Month: November 2013

Oșanu’ și copiii

WP_20131119_006Mergeam eu cam obosită acum vreo săptămână prin Oșan, când trosc – în fața ochilor îmi apare mirajul. Sahara style, cu tot tacâmul. Oază în mijloc, frumos așa, să încurce clentu’, să nu care-cumva să rateze momentul. Un munteeeee de bomboane de pom. Colorate în toate culorile, cu toate aromele posibile și imposibile, cu marțipan (my oh my, marțipaaan) chiar și cu jeleu (nu, nu mai sunt în liceu). Vai, fandacsia era gata. Da’ până să fie, poc, un cuțit numit rațiune îmi străpunge capul. Stai, mă nene așa, când dracu’ s-a făcut decembrie? Scot telefonul, ma uit – noiembrie, mă uit la bomboanele de pom, mă extrag din balta de bale în care mă aflam și purced la îndesarea sus-numitelor, într-o pungă, ignorând rațiuni și alți demoni. M-am oprit ochiometric la un kil.

Când am ieșit, mâncând, mă gândeam, cum mă frate, să vinzi bomboane de pom cu o lună înainte? Cui să-i scriu o scrisoare de mulțumire?

Și uite așa am ajuns acasă cântând Let it snow, de acasă se uitau toți ai mei  la mine (inclusiv perușul), ca la o scăpată de la nebuni.

Și azi mi-am dat seama care e targetul. Azi, Printesa m-a luminat. Șoșia, cântă deja ” O baaa fuuboooo”. Și au mai apărut o grămadă de mămici care mărturisesc aelași lucru. Copiii știu că vine ! Noi, ăștia care am uitat să creștem, ne încadrăm perfect în targetul Oșanului.

Deci, dacă vă întrebați de ce sunt deja decorațiuni și bomboane de pom, și moși crăciuni și jucarii, prin magazine, să știți că pentru noi sunt. Aștia care am rămas copii și fani Crăciun, care nu vomităm când vin sărbătorile, care preferăm să fim “mainstream” și să ne păstrăm bucuria aia sinceră, pe care o aveam pe vremea când eram ca Șoșia și ca Ica și ca toți ceilalți copii care așteaptă Craciunul. Fără să ne pese de strategii de marketing, ca Moș Craciun nu există și imaginea lui așa cum o știm, a fost inventată de Coca-Cola (chiar, ce bună e Cola iarna, asezonată cu camioanele alea ale lor !) și alte spoilere de-astea grincești.

Abia aștept să ascult Poveste de Crăciun când afară ninge!

 

P.S. Când am văzut data când am primit cadou discul cu “Poveste de Craciun”, era să leșin. Douăzeci de aaaani? WTF. Când? Eu unde am fost? Și de ce-mi amintesc așa de clar iarna când l-am primit, de parcă ar fi fost ieri?

Dona Juana, cartea care m-a avut

 

381996_285420831579249_1729763555_n

Mie-mi place de Lorena pentru că e frumoasă și vorbește urât. Când o enervează ceva, așa cum ar trebui să reacționeze orice om normal, are la îndemână o basculantă, plină de organe dătătoare de liniște celui care i-a invadat teritoriul cu mizerii. Dar, cum spuneam, mie îmi place de ea pentru că e frumoasă.

Când am solicitat să primesc de ziua mea, romanul ei – Dona Juana, habar n-aveam la ce să mă aștept. Am citit repede cartea. Pe la 6 dimineața am pus-o la loc în raft (lângă una de Emil Brumaru) și m-am culcat. Și am visat tot felul de chestii Bizarre.

Mie nu-mi place să compun comentarii literare. Mi-e foarte silă de “ce-a vrut să spună autorul”, pentru că singurul caz în care știi ce-a vrut să spună autorul, e acela când autorul ești tu. Poate de-asta am avut note mici la română. Am refuzat mereu să iau la analizat cuvânt-cu cuvânt-cu virgulă-cu punct, în încercarea de a-l descifra pe autor și am preferat mereu să analizez “ce simt eu după ce am citit această carte”.

Iar eu după această carte am simțit că am nevoie de mai multă libertate, pentru că am gasit-o în carte, întinsă lasciv, pe douăsutecinzeci de pagini și mi-am dorit-o și pentru mine. Dar îmi doresc libertatea din final. Final pe care las tuturor plăcerea sa-l descopere singuri.

Dona Juana (care nu e Lorena în toate ipostazele, dar poate fi în unele) e un personaj care îți dă peste cap credința că oamenii din cluburi de travesti sunt exclusiv superficiali. Îți dă cu rasismul în cap, îți crește temperatura uneori în așa hal de-ți vine să arunci naibii cartea și să pui în aplicare minim una dintre scene și îți ține un discurs moralizator, printre rânduri, așa de subtil, că la sfârșit te întrebi “cum am stat oare să mi țină asta așa o morală, fără să mă împotrivesc”? Mai ales, când singură spune Dona Juana  că “tinde să urască băbăciunile predicatoare”.

Uneori am vrut să fiu prietenă cu personajul, alteori n-am înțeles de ce mama-dracului a ales să se zbată în loc să o ia pe calea ușoară a renunțării și întotdeauna mi-a plăcut simplitatea cu care personajul îți dă peste ochi cu “this is me, love me or hate me” ca oricum de ignorat nu vei reuși.

M-a enervat la culme partea când universul eroinei începe să se descompună. Probabil “asta a vrut autorul” sa spună. Că omul trebuie să fie atât de liber cât dorește, cu orice risc, pentru a se descopri pe sine, dar că libertatea nu e întodeauna sinonimă cu fericirea.

Deși e etichetat ca “roman erotic” eu îl consider un roman de “dragoste în alte feluri”. Dragoste de sine, de prieteni, de oameni. Dragoste care nu întotdeauna are sex atașat.

Dacă m-ar întreba cineva (și m-au întrebat destui oameni) de ce să citească Dona Juana, aș răspunde că uneori, trebuie să ne scoatem capul din cur și să înțelegem că nu e obligatoriu sa fim toți la fel, să ne bucure pe toți aceleași lucruri și că nimeni nu are dreptul de a considera alți oameni mai prejos, doar pentru că sunt altfel. Eu, care nu întreb pe nimeni ce să citesc, pentru că citesc doar ce mi se năzare, cred ca mi-a prins bine să-mi zguduie cineva ideile preconcepute despre oameni și relațiile dintre ei.

Îmi plac replicile acide, amuzante uneori, amare alteori, pentru că sunt dovada inteligenței personajului care pare frivol dar pe care eu una l-am perceput ca fiind sensibil și cât se poate de uman. (Uite cum vorbesc eu ca bunica, despre un roman erotic !!)

Da, recunosc. M-am identificat și eu o dată cu personajul: “Întotdeauna am crezut că mă voi sinucide la 30 de ani, când voi constata primele semne de bătrânețe. Surpriză! Nu remarc în mine însămi nimic care să semene a senectute: nici fizic, nici psihic. Pe măsură ce anii se adună, eu mă imaturizez.”

Iar capitolul meu preferat, da știu, sunt banală, a fost Whisky in a Jar. 🙂

 

Borderline

Borderline

iubire

Motorul a mai tremurat o singură dată și s-a oprit. Perfect. Suntem în mijlocul Nicăieriului. Întuneric, ploaie, frig. Și pe lângă toate astea, i-am și spus că nu îmi place ideea să plecăm de nebuni la Viena cu mașina asta. Mașina mea, ce-i drept. Dar știa foarte bine că nu va rezista. Acum suntem undeva prin Ungaria. Unde, nu știu. Tot ce pot vedea sunt niște lumini în depărtare. Poate e un oraș. Poate orașul are gară. Doamne ! Ce-a fost în mintea mea să plec așa?  Sunt așa de nervoasă. Dar nu, nu pot spune nimic, pentru că Domnul „Știu eu mai bine” se va enerva cumplit. Și chiar nu pot îndura pe lângă ploaie și frig și noroiul altor certuri. Dar sunt așa de furioasă. Niciodată nu mă ascultă, mereu face doar cum vrea el, mereu crede că știe mai bine. Și eu? EU unde sunt oare pe harta lucrurilor pe care el „le stie”? Câteodată mă gândesc că nu sunt decât un alt bun, rechiziționat pentru a-l face pe el să „arate mai bine”. În societate desigur. Pentru că asta contează. Să fim „bine vazuți”. Dar deja gândesc prea mult.

–           Haide să mergem pe jos până la luminile acelea care se văd în zare ! spun cu glasul moale, lipsit de convingere.

–           Da? Prin ploaie și noroi? Bună idee, ce să zic. Chiar crezi că o să merg așa până acolo?

–           Bine și atunci? Vrei să stăm aici până se oprește ploaia? E frig.

–           Ia haina mea.

Din nou tăcere. Știu de ce tace. Tace pentru că a dat greș. Și nu ar recunoaște asta în ruptul capului. Decât să recunoască asta și să căutăm împreună o soluție, preferă să stăm așa, în frig, degeaba, până o să îi vina lui o idee genială care să ne ajute să mergem mai departe. Pentru că nici nu poate fi vorba să ne întoarcem. Nu. El nu se întoarce, el nu renunță. Și stăm așa, în mașină, cu ploaia curgând pe lângă noi. Toată lumea se întreabă de ce nu ne despărțim. Ce caută împreună doi oameni care au atât de multe certuri și neînțelegeri. Ce să spun lumii? Că deși ne certăm nu există nici o altă privire în lume în care să mă scufund? Că niciodată doi ochi nu m-au privit cu atâta dragoste încât să simt că mă îmbracă într-o aură cu valențe de armură? Că oriunde aș fi și oricât de supărată pe el, el este totuși, casa mea? Casa sufletului meu care a rătăcit nebun prin lume până când l-a găsit pe el? Cum să fac „lumea” să înțeleagă că el e singurul loc din lume unde sunt fericită și că orice ceartă cu el e doar un motiv de cunoaștere și nu de ură? Că el îmi deschide ușa către mine însămi, doar prin el și certurile noastre îmi descopăr limitele, ce vreau și ce îmi place pe cealaltă lume, lumea care nu e el. Unii oameni se întreabă cum o fi pe „lumea ailaltă”. Eu deja  trăiesc între două lumi. Lumea de afară, cea care are întrebări și judecăți și păreri și cealaltă lume, lumea mea și a lui. Lumea care ia naștere atunci când noi doi ne privim și totul în jurul nostru începe să se destrame în zgomot de sticlă spartă. Dar chiar și acel zgomot e înfundat, departe de noi.

Mă întreb ce se va alege de noi, de dragostea noastră, mă întreb dacă oare nu ne-am cunoscut și în alte vieți și dacă acest curent electric dintre noi nu e decât expresia unei iubiri care a trecut prin  timp și s-a tot reincarnat în alte și alte inimi.

Ploaia cade mai departe în jurul nostru. El stă lângă mine, supărat, nervos, întrebându-se probabil la ce mă gândesc, de am căzut așa pe gânduri. Mereu vrea să știe ce e în capul meu. Iar mie mi-e greu să îi spun, chiar și lui, că mi-e frica, atat de frică să nu fie totul doar o închipuire de-a mea. Să mă trezesc într-o zi și să aflu că sunt închisă într-una dintre camerele doctorului Frankl și că toată această poveste de dragoste are loc în gândurile mele zdruncinate de boală. Spre el mergeam atunci când motorul mașinii mele a hotărât să cedeze. Spre cel mai cunoscut medic psihiatru din sanatoriul din Viena.

–           Haide, mergem.

–           Unde? întreb eu nedumerită.

–           Luăm trenul. Trebuie să fie o nenorocită de gară în orașul acela care se vede în zare.

Nici nu am observat că, între timp, ploaia s-a oprit. Cobor din mașină și mă apropii de el. Continuând să tac, încep să merg liniștită, cu mâna în mâna lui. Aș merge oriunde cu el. El e motorul care îmi mișcă viața.

După o jumătate de oră de mers picioarele mă dor îngrozitor, dar am ajuns.

–           Hallo, sprechen sie deutsch? Wir brauchen zwei ticketen nach Vien.

Îl aud ca prin vis. În gară e agitație. Zumzet de oameni, chiar și la această oră târzie din noapte. Mă ia de mână și ne îndreptăm spre tren. Urcăm, găsim compartimentul și intrăm. În fața noastră, un domn, distins, cu pălărie și bărba de Moș Crăciun, ne salută în franceză. Are ochii albaștri, privire blajină de bunic și meșterește ceva la un aparat fotografic. Ne așezam în fața lui.

–           Aș vrea să dorm puțin. Dormi și tu, ești obosită.

–           Bine, răspund moale și mă întind lângă el.

Își încolăcește brațele în jurul meu, protector, și adoarme. Nu pot să dorm. Mă gândesc la toate ce vor veni. Mă întreb dacă e bine să mergem la doctor, dacă într-adevăr sunt bolnavă, dacă e de folos toată această zbatere a lui … ușor, alunec în vis.

Trenul goneşte în noapte purtând cu el oameni, vise şi planuri.

 

Șoseaua Cățelu – cartea care m-a stresat

Nu vreau să-i scriu o odă Alinei. În primul rând pentru că n-are nevoie. În al doilea, pentru că nu mi-ar da voie. Așa că o să scriu ce-am înțeles eu că “a vrut să zică autorul”. Ca la școală.
Eram într-o zi la birou și intră o colegă de-ale mele, prietenă cu mine, răvășită toată și mă întreabă: “Ai citit Șoseaua Cățelu 42?” N-o citisem. Mi-am continuat treaba și am uitat cu desăvârșire și de Sosea și de Cățel. Văd, pe urmă, la doamna Tache pe blog, o scrisoare către o tanti care a scris o carte. Iar Șoseaua, iar Cățelu. Mă gândem că dacă mai văd o singură referire la cartea asta, înnebunesc. Ajung acasă în altă seară. Sor-mea citea ceva, benoclată toată in calculator. Aș fi vrut să îmi văd de ale mele dar mă întreabă: “Auzi, ai citit Șoseaua…” n-a mai apucat să termine, că mi-a sărit muștarul. “Frate e o conspirație mondială, v-a lovit pe toți Nedelea în freză cu cartea ei? Ați terminat toți autorii din literatura universală și rămăsese Șoseaua necitită? Nici d-a dracu’ n-o citesc. ” Și gata. Cam asta a fost.
Uitasem cu desăvârșire de chestiile astea, când, într-o zi, uitându-mă pe elefant.ro cu colegul meu de birou, hop, iar dau de Nedelea. Și văd tipa de pe copertă. Zic, hai mă, că acu’ nu mă mai bate nimeni la cap și e mișto coperta, hai s-o luăm.
Tot în ziua aia, pe facebook, scrisese ea ceva amuzant, cineva din lista mea comentase și i-am spus că gata, mâine o citesc.
N-a fost a doua zi, a fost a treia, când Nedelea mi-a provocat o criză de gelozie. Nu pe scris, nu pe carte. Am ajuns acasa cu “documentul”, deja mă gândeam că ori o sa-mi placă, ori o arunc prin geam, și hop, prietenul meu vede fața de pe copertă și îl apuca un interes brusc pentru literatura. N-am zis nimic, deh, încurajez lectura. Dar deja doamna Nedelea îmi cucerise toate cunoștințele.
Pe mine m-a cucerit mai tehnologic asa, prin facebook. E țăcănită rau și nu se ferește să spună direct ce gândește.
Și apoi am citit cartea. În trei ore, într-o vineri după-amiază, după ce abia îmi pierdusem jobul.
Începe abrupt să povestească exact coșmarul meu cel mai mare, să nu moară mama cu mine în pat. Și apoi, după asta, ar fi fost greu să nu o iubesc. Pentru că e sinceră și directă, povestește lejer întamplările din viața ei. Întâmplări care indignează, supăra, enervează, amuză, întristează. Totul e relatat cu o relaxare care te face să te întrebi: asta nu e sănătoasă? Sau își bate joc de mine? Te ia cu ea printr-un București gri și infect. Te obligă să vrei să o ții de mână, dar nu te lasă să o compătimești, sau să îți fie milă. N-apuci. Te face cu capul și cu nervii cu un tupeu de-ți vine să o întrebi: mai ai multe? După primul capitol am făcut o pauză, să-mi pun un playlist cu Albano si Romina Power. Și-apoi am vrut s-o bat, s-o bat pe mă-sa, s-o bat pe adevărata mă-sa. Pe urmă am răsuflat ușurată că a plecat acasă după cina cu italienii. Și-am zis, gata, acu’ o ia pe calea cea bună. Și-a luat-o pe dracu’. E și sadică Alinuța. Exact ca-n bancuri. Când răsufli ușurat, că gata, de asta a scăpat, zbag una în freză cu tigaia. Parcă o și auzeam cum râde ca vrăjitoarea în timp ce mie mi se scula părul în cap de ce citeam.
Nu mă apuc să povestesc acum cartea, nu vreau să stric plăcerea nimănui. Eu am citit-o și am înțeles de ce mi-a fost atât de recomandată. pentru că Alina, în unele capitole, întâmplări, sunt eu. Pentru că avem multe lucruri în comun. Ce nu aveam în comun, deloc, e atitudinea de învingătoare, pe care eu am luat-o de la ea, așa cum iei uneori gripa, dintr-o răsuflare. E puterea de a accepta ceea ce ți se întâmplă sau ceea ce ți s-a întâmplat, fără să îți smulgi părul din cap, fără să devii prea cinică sau prea sensibilă. Pur și simplu să te ridici de fiecare dată, să te scuturi și să mergi mai departe. Am citit niște păreri, că ce povestește Nedelea s-a mai întâmplat cu multe femei și nu e nimic special în asta. Și orfani mulți sunt pe Pământ, ce dracu’ e așa special la ăia ai lui Victor Hugo?
Cred că ce e special la Nedelea e că tot ea, după ce îți arată cum se intră în rahat, îți arată și cum se iese cu grație. Și asta, zic eu, e ceva. Mai ceva decât orice carte de auto-ajutorare. Plus că e și amuzantă. Mie nu-mi place să învăț de la oameni lipsiți de simțul umorului. Iar autoironia e dovada că un om are mintea brici.
Unii oameni se lasă doborâți de greutăți. Nedelea nu doar că nu s-a lăsat doborâtă, dar a mai și schimbat dictonul ăla cu “orice șut în cur e un pas înainte” cu “dacă viața îmi dă un șut în cur, eu îi dau două, si tot eu râd mai bine, că râd ultima”.
Hai la întâlnire Nedelea. Am vorbit cu mă-ta si te lasă. Mă lasă și pe mine mă-sa lu’ sor-mea. Și-o să-ți dau cadou, cartea ta. Ca să ai motiv să mai râzi o dată.
poză

 

Dependență

Pe mine mă cheama Cristina și sunt dependentă. A fost o dată ca niciodată. Încă mai e.  Lucram la o firmă importantă din București și mă simțeam, cum altfel, foarte importantă. În realitate aveam un job mărunt, si orizonturi mici. Citeam, în schimb, multe bloguri. Pe unul dintre ele am găsit un link către un site cu obiecte hand made. Am intrat pe link pentru că era însotit de un text simpatic și pentru că era prima oară cînd vedeam o solicitare de la autorul blogului respectiv (destul de controversat, de altfel). Primul lucru care mi-a sărit in ochi a fost o geantă roz, cu pisici.

Image

Nu mă omoram eu cu obiectele “handmade” , dar geanta asta parcă era făcuta pentru mine. I-am dat un mail tipei, am întrebat-o cât costă și cînd ne putem vedea, și așa, în aceeași zi, am cunoscut-o pe Andreea. Ne-am întâlnit la Mec. Ea era îmbracată scandalos, îmi amintesc doar blugii scurți cu dresuri groase în dungi, negru cu roșu, în timp ce eu eram îmbrăcată ca o piți corporatistă, nici nu vreau să îmi amintesc ce purtam. Am mers să fumăm o țigară în Cișmigiu. A fost prima dată când am ieșit în pauza de masă și am stat plecată o oră.  Și apoi mi-am mai cumpărat o geantă.

308340_236506163066992_1527995210_n

Am mai stat vreo oră, în Londophone, la a doua întâlnire cu a doua geantă. Am băut un ceai și gata, a devenit prietena mea. E de înțeles. Mereu vrei să fii prieten cu dealer-ul. Cum altfel îți poți procura doza mai ușor? Au urmat multe alte obiecte: eșarfe, cutii de bijuterii, cercei, pandantive, un tablou pe care mi l-a oferit direct de pe perete, cadou, când m-am extaziat în fața lui mai ceva ca la Luvru și multe alte obiecte de care nu îmi mai amintesc pentru că le-am dat cadou.

pizap.com13834012479441

Și-au mai urmat multe, multe zile de discuții în beci, un loc foarte dubios unde am fost, pe rând ofiteri de Gestapo. Și am aflat cam tot ce se putea afla una despre cealaltă și s-a decis, așa, fără vreo intervenție, fără semnarea vreunui tratat, că vom rămâne friends forever. Awwww. Ce drăguț, nu?

Da, ar fi, dacă ea n-ar avea oroare de drăgălășenii din astea. Pentru că ea e o roakeriță deloc pisicoasă, obiectivă si logică. Super organizată pentru o persoană atât de creativă. Știți că pictorii sunt boemi, da? E, ea e și boemă dar și al naibii de strictă și organizată. Și perfecționistă. Cumpărați un singur obiect de le ea. Dacă găsiți doar o linie trasă altfel decât perfect, căutați-mă să îmi arătați si mie. Altfel n-o să vă cred !

Da, sunt dependentă de Creatiile MyNeverland. Și mă tratez. Îmi cumpăr cât mai multe !

Și sunt dependentă și de prieteni buni ! Și mă tratez: încerc să îi văd cât mai des !