Month: March 2013

Adoptie

viena-1

Exista pe lume doi oameni. El, m-a invatat sa vad apusul de soare. Ea, m-a invatat sa ma bucur de culori. El, m-a invatat despre cum sa ma comport in relatiile cu barbatii. Ea, m-a invatat cum sa ma comport in relatiile cu barbatii. Amandoi, in moduri diferite, fiecare completand cu atentie golul care lipsea din puzzle-ul inimii mele. El, m-a invatat sa ma uit pe harti. Ea m-a invatat sa simt freamatul oraselor. El, mi-a aratat muntele. Ea, m-a invatat despre mare si aricii ei. El, mi-a dat muzica. Ea, mi-a dat filmele. Amandoi mi-au dat cartile. Si m-au invatat sa fiu buna, sa fiu amuzanta, sa fiu rabdatoare. M-au invatat sa imi iubesc tara, prin dorul lor de ea si prin eternal lor reintoarcere. M-au invatat gustul mancarii si de ce pestele se mananca cu vin alb. M-au invatat ca nimic nu e mai frumos decat o oala cu fasole batuta, la o masa mica, intr-o bucatarie mare, inconjurat de oameni dragi. Mi-au aratat cum e sa stai in palma cuiva si nimic rau sa nu te atinga. Cum sa iesi din depresie, cum sa pui degetul pe harta si sa te indrepti inspre “acolo”.
Ah, dar cate nu m-au invatat! M-au invatat mai ales sa cred. Sa cred ca se poate, ca e bine, ca viata e frumoasa, ca cerul e albastru si iarba verde si pasarile canta pe cer. Atata timp cat iubesti. Si nu trebuie sa iubesti un barbat. Ci ochi si flori si buze si morminte, dupa cum spunea Blaga. Poetul.
Nu cred ca se poate multumi in cuvinte cu asa ceva. Cred ca singurul fel in care se poate multumi pentru asta, e faptul ca datorita lor, azi sunt un om intreg. La cap, mai ales.

Dragostea dureaza trei ani – Frederic Beigbeder

dragostea-dureaza-trei-170976

Titlul amenintator te face sa cumperi cartea fara sa stai pe ganduri. Probabil pentru ca este scrisa de un as in ale advertising-ului a beneficiat de un titlu care sa “prinda”. Orice dezamagit in dragoste va dori sa afle confirmarea ca “da” dragostea de fapt nu dureaza toata viata. Orice fan al iubirii vesnice o va cumpara pentru a o combate. Toata lumea care o citeste are parte insa de o surpriza. Actiunea debuteaza cu Marc Marronnier care bate strazile Parisului in incercarea de a-si sarbatori proaspatul divort.
Tonul cinic aproape reuseste sa induca cititorul in eroare si sa il faca sa creada ca intr-adevar avem de-a face cu un om cinic, blazat, care nu mai crede in dragoste. Un om care gaseste fericirea doar in placeri superficiale, pline de sclipici si de sex, droguri si alcool.

Daca alegem insa sa privim lucrurile din alta perspectiva, reusim sa intalegem ca scriitorul ne prezinta brutal drama omului de succes al secolului prezent. Singuratatea. Neputinta de a te indragosti si a ramane asa. Incapacitatea de a duce sentimentul de indragostire la un alt nivel, mai profund. Neputinta de a ne debarasa de tiparele pe care am fost obligati sa le asimilam si sa le respectam inca de la nastere. Intreaga carte este o pledoarie pentru ruperea de rutina, pentru acceptarea faptului ca lucrurile pot fi si altfel decat cliseice.

Actiunea continua intr-un ritm alert si pune pe tapet absolut toate problemele societatii de astazi fara a se indeparta de la subiect. De ce suferim atat de tare, de ce singuratatea este o boala care macina incet orice om, de orice conditie si chiar si pe aceia pe care ni-i imaginam fericiti datorita statutului social.

O carte nonconformista si actuala despre dragoste in alte feluri. Un personaj caruia nu-i lipsesc mijloacele financiare si culturale insa ii lipseste la Joie de vivre. Un final fericit care te ia in brate si te linisteste dupa ce personajul principal tocmai iti spulberase orice speranta de a mai iubi vreodata si de a fi fericit.

Eleganta Ariciului – Muriel Barberry

Eleganta Ariciului

O carte buna ca o cafea bauta pe strazile artistice din Montmartre….
Te face sa iti doresti sa citesti Anna Karenina, sau sa o recitesti daca deja esti prieten cu Kitty si Levin.
Iti indreapta atentia inspre literatura, inspre lucrurile rafinate, inspre  gastronomie fina, si inspre meditatie asupra vietii si sensului ei,  intr-un mod subtil si jucaus.
Povestea se despleteste pe doua fire narative: exista in primul rand povestea Portaresei (Un Arici a carui  eleganta este elogiata pe tot parcursul cartii incepand cu titlul)  simbolul unei vieti aparent ratate potrivit normelor societatii de  astazi, personificat de o femeie in varsta de 50 de ani, cam uratica, si deloc cocheta, care insa prefera sa isi hraneasca mai degraba spiritul, prin carti bune filme si muzica de calitate.
Insasi  personificarea modestiei, Portareasa refuza sa fie descoperita, si  “joaca”, fortata fiind de imprejurari, rolul netoatei, incultei si  needucatei. Adica exact cum te-ai astepta sa fie o Portareasa.
Al  doilea fir narativ, este descalcit de o Copila pasionata de Japonia,  ceai si reviste Manga (al doilea Arici). Un spirit construit la indigo  cu cel al Portaresei, aflat insa la o varsta mult mai frageda, si traind in conditii excelente, propice dezvoltarii unei vieti cat se poate de  superficiale si conforma cu dogmele “Sfintei Societati”. Dezvoltare pe  care copila o reuza, intelegand inca de la inceput ca este mai  inteligenta decat restul lumii, si ascunzand cu aceeasi grija ca si  Portareasa acest lucru.
Ambele fug de de ceea ce se cheama “centrul atentiei”.  Nu doar din modestie, ci si din dorinta de a nu fi agasate.
Povestile sunt depanate de fapt de vocile interioare ale celor doua personaje,  actiunea petrecandu-se preoponderent in imobilul in care cele doua  locuiesc, suita de personaje secundare fiind formata din celalti  locatari, si de … pisici.
Evenimentele ajung la punctul  culminant cand cele doua  “jurnale” prind viata si intalnesc un al  treilea (si ultim) personaj principal, care este cauza mai multor  evenimente ce se succed pana la sfarsitul cartii, ultimul dintre ele  fiind chiar concluzia romanului.
“Eleganta ariciului” pledeaza de  fapt pentru eleganta de a ascunde natura de inalta calitate a unui om,  sensibilitatea lui de netagaduit, sub un corsaj de tepi, de care se  poate trece doar cu blandete si intelepciune.
Autoarea isi  transcrie iubirea pentru placerile cotidiene in acest roman, transforma  fiecare mica actiune intr-un ritual (cum ar fi cel al ..ceaiului),  trateaza cu blandete personajele inteligente si modeste, si taios pe  cele care, desi cred ca inteleg sensul vietii, sunt totusi departe de  adevar.
*
Disclaimer: Contine parti satirice, parti  sensibile, parti pline de clisee (bogati prosti si tampiti, singuraticii superiori), precum si parti de un umor savuros. Scrisa curat, elegant,  si cu drag, tocmai pentru a ramane in suflet, mult timp dupa ce a fost  citita .
A se consuma in compania unui ceai verde cu iasomie, si a unor dulciuri rafinate!

Maestrul și Margareta – Mihail Bulgakov

maestrul-si-margareta-de-mihail-bulgakov

Maestrul și Margareta este nu doar un roman care tratează tema eternei lupte dintre bine și rău, ci mai ales romanul liberului arbitru.

Încă din primele pagini ni se relevă faptul că omul nu este doar „muritor”, ci, uneori, „muritor fără de veste”. Că nu ne conducem singuri destinele, ci că există două entități diametral opuse care guvernează tot ceea ce ne înconjoară. Este evidențiată pe tot parcursul cărții posibilitatea de a alege partea căreia dorim să ne alăturam. Diavolul este nu numai dezvinovățit de toate relele care se întâmplă pe lume, dar și transformat într-un personaj simpatic, binevoitor, care te-ar primi oricând alături de el – dacă ai inteligența să îi recunoști existența, dar și puterea de netăgăduit – gata să își bată joc și să se amuze de prostia și naivitatea pe care le întâlnește la tot pasul printre minunații localnici ai Moscovei, dar care, de fapt, nu te obligă la nimic.

Aroganța omului de a crede că poate controla lucruri care îl depășesc, cum ar fi chiar și simplul program pentru seara în curs, este taxata sumbru, printr-o moarte cum nu se poate mai stupidă, menită să demonstreze că, deși totul pare întâmplător, în realitate, drumurile ne sunt trasate încă dinainte să ne naștem, prin urmare, chiar dacă avem șansa să aflam acest lucru, de cele mai multe ori este prea târziu.

Moartea lui Berlioz este primul dintr-un lung șir de evenimente hilare, povestite pe un ton blând, dar și cu un oarecare amuzament. Povestea întâmplărilor din Moscova se împletește într-un mod cu totul admirabil cu povestea stilizată a ultimelor zile ale lui Isus pe Pământ: Judecata și Execuția. Acest al doilea fir narativ face de asemenea și obiectul romanului (operei) pentru care Maestrul este considerat Maestru. Este de remarcat și faptul că însuși Bulgakov poate fi asimilat Maestrului, romanul de față fiind opera vieții lui. O alta asemănare fiind teama (întâlnită la mulți scriitori) că romanul său este o porcărie. În ultimele zile de viața, bolnav și orb fiind, Bulgakov i-a dictat corecturile finale soției sale, pe care o putem ușor confunda cu Margareta, măcar pentru perseverența și tenacitatea cu care ambele își urmăresc scopul: acela de a fi aproape persoanei iubite, în orice condiții, oferind sprijin, compasiune și, mai ales, ajutor.

Cele două fire narative ale romanului se deosebesc mai ales prin faptul că unul este scris pe un ton ușor amuzant, ironic pe alocuri, evident, cel în care Woland și gașca lui se distrează înnebunind pentru scurt timp o parte importantă a locuitorilor Moscovei, pe când celălalt este scris pe un ton sobru, descriind într-o manieră proprie autorului evenimentele petrecute înaintea răstignirii lui Isus. Ce este de remarcat și se poate spune că este chiar o asemănare între cele două povești este blândețea scriitorului. Personal, cred că Bulgakov era un om foarte blajin și spiritual, cu un simț al umorului extraordinar. Prima parte a cărții este oarecum greoaie, plină de detalii despre care descoperim că sunt foarte importante în înțelegerea textului, pentru că fac trimitere sau simbolizează cu mult mai mult decât lasă să se descopere la prima vedere. De exemplu, vom afla, cu o oarecare stupefacție, că, pe lângă multe alte forme pe care le ia Diavolul în artă, aici apare întruchipând o rândunică.

Faptul că Woland oferă, aparent neglijent, niște date despre circumstanțele morții lui Berlioz, pare, în primă instanță, scandalos de simplu și, mai ales, scandalos de imposibil chiar și pentru situația unui roman plin de întâmplări de necrezut. Și totuși, în următoarele rânduri, ni se oferă o soluție de decapitare, deosebit de posibila chiar și în zilele noastre. Apariția Annușkăi în conversație, total surprinzătoare, cu tot cu untdelemnul ei vărsat, nu-i încurcă doar pe interlocutorii lui Woland, ci și pe cititori.

Prima parte a cărții este prea puțin despre Maestrul și Margareta, ci mult mai mult despre năzbâtiile pe care noi oamenii le facem, mânați în primul rând de păcatul originar. Nu, păcatul originar nu e povestea cu Mărul, Șarpele și Eva, ci cea despre mândrie, căderea lui Lucifer fiind cauzată exact de aceasta. A doua parte a cărții este despre dragoste și tenacitate, despre mândrie și compromis. Nu numai că este mai mult un basm, dar ceea ce nu reușise să cucerească în capul cititorului Diavolul în prima parte, o face cu un succes răsunător în partea a doua.

Și e normal să fie așa. Nimeni nu a zis că e ușor să reziști ispitei, dar aș vrea să văd domnișoara care nu ar schimba locul cu Margareta, chiar și pentru o noapte. Ce-i drept, se pot înscrie la asta doar domnișoarele puțin gotice, cu accentuate apucături macabre. Pentru că, da, crema care te face transparentă și îți dă abilitatea să zbori nu-i de ici de colo, însă tot la fel de rare sunt ocaziile în care o persoană pe deplin întreagă la cap și ar dori să participe la un bal plin de oameni morți prin spânzurare și alte metode cel puțin la fel de distractive – în general, nelegiuiți ajunși în iad pentru faptele comise în timpul vieții.

De menționat și de precizat este încântătoarea Frida, care, pentru că își omorâse bebelușul sufocându-l cu o batistă, era pedepsită să primească la nesfârșit nenorocita de batistă. Un simbol drăguț pentru faptul că remușcările te urmăresc chiar și după ce mori, în cazul în care comiți o fapta abominabilă.