Month: July 2013

Deci pentru cine bat, de fapt clopotele alea?

clopote-clopotul

Timpul se transforma in guma de mestecat in cele trei zile in care ai de ingropat un om drag. Se intinde, se lateste, se face balon si explodeaza uneori in lacrimi, in furie, in neputinta, in frustrare. Te uiti ca boul pe masa din fata ta, te uiti la corpul rece si te intrebi: ce-i asta? Care e sensul? De ce sa il am si apoi sa il pierd? Unde se duce? Se plimba oare prin camera, chiar acum, studiind reactiile oamenilor veniti sa-si ia ramas bun?

Si te doare. Dar nu e o durere definibila. E o durere surda, proasta, care te umple de adrenalina, pentru ca propriul tau organism realizeaza ca e prea mult pentru bietul tau creier. Si alergi  de colo-colo…”ai cumparat batiste? dar farfurii? prosoape? la cat vine popa sa citeasca stalpii ? a , la 6? in zona noastra e altfel”….In fiecare zona e altfel, in fiecare suflet e altfel. La fiecare inmormantare de pe aici se aduna un card de babe cu maini noduroase, ale caror picioare fac radacini langa mort, “la priveghi”.

Fiecare ruptura e altfel. Si toate sunt la fel. Ai o singura certitudine in viata. Ca vei muri. Si o singura temere. Ca vei muri. Si cine imi spune ca nu se teme de moarte…n-a simtit-o niciodata luandu-l tandru in brate. Paralizezi de frica. De frica incontrolabila de necunoscut, pentru ca, nu-i asa? “nimeni nu s-a intors de acolo sa ne spuna cum e”.

As putea scrie o carte: “Inmormantarile la romani: datini imbecile”.

Cu mai multe sequel-uri: “Vorbe de duh pe care nimeni nu ar trebui sa le auda la o inmormantare” ; “Inmormantarea cu fanfara: do’s and dont’s” (am fost si la o din-asta, da)….si as putea continua la nesfarsit cu variatiuni pe tema.

Si la fiecare inmormantare la care particip, de la mine din familie sau de aiurea, nu pot sa nu remarc. Egoismul. E amuzant, daca reusesti sa te detasezi…fiecare plange din egoism si de frica de propria moarte.

Nu va rasculati cu furci ca va explic de ce cred asta: ca daca e mort, nu mai simte, deci mortul e ok. Asa ca …ce ramane? Pai dorul. Al cui dor? Al nostru. Deci…vrem-nu vrem, singurii pe care ii plangem la inmormantari nu sunt mortii ci… noi insine, Propriile noatre dureri si frici. Aud de fiecare data “nu mai plange” la inmormantare.

Pe buneee? Serios, adica, eu nu-l mai vad pe omul ala toata viata mea, nu o sa mai am niciodata ocazia sa il mangai, sa il intreb, sa ii povestesc, sa il pup, sa il tin de mana, sa rad cu el, sa plang cu el si singura rezolutie de cacat oferita de babele de pe marginea santului e NU PLANGE? La inmormantare? Popor de oameni incuiati cu lacatul si aruncata cheia, pana si Fizz a zis-o corect: daca nu acum, atunci cand?

Si vine si mai naucitoare, explicatia: ii ingreunezi drumul. Care drum? Ca dricul trece pe strada. Cel mult primaria poate sa il ingreuneze (si aici, la noi in Romanica, poti avea chiar ocazia de nemaintalnit sa mai pierzi o data pierdutul daca soferul da intr-o groapa).

Mie imi trebuie niste inmormantari decente. La care fiecare sa planga, dar sa nu jeleasca, sa nu urle cat il doare, ca stim si noi cat doare. Imi doresc niste inmormantari la care sa nu se mai abuzeze de circ. E unul, Globus, nu trebuie sa avem de fiecare data cate unul ambulant.

Ma tampesc iremediabil cand vad/ aud atitudini ale compatriotilor mei. Imi vine sa ii dau cu capul de coltul sicriului si sa ii intreb, acum te simti mai bine? Esti TU in centrul atentiei. Esti ok?

Si culmea e ca niciodata nu sunt cei intr-adevar afectati de situatie protagonistii circului. NU. Mereu sunt unii care au treaba tangential cu mortul. NU o data am vazut vecine de peste drum jelind mai abitir decat copilul mortului.

Mi-amintesc cum povestea taica-miu ca la inmormantare la bunica (maica-sa deci) a venit o baba si a inceput sa urle si sa jelesca zicand ca ar vrea sa se duca cu ea (cu bunica-mea, da). Iar tata, desi rapus de durere, insa nu cretinizat, a sesizat umorul involuntar al situatiei si a comentat “pai daca incercam cred ca va putem face loc langa ea, in sicriu”.

Pana la urma nu reusesc niciodata sa imi dau seama: pentru cine bat, de fapt clopotele? As indrazni sa zic…pentru noi.

 

P.S.: Sa ma ierte domnul Hemingway ca i-am copiat cu nerusinare titlul. Chiar acum ma apuc de cartea dumnealui, ca sa ma ierte !

P.S.2: Scriind, m-am gandit la toti cei care au trecut, ca si mine, prin situatia asta. Si stiu ca e greu si ca e urat, si stiu si ca ei vor intelege, daca restul nu.

Leapsa

alice_in_wonderland_poster_4

Draga de Greta stiind ca imi place introspectia si mai ales pentru ca am informat-o ca-mi place sa ma joc Leapsa, mi-a pasat una. Asadar:

1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (dar într-un film? dar într-un cântec?)

Carte: Alice in Tara Minunilor cred ca e castigatoarea (am avut ceva de furca pana sa ma hotarasc, pentru ca mi-as dori sa traiesc in ataaat de multe carti) si bineinteles, mi-ar placea sa fiu Alice. Chiar mi s-a parut un drum initiatic destul de complex, desi este redat intr-o maniera cat se poate de copilareasca.

Film: Acum, pentru ca tocmai am terminat de citit Sarbatoarea continua, mi-ar placea sa petrec o vreme in Parisul acelor ani, inconjurata de toti cei care compuneau grupul prin care se invartea Hemingway, deci in Midnight in Paris ar fi numai bine.

2. Dacă ai putea să-ţi alegi prenumele, care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?

Mi-ar placea foarte mult sa ma numesc Ana. Ceeee numeee siiiiimpluuuu ! Si daca as fi baiat mi-ar placea foarte-foarte mult sa ma numesc Mihai. Si tin sa mentionez ca imi plac aceste doua nume independent de faptul ca pe prietena mea din copilarie o cheama Ana si pe iubitul meu Mihai 🙂

3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru un an şi de ce?

Mi-ar placea sa traiesc in Franta. Pentru ca iubesc tot ceea ce tine de aceasta tara: limba, istoria, cultura, peisajele, orasele, metroul din Paris….si simt ca as fi foarte fericita acolo.

4. Care e visul cel mai neobişnuit ce l-ai avut şi ţi-l aminteşti?

Am visat de mai multe ori ca sunt intr-un cimitir, la o inmormantare, noaptea, si ca vad un mormant de pamant langa un mausoleu si un brad inalt. Mormantul are gradinita, si mai multe persoane iau parte la aceasta inmormantare, insa nu reusesc niciodata sa vad nici a cui e inmormantarea si nici cine sunt persoanele care plang.

5. Povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi că eşti un animal.

🙂 Mi-ar placea sa fiu pisica. Si sa am o stapana foarte-foarte mamoasa si iubitoare. Ziua s-ar petrece asa: m-as trezi, as manca un soricel (Aurica) apoi as bea putin lapte, mi-as face toaleta, si apoi as dormi toata ziua, visand soareci si torcand, in bratele stapanei mele, mangaiata de ea. Aventuros, nu-i asa?

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană şi de ce ai ales-o?

Mi-ar placea foarte mult sa fiu vreo 5 ani Helena Bohnam Carter. De ce? Pai cum de ce? Ca sa pot beneficia de toate secretele talentului lui Tim Burton si sa fiu foarte buna prietena cu Johnny Depp.

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ţi-ar fi primele gânduri şi ce ai face prima dată?

As rescrie cartea lui Hector Malot. Glumesc. Cred ca as incepe sa plang pentru ca nu sunt langa mine oamenii pe care ii iubesc foarte-foarte mult, si mai ales Iepurasul. Si apoi as gasi o cale sa ma duc sa-l vanez :))

Cine doreste poate prelua leapsa.

Mai bine il sari decat sa il ocolesti

images

M-am obisnuit, si spun asta cu o oarecare tristete, cu lucrurile simple, din punct de vedere intelectual. Nu ma mai arunc, asa cum o faceam altadata, sa citesc o carte sau sa vad un film “deep” , cu mesaj. Mi se pare ca trec printr-o perioada in care nu am nevoie de alte existentiale adaugate celor care ma bantuie oricum. Si pe fondul acestei stari de refuz partial de a mai baga la cap ceva cu adevarat “miscator”, am decis aseara, intr-un moment de ignoranta pura, sa vad filmul “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Fara sa citesc prea mult despre ce este vorba in prealabil. Desigur, auzisem si eu in copilarie de acest succes imens al cinematografiei, dar ma gandeam ca un lucru supraexpus acum 38 de ani – pentru ca filmul este realizat in 1975- nu are cu ce sa ma socheze acum, in conditiile nenumaratelor schimbari ale societatii si chiar a evolutiei acesteia. Ignoranta, zic. Bun. Si ma apuc sa privesc minunea. Tot ce stiam despre acest film era ca in el joaca Jack Nicholson si ca actiunea se petrece intr-un spital de boli mintale. Ca o paranteza asa, Jack Nicholson este unul dintre actorii pe care ii uram cu patima in adolescenta din cauza magnetismului de care dispune omul. Mi se parea si mi se pare si acum ca are o privire atat de iscoditoare, incat sparge orice bariera si se uita la mine ca o pisica la un soarece care de fapt nici nu vroia prea tare cascavalul. Ma rog, ma sperie omul. Acum mai putin, pentru ca il apreciez din multe puncte de vedere. Trebuie sa recunosc insa ca e un actor minunat si ca in tinerete era un barbat misto care exact ca si un vin, a devenit mai savuros odata cu trecerea timpului.

Ceea ce m-a surprins la acest film de la bun inceput a fost distributia de exceptie, faptul ca fiecare actor are trasaturi distincte de om bolnav mintal, faptul ca fiecare element al filmului a fost imbinat cu o asemenea virtuozitate incat pur si simplu simti ca nu mai e nimic de adaugat.  Si faptul ca debuteaza ca un film usurel si dragut.  Initial am crezut ca tema este reprezentata de imblanzirea lui Nicholson prin intermediul cine-stie-carei metode nu-foarte-traumatizante de catre asistenta sefa. Pana aproape de final am urmarit filmul cu placere, Nicholson din violator si infractor devine un personaj foarte simpatic (desi egoist) care incearca totusi sa faca ceva (mult mai mult decat personalul medical) pentru colegii lui de suferinta, este un omulet desi excentric si tupeist, foarte plin de viata si de pareri, de personalitate, de idei. Si insist pe ideea asta, pentru ca am descoperit sau cel putin asta cred, ca tema filmului este de fapt patul procustian in care suntem asezati de societate si de care nimeni nu scapa. Pe de o parte tind sa cred ca este vorba de o metafora pentru o societate totalitarista, dar din pacate constat pe pielea mea ca desi comunismul a cazut, lungi ecouri se aud pana astazi in inimile compatriotilor nostri, unii dintre ei gata sa te sfartece oricand la cel mai mic gest de “nesupunere”. Nesupunere la ce? La propria lor vointa, desigur.

Nu ma apuc sa povestesc acest film, pentru ca ori l-ati vazut, ori puteti gasi povestirea completa cu spoilere cu tot pe Wikipedia.

Dar ceea ce m-a socat a fost ca am resimtit finalul acestui film ca pe un ciocan in stomac: mi s-a incetinit respiratia atunci cand Billy Boy s-a sinucis si  mi s-a taiat de tot atunci cand am vazut cum un personaj plin de viata, charismatic, simpatic, golan si derbedeu dar intr-un mod in care nu te poti abtine sa nu il placi, inteligent si plin de personalitate, de idei poznase si de afectiune fata de semenii lui este transformat in leguma pentru vina de a fi vrut sa ofere niste fericire unor oameni privati in mod abuziv de ea. Mi s-a parut atat de incorrect, de nedrept si de urat incat am simtit cum intreaga mea fiinta s-a revoltat fata de intamplarile prezentate.

Si am ramas intrebandu-ma: oare nu suntem si noi niste McMurphy mai mici? Oare nu asta incearca societatea sa faca? Sa ne inchida gura, sa ne bage in niste dosare frumos etichetate, sa ne “educe” astfel incat sa ne “aliniem normelor “? Oare nu din acest motiv in fiecare zi cand vin la birou vad oameni tristi, fete schimonosite de furie, de ura, de lehamite, convinse insa ca “asta e calea”?

De ce sau de cand au devenit zambetul si veselia, total incompatibile cu eficienta si harnicia?  De cand daca zambesti si esti vesel, automat inseamna ca nu ai nici o problema, ca viata e frumoasa doar pentru tine si ca exista cineva care netezeste gropile din asfalt si presara flori pe drumul tau zilnic? De ce trebuie si este imperativ sa fim panicati, stresati, sa ne plangem non-stop si sa ne dam cu capul de pereti pentru cele mai mici fleacuri pentru ca lumea sa ne creada ca facem, totusi, tot ceea ce ne sta in putinta pentru a face totul bine?

Eu recomand acest film persoanelor cu o buna stapanire de sine si cu toti nervii la locul lor. Daca totusi treceti printr-o perioada ciudata si decideti sa vedeti acest film, sa nu ziceti ca nu ati fost avertizati, asa ca mine.