pierdut iar regretele sunt inutile, atat in (unele) cărți cât și în realitate.

Există iubiri care te consumă atât de tare, încât numai după o sinucidere, fie ea și ratată, te mai poți recupera. Cumva, exact la ca calculatoare, ca să ieși dintr-o situație complicată și ca să poți să te recompui și să mergi mai departe după ce sufletul ți s-a dezintegrat, e nevoie de un restart. De cele mai multe ori restart-ul e reprezentat de un drum lung și anevoios, la capătul căruia, dacă ai noroc, te regasești pe tine însuți în varianta ta cea mai bună.(Dacă nu ai noroc, te regăsesști precum Șoimaru, cu limba atîrnînd de-un cot, spânzurat în podul casei.) Spre deosebire însă de calculatoare, inima nu mai funcționează la fel și după restart și orice program i-a afectat în mod negativ softul, este evitat cu obstinație. Pur și simplu, nu mai poate rula, deși în cotinuare pare potrivit.

Vorba lui Gălbează: “Volens, nolens, agheasmus Gregorius bibet.”

 

Elevul Dima dintr-a șaptea

Mihail Drumeș

Editura Art, 2009

461 pagini

Imagine de aici.